 |
| Horia Aramă n.1930- d. 2007 |
Calificativ: 10
O scurta povestire extrem de fermecatoare, amuzanta si tonica privitoare la rolul rasului pentru fiinta umana, atat in sens pozitiv cat si negativ.
- În marea lor majoritatea oamenii din
generaţiile anterioare obişnuiau să irosească un timp nepretuit cu
indeletniciri de nimic.Distractiile ocupau un spatiu incredibil in viata lor
Bantuiau flageluri sociale precum cinematograful, muzica, teatrul , televiziunea.
Multimi fara cultura frecventau circul si chiar copii de varsta frageda puteau
fi vazuti pe bancile suind in amfiteatrul pana sub cupola urmarind, intr-o
tensiune absolut nesanatoasa, evolutiile trapezistilor asta cand nu se infiorau
privind fiare smulse din mediul lor, inchise dupa gratii si silite sa danseze
ori sa execute salturi prin cercuri de foc.
Desigur, secolul nostru rational nu trece cu
vederea meritele inaintasilor , faptul ca ei au descoperit logica, matematica,
fuziunea nucleara si ca au pus bazele civilizatiei actuale. Dar ne recunoastem
atat de putin in ei....
Cea mai stranie manifestare a lor era, fara nici
o indoiala, rasul. Este greu sa ne imaginam astazi ce loc imens ocupa in viata
patriarhala de acum o suta doua de ani asa zisa forma de expresie a bucuriei.
Oamenii cautau rasul pe orice cale. Radeau in chip de salut, radeau ca sa isi
exprime buna dispozitie, optimismul, sanatatea, se inghesuiau la casele de bilete
ale salilor in care se reprezentau comedii. Cei seriosi erau socotiti posaci.
Un om de lume trebuia sa fie spiritual. O rautate care provoca rasul era mai
bine primita decat o analiza temeinica si argumentata , avand intotdeauna un
efect mai prompt. Copiii ii venerau pe clovni si pierdeau pre bune de studiu
privind strambaturile maimutelor in gradinile zoologice. Cunoscutii glumeau
intre ei. Amicii isi jucau feste. Si nimeni nu se supara!
Este greu de imaginat de cata usuratate se dadea
dovada in astfel de imprejurari. Un scriitor binecunoscut in epoca isi datora
in mare parte a succesului faimei pe care i-o aduceau farsele pe care le facea
prietenenilor sai apreciate nu o data ca geniale. Nu numai ca o gluma, o
pacaleala, erau oricand binevenite , acest fel de amuzament avea chiar si o
data a lui in calendar , praznuita la 1 aprilie.
Ce-i drept inca de pe atunci au fost intreprinse
incercari de a studia radacinile fenomenului. Filosofi si psihologi au studiat
rasul si natura lui, binenteles nu pentru a-l desfiinta, ci din curiozitate
stiintifica , intreprinzand studii care au permis fundamentarea starii noastre
de spirit. Aceasta stare, daca r fi ceva mai multa liniste in sala, as incerca
sa o definesc in cateva cuvinte : un desavarsit echilibru interior bazat pe
cunoasterea ultimelor adevaruri, o stapanire de sine fara fisura, o sobrietate
stapana de orice usurinta , ostila rasului, acel barbar vestigiu al epocii in
care lumea nu invatase valoarea timpului , atuturor lucrurilor, va rog putina
atentie, rasul, rusinea veacurilor trecute, rasul pentru care nu am stiut sa
rosim destul , dar copii nu inteleg , cum este posibil ca in timp ce va
vorbesc, in timp ce un robot profesor de calitatea mea vi se adreseaza de
la inaltimea catedrei, dumneavoastra....dumneavoastra.....- de indignare imi
pierd sirul, dumneavoastra sa va tavaliti de ras ?!?
Biografie:
Horia Aramă (n. 4 noiembrie 1930, Iași - d. 22 octombrie 2007) a fost un prozator, eseist, scenarist BD, traducător, critic, redactor și poet român.
Absolvent al Școlii de literatură Mihai Eminescu, București, 1954.
Debut și activitate literară
A debutat în 1950 cu versuri pentru copii. În SF debutează cu o povestire despre mutanți, "Omul care are timp", apărută în nr. 233/1964 al C.P.S.F. În 1966 publică o primă culegere de povestiri SF intitulată "Moartea păsării-săgeată", în care piesele de bază sunt "Pălăria de pai" și "Pianul preparat". În 1967 publică o a doua culegere, "Cosmonautul cel trist". Este redactor-șef al revistei Start 2001. A scris și povestirea științifico-fantastică „Planeta celor doi sori”.Afilieri
- Membru al Uniunii Scriitorilor din România
- Associazione Internazionale per gli Studii sulle Utopie – Roma
- The Society of Utopian Studies – Arlington (Texas)
- Utopian Studies Society – Bristol
- Centro Interdepartimentale di Ricerca sull’Utopia – Bologna
- H.G. Wells Society – Londra
- William Morris Society – Londra
Opera
Literatură fantastică și stiințifico-fantastică
- Păsări călătoare (1955) - proză pentru copii
- De la Om la Om (1960) - proză pentru copii
- Moartea păsării-săgeată (Editura Tineretului, 1966) - proză scurtă
- Cosmonautul cel trist (Editura Tineretului, 1967) - proză scurtă
- Dincolo de paradis (1983) - proză scurtă
- Dumnezeu umbla desculț (Editura pentru literatură, 1968) - roman
- Țărmul interzis (Editura Albatros, 1972) - roman
- Pălaria de pai (Editura Cartea Românească, 1974) - roman
- Jocuri de apă (Editura Cartea Românească, 1975) - roman
- Verde Aixa (Editura Albatros, 1976)- proză scurtă
- Cetatea soarelui (Editura Cartea Românească, 1978) - roman
- Dincolo de paradis (Editura Cartea Românească, 1983) - roman
Trilogia de studii despre utopie
Colecționarul de insule - (Ed. Cartea Românească, 1981), Insulele fericite - (Ed. Cartea Românească, 1986, O insulă în spațiu - (Ed. Cartea Românească, 1991).Almanahul Anticipația
- Povestirea „Planeta celor doi sori” a fost publicată în almanahul Anticipația din anul 1986.
Poezie
- "Scări la stele" (1965) - versuri intelectualiste
Teatru
- "Simpaticul Charlie". Piesa de teatru a apărut în 1961 în revista Teatru din București și a văzut lumina rampei în același an la Teatrul Evreiesc de Stat din Iași.
Premii
- Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1967 pentru Verde Aixa. Cartea a fost recent reeditata de editura Nemira in cadrul colectiei Maestrii SF ului românesc. Cartea poate fi comandata de pe site-ul editurii Nemira http://www.nemira.ro/nautilus-sf/verde-aixa--2190
Horia Aramă (1931-2007) de Mircea Opriţă
preluare de pe http://www.romlit.ro/horia_aram_1931-2007
Horia Aramă şi-a început cariera literară ca poet, iar calitatea aceasta îi va marca atât povestirile, cât şi romanele de mai târziu. Chiar dacă acestea se înscriu, tematic vorbind, în genul cunoscut sub numele de science-fiction. Un gen care se rezumă adesea la prezentarea unui spectacol anticipativ printr-o scriitură exactă, "terestră", câteodată chiar dezordonată. La fel ca Vladimir Colin, Aramă n-a pătruns pe terenul SF doar ca să exerseze lejer printre ideile-şablon şi motivele patentate ale genului. El nu este un autor oarecare, ci un scriitor veritabil, care revarsă peste clişee emoţie şi talent. Le însufleţeşte, le dă consistenţă, le inserează într-un peisaj omenesc.
Există în sumarul volumului intitulat Moartea păsării-săgeată (1966), povestiri de un lirism difuz, neostentativ. Textele se "încălzesc" mai greu decât în cazul autorilor specializaţi, epicul demarează leneş şi evoluează o vreme (dintr-o abilitate tactică) pe un teren relativ plat, înainte de a prinde momentul urcuşului vertical, spre simbol. Tablourile au nevoie de acumularea unui mare număr de amănunte din sfera banalului cotidian. Printre ele, poezia ideilor SF se strecoară însă tenace, concentrându-se în albia principală spre final.
Horia Aramă elaborează apoi, în Ţărmul interzis (1972), un roman compozit, unde combină - prelucrate în regim SF - trei mari teme ale literaturii fantastice: migraţia conştiinţelor (un fel de metempsihoză recondiţionată "ştiinţific"), creaţia artificială (Homunculus) şi "tinereţea fără bătrâneţe" (varianta târzie a motivului, cu o rădăcină folclorică şi alta în Faust-ul goethean). Caracterul ambiţios al lucrării priveşte nu numai fuziunea tematică pe care o încearcă, avantajată de garanţiile unor izbânzi literare anterioare, ci şi formula stilistică. Autorul şi-a plasat experimentul sub semnul complexităţii. Aventura insolită îşi caută suportul în normalitatea unor scene profund realiste. Pagina de ponderată exaltare metaforică alunecă fără stridenţe spre mai sobra meditaţie etico-filosofică. Pasajele de atmosferă coexistă cu cele de investigaţie psihologică. Soluţii de o surprinzătoare originalitate estetică alternează cu clişeele unei acţiuni de tip poliţist. Sub o mână mai puţin expertă, rezultatul ar fi fost un eşec. Horia Aramă mizează însă pe dozaj, obţinând echilibrul acestui material eterogen. O tensiune a relatării, a faptului de conştiinţă "trăit", străbate până şi fragmentele eseistice, armătura "teoretică" a romanului.
Subtilităţi de scriitură găsim şi în microromanul Verde Aixa (1976), inclusiv imagini de o extravagantă poezie cum e plantarea, la propriu, a unui corp omenesc în solul unei planete "inteligente" care îl transformă, văzând cu ochii, într-un copac cu reminiscenţe umanoide. Faţă de romanul anterior, psihologiile sunt mai liniare, fără mister, acţiunile previzibile - lucruri cerute de logica strictă a unei simplificate aventuri cvasipoliţiste. Motivul planetei populate de vegetaţie raţională vine dinspre povestirea lui Vladimir Colin Broasca. În contextul luptelor sofisticate pe care pădurea, spre a-şi apăra integritatea ameninţată, trebuie să le dea cu diverşi invadatori antropomorfi şi neantropomorfi, această idee urcă însă până la mai vechea Bucolică a lui A. E. van Vogt. Horia Aramă are meritul de a fi dat aici o acţiune tensionată, sub semnul terorii produse de dispariţia treptată, în condiţii enigmatice, a mai tuturor pământenilor debarcaţi pe Aixa. Arma infailibilă a pădurii este un produs cameleonic ce ia formă umană pentru a se putea infiltra nebănuit între invadatori. Din nevoia unei mici lovituri de teatru, creatura se va contamina în final de sentimentele omeneşti ale vânatului său. Ceea ce în principiu nu e rău, ca soluţie estetică, dar în roman convinge mai puţin.
Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu (1991) constituie părţi ale unui inteligent eseu despre utopie, redactat cu mijloacele prozei mai curând decât cu cele ale criticii literare. Figuri reale şi imaginare au în egală măsură acces la statutul de personaj în această amplă, documentată, savant-ironică şi multiplu faţetată construcţie, parţial exegetică, parţial epică, din moment ce - un exemplu la întâmplare - scrisoarea prin care vârstnicul Bernardin de Saint-Pierre "acceptă" mâna tinerei domnişoare Félicité Didot (îndată după succesul romanului Paul et Virginie) o putem vedea fără nici o dificultate ca un remarcabil document utopic, completând în acest sens mărturii produse, bunăoară, de un Raphael Hythlodaeus sau de Lemuel Gulliver.
într-o recentă carte de memorii, Horia Aramă lăsa să se înţeleagă că omul şi opera ajunseseră în faţa unui final. O anticipaţie funestă, dar lucidă în fond şi coborâtă în normalitatea spre care scriitorul şi-a îndreptat mereu motivele scrisului său, oricât de extravagante vor fi fost ele într-o panoplie simbolică a SF-ului. "Omul care are timp" rămâne de-acum înainte suspendat într-un timp anume, al scrisului, şi în memoria cititorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu