Almanah Anticipatia 1984
Calificativ: 10 plus
O povestire de o delicatete si un farmec aparte, este tratata tema unei posibile comuniuni nu doar intre specii diferite ci chiar intre regnuri diferite.
Îmi
aduc vag aminte, că a fost o vreme când mă deplasam pe deasupra,
stăpânit de dispreţ pentru toată această colcăială vegetală. „Ridică
macheta — taie — un pas..." Din cabina elicopterului, întreaga junglă
părea apa tulbure a unui lac încreţit de valuri uşoare. „Niciodată să nu
încerci să afli ce se ascunde în adâncurile sale!", spusese odată
Jeremy, unde e acum Jeremy?, păi vezi, ăsta-i şpilul, Jeremy nu mai e,
nici măcar scheletul său nu mai există, oasele i-au fost roase de fiare,
să nu mai vorbim de ţesuturi, mă întreb: „oare ce, sau cine, i-a mâncat
ochii?". I-a mâncat?! Păi, sigur, aici orice se asimilează, se
devorează, până la urmă totul ajunge vegetaţie. Jeremy, ochii tăi verzi
mă privesc încrustaţi în frunzele arborilor şi mâinile tale-liane le tai
cu macheta.„Ridică — taie — un pas — ridică — taie — un pas..."Undeva,
prin apropiere, o fiară urlă sinistru, jungla e plină de foşnete,
trosnituri înfundate, fluierături, miresme putrede şi umezeală, mai ales
umezeală.
De pretutindeni şi din orice ies aburi subţiri ca nişte fuioare,
pierzându-se printre frunzele ciudate ale arborilor. Asta când nu plouă,
ceea ce însă se întâmplă foarte des şi, caracteristic acestor meleaguri
blestemate, absolut imprevizibil. Atunci nu mai ies aburi, totul e
înecat de potop, dacă nu ai un adăpost trebuie să-ţi protejezi nasul,
altfel nu poţi respira. Hei, Jeremy, iarăşi plouă! Spune-mi, ai murit ca
să te scurgi din ceruri peste mine? Ridic macheta şi lovesc orbeşte, un
pas, ploaia nu-mi dă voie să ţin ochii deschişi, dar, de fapt, ştiu că
nu merg niciunde, n-ar avea nici un rost, până la Bază sunt numai 3.500
kilometri, o viaţă de om care merge. „O viaţă de om?, eşti naiv, o mie
de vieţi poate, şi nici atunci nu e sigur!" În fond, ce e Baza? Un
adăpost subteran, în mijlocul unui câmp încercuit de trunchiuri
ameninţătoare. La început, nu fusese nici măcar atât, exista o simplă
clădire cu un etaj, construită din buşteni şi fibre de sticlă, asta până
într-o noapte când, din cauza unei foarte mici erori de pilotaj, cursa
trimestrială era sa ni se aşeze în cap, şi atunci ne-am îngropat în
pământ. Prin deschizăturile înguste ale buncărelor se văd copacii, o
armată sumbră, niciodată înfrântă până la capăt. Cum aş spera să
nimeresc această mică insulă pe întinsul imensului ocean al junglei?! Nu
mă pot orienta decât după busolă, iar polii magnetici ai acestei
blestemate planete se mută cu câteva grade la fiecare trei zile, fără a
urma vreo regulă aparentă. Am certitudinea că dacă totuşi aş conteni
căutarea şi m-aş opri, trupul meu s-ar acoperi de mucegai şi muşchi în
umezeala atotstăpânitoare.
* * *„
Ridică — taie — un pas..."Deodată parcă
trunchiurile se înclină să mă strivească şi pierd verticala.
Cad în genunchi şi universul întreg se roteşte, îmi revin cu greu. Nu e
de la foame... sunt sigur că nu. Ieri am prins un animal ciudat, cu trei
picioare, şi i-am retezat capul cu macheta. L-am mâncat crud, aici nu
am cu ce şi, din cauza umezelii, oricum, un foc ar fi aproape imposibil
de stârnit şi întreţinut. Avea sângele albăstrui-verzui, dar, de foame,
am lăsat scârba la o parte şi l-am ronţăit complet. Aş putea spune chiar
că mi-a plăcut. Ah, dacă atunci când motoarele s-au oprit brusc şi
comanda s-a blocat aş fi avut prezenta de spirit să-mi vâr pistolul cu
ultrasunete în buzunarul combinezonului... M-am bazat numai pe trusa
universală de supravieţuire, fir-aş de trei ori... Trebuia să-mi
imaginez că era descompletată... Of, Jeremy, mi-e capul greu, sunt
ameţit şi-mi vâjâie urechile, mai e puţin şi poate ne vom întâlni...
* *
*
De trei zile nu am pus nimic în gură. Combinezonul nu are glugă şi,
după ce m-a plouat de cinci ori într-un singur ceas, pornind parcă de la
rădăcina părului ud, au început să mi se lase în trup frisoane
prelungite. Am avut ghinion, n-am reuşit să răpun nici o vietate cu
macheta şi acum mi-e teamă că nu mai am puterea s-o fac. Cred că am şi
febră, ieri am zăcut aproape o oră într-un soi de leşin. Am impresia că
nici nu mai văd prea bine, sau aburul tâşnind de pretutindeni s-a făcut
mai dens? Naiba s-o ia de busolă! Singurul drum e spre tine, Jeremy...
* *
*În colibă nu plouă şi e suficient de uscat pentru ca două vreascuri să
ardă. Şeful tribului Aneza vorbeşte un dialect pe care îl înţeleg
foarte greu. Îi privesc trupul bine legat, bătând în albăstrui metalic.
Umerii lui sunt aproape umani. Spune că Ultimul Vraci ştia de accidentul
nostru. Nu înţeleg de ce i se spune „Ultimul Vraci", am impresia că,
mai degrabă, traduc eu greşit, şi nu pricep, de asemenea, de unde ştia
de prăbuşirea elicopterului. Am mers după busolă, e adevărat, totuşi,
chiar abătându-mă de la direcţie, nu se putea să mă fi învârtit în cerc.
În treizeci de zile făcusem măcar vreo 200 de kilometri. Şeful Aneza
explică, gesticulează, nu înţeleg decât un cuvânt din zece, dacă nu
cumva mă înşel şi în această privinţă; e uscat şi stau pe un pat moale
de ierburi. Capul îmi vâjâie şi coliba se roteşte uşor cu mine, îmi vine
să râd şi să-i spun: „Nu te mai osteni, mâine trebuie să plec, am
întâlnire cu un prieten, îl cheană Jeremy". N-am însă habar cum s-ar
putea spune toate astea în dialectul Aneza. Murmur stins doar
„Jeremy..." şi adorm.
* * *
Iartă-mă, prietene, nu înţeleg de ce întârzie
întrevederea noastră, dar tu ştii că ea avea loc în curând. Şeful
continuă să-mi vorbească. În timpul somnului l-am auzit pronunţând
descântece sau rugăciuni. Mi s-a părut că disting ceva despre o floare.
Cred că individul începe să-şi piardă răbdarea. Gesticulează, mă
zgâlţâie şi ţipă, ca şi cum astfel l-aş putea înţelege mai bine.—
Leacul, leacul!, pronunţă şi cred că nu interpretez greşit cuvântul.
Deodată pune mâna pe macheta mea şi o ridică deasupra capului. Într-o
clipă, o văd coborând şi retezându-mi gâtul. „Da, amice, ai dreptate,
ăsta e singurul leac!", îmi spun şi zâmbesc. Dar nu face altceva decât
să-mi taie o bucată din combinezon, dezgolindu-mi umărul, îmi arată
nişte pete albăstrui ce-mi pigmentează epiderma. Spune răspicat:—
Legeea!Să fie oare o boală pe care o cunoaşte?! Două tipuri de fiinţe
atât de diferite ca structură să poată prezenta aceleaşi simptome?!
* *
*
A mai trecut o săptămână, Jeremy, şi încă n-am murit. Ultimul Vraci
mi-a dat nişte fierturi. Le-am înghiţit şi parcă m-am simţit mai bine.
Şeful Aneza a profitat de ocazie, înteţindu-şi eforturile de a se face
înţeles. Am reuşit să pricep fără dubii că starea mea de revenire e
provizorie, după care urmează tot ceea ce ştii. Mi-a mimat asta arătând
insistent spre mine şi apoi aşezându-se jos şi rămânând nemişcat. Pe
urmă, a continuat cu un recital de pantomimă şi desene pe scoarţă albă
de copac. E aşa de ciudat ce mi-a spus... Boala mea se numeşte „Legeea"
şi nu se vindecă altfel decât iubind floarea cu acelaşi nume. Am crezut
că e vorba de o confuzie, poate trebuie fiartă sau ceva de genul ăsta,
dar nu, mi-a mimat insistent nişte ritualuri de-ale băştinaşilor, pe
care le cunosc într-o oarecare măsură. Să nu te gândeşti la prostii,
Jeremy, floarea trebuie iubită aşa... cu gândul. Şi trebuie să stai în
preajma ei. Dacă am reţinut bine, floarea trăieşte şi în junglă, dar
atunci nu e bună, nu vindecă, când însă se apropie la mai puţin de o
bătaie de săgeată de un sat, ei spun că ea are nevoie să fie iubită, şi
dacă poţi face asta, dacă reuşeşti să o convingi de dragostea ta, atunci
îţi cedează forţa vitală, ca un gest de supremă dăruire. Ce prostii
frumoase, Jeremy, nu-i aşa?! Să poţi iubi o floare ca pe o mireasă. Îţi
poţi imagina?) Oricum, un tratament ca ăsta ar trebui să-l cunoască şi
doctorul nostru, naiba să-l ia, de ce stă la Bază, în loc să fie aici,
lângă mine, să mă ajute? Poate băştinaşii Aneza sunt capabili, mă
gândesc că pe această planetă abundenţa vegetaţiei creează alte relaţii
între floră şi faună, dar eu nu cred că sunt în stare de aşa ceva. Şi
chiar dac-aş face-o, eu nu sunt un Aneza. De ce m-ar iubi atunci floarea
Legeea?
* * *
Să nu te superi, Jeremy, m-am lăsat convins... Să ştii, nu
cred absolut deloc în chestia cu floarea, dar dacă există o infimă şansă
ca ea să fie adevărată, mă simt dator să încerc... Trebuie, Jeremy,
acasă, la noi, m-am obişnuit să consider viaţa ca pe ceva mult prea
preţios. Şeful m-a condus într-un loc aşa cum nu-mi închipuiam că există
în junglă, o zonă pătrată, cu latura de vreo zece metri, fără urmă de
arbori, tufişuri, liane sau ierburi. Pe jos se aşterne un soi de nisip
alb, foarte fin. Pare o discontinuitate vegetală naturală, singura de
acest fel pe care am întâlnit-o. Ar putea fi observată dintr-un
elicopter zburând la joasă înălţime. Centrată perfect la intersecţia
diagonalelor pătratului, se află o floare plăpândă — Legeea, îmi spun şi
îngenunchez s-o examinez curios. Aproape că nu e deloc frumoasă.
Petalele violacee sunt arcuite într-un fel nepământean, iar culoarea
albăstruie a frunzelor, completează impresia de străin, neapropiat şi
poate neapropiabil. Desfac petalele şi privesc înăuntrul corolei. Mi se
dezvăluie o cavitate caldă şi intimă, o atmosferă mov. Undeva,
adâncurile ei se continuă în întuneric, plantele de aici nu au stamine.
Nu îndrăznesc să lărgesc fereastra mai mult, carnea vegetală este atât
de puţin densă... Mă uit împrejur. Şeful Aneza a plecat. Mi-a promis că
va trimite în fiecare zi pe cineva să-mi aducă de mâncare. Oftez. Floare
mică şi urâtă, cum aş putea face să te iubesc? Jeremy, te simt
privindu-mă din spatele cerului galben, începe iarăşi să plouă şi prefer
picăturile ce-mi udă umărul, acolo unde combinezonul a fost sfâşiat.
Jeremy, de ce sunt lacrimile tale atât de sărate?
* * *
Stau culcat pe
spate şi privesc un soare străin. Undeva, la periferia vederii mele,
floarea Legeea se apleacă deasupră-mi, antrenată de suflarea uşoară a
unui vânt. Nu, aşa nu se poate, e absurd! Sar în picioare şi mă plimb
agitat, cu mâinile la spate. O undă de ameţeală vine pe neaşteptate şi
mă trimite la pământ.Îmi revin cu greu. Cuprind una din frunzele moi ale
florii în palmă şi încep să o mângâi.— Ei, Legeea, — îngân — după cum
vezi, am venit de foarte departe ca să fiu lângă tine. Diseară am să
încerc să-ţi arăt steaua mea, deşi nu ştiu dacă de aici se poate vedea,
din cauza copacilor, şi nici nu-mi dau seama dacă tu ai ochi pentru a o
zări. Oare chiar ştii că mă aflu aici, lângă tine? Chiar auzi ce îţi
spun, înţelegi?Nemişcată, o floare străină, în mijlocul unei lumi
duşmănoase.
* * *
Încerc să-mi înving inerţia. În fond, nu-i vorba decât
despre un joc de-a iubirea. Dacă m-aş strădui să-i atribui un alt
înţeles, ar fi grotesc. Ştiu ce mi-ai spune, Jeremy, o floare e un
simbol, poate semnifica multe lucruri frumoase, dar simbolurile nu sunt
iubite. Tu te-ai fi însurat cu un simbol, Jeremy? Nu cred. Îţi plăceau
chestiile mişcătoare. Dacă ar fi fost să îndrăgesc o băştinaşă, poate mi
s-ar fi părut ceva mai rezonabil, deşi sunt atât de diferite de noi
încât...Când susţii că iubeşti o floare, Jeremy, de fapt minţi. O
admiri, o doreşti, o miroşi, dar nu te poţi ataşa de ea mai mult decât
de un obiect rar şi fragil. Un câine, sau o pisică îţi este infinit mai
apropiat, pentru că face parte din regnul tău. Este prima oară când
realizez depărtarea dintre faună şi floră. Ai văzut pe cineva să scoată
la plimbare sau să mângâie în fiecare zi o floare măcar pe jumătate cât
ar face-o cu un câine? Am început să-mi pierd minţile, Jeremy, o clipă
mi-am închipuit că m-aş întoarce acasă, la părinţi, purtând împachetat
sub braţ un ghiveci. Intru, îmi îmbrăţişez tatăl şi mama, apoi, fără un
cuvânt, desfac pachetul şi mângâi floarea.— Legeea! aş face
prezentările.— Drăguţ din partea ta să ne aduci un asemenea dar de pe
unde ai fost! ar spune, probabil, mama.— Nu e un dar, mamă! aş
contrazice-o. Cadourile pentru voi sunt altele, o să vi le arăt mai
încolo. Aceasta este soţia mea! le-aş spune, arătându-le ineluşul
subţire de aur ce ar încercui tulpina.Aş zâmbi fericit şi m-aş apleca
să-i sărut o petală. Mai pot oare să continui această scenă absurdă?
Reuşeşti, în sfârşit, să înţelegi ceea ce trebuie să fac?! Drumul spre
tine e mult mai scurt şi mai drept.
* * *
Mă gândesc. Bun, şi să zicem că
aş realiza această performanţă şi aş fi primul om care iubeşte o floare
ca pe o femeie. De unde ar putea floarea să ştie că o iubesc?) Ea nu
vede, nu aude... Examinez atent tulpina fragilă, căutând ceva asemănător
cu un ochi. Nu pare să aibă vreunul. Nu ştiu de ce, dar cred că nu
mi-ar fi plăcut să aflu că mă priveşte. M-ar fi stânjenit. Desfac
petalele şi observ abisul din interiorul corolei. Ar putea fi un fel de
ureche. Dar dacă citeşte gândurile? Atunci s-a zis, nu mă voi vindeca
niciodată! Asta însă ar însemna să aibă un fel de creier, mă rog, un
sistem nervos oarecare.Scrutez planta bănuitor. În corolă? Nu, acolo nu e
loc! Privirea îmi coboară de-a lungul lujerului şi se opreşte acolo
unde el se afundă în nisip. Ar putea fi În rădăcină? Absurd! Şi, totuşi,
sunt pe o altă planetă. Orice e posibil. O clipă, sunt tentat să o
smulg. Să fim calmi! Îmi construiesc în minte un tablou al variantelor
posibile:1) Legeea este un mit, o superstiţie. În acest caz, înseamnă
că, totuşi, cei din tribul Aneza se vindecă din când în când, probabil
organismul lor învinge singur boala. Există, deci, o infimă şansă şi
pentru mine.2) Legeea vindecă boala Legeea dacă este iubită, exact cum
mi-a spus, mimat şi desenat Şeful. În acest caz:a. Citeşte gindurile. Eu
nu o voi putea trişa.b. Are alte modalităţi de a recepta exteriorul,
posibil prin intermediul excitanţilor sonori, luminoşi sau tactili. Ar
putea fi păcălită.Jeremy, ceva şanse parcă aş avea. Te superi dacă
încerc?
* * *
Mă aplec spre floarea Legeea şi îi desfac petalele. Şoptesc
afectat:— Te iubesc, Legeea!Jeremy, cât de fals poate să sune! Mă uit
speriat spre copaci şi te ghicesc în spatele lor, să nu mă înţelegi
greşit, sunt doar un om care vrea să-şi joace ultima carte, înainte de a
se întâlni cu tine. Da, mint o floare urâţică pentru că ar fi posibil
să existe o probabilitate, eu ştiu cât?!, una la o mie sau la un
miliard, n-are importanţă, oricum nu am ce pierde! Mi-este din ce în ce
mai rău. Ameţesc şi pe creier simt o greutate imensă. Trebuie să mint în
cuvinte atâta timp cât o mai pot face. După aceea e rândul tău,
Jeremy!— Te iubesc, Legeea! şoptesc, şi îi mângâi frunzele.
* * *
Nu mai
există realitate. Doar halucinaţii mi se perindă înaintea ochilor, ca
nişte şiruri paralele de draperii, pe care le sfâşii una după alta cu
macheta, şi trec mai departe, spre niciunde, spre niciodată. Delirez!—
Niciodată n-am să-ţi pot spune cât de mult ţin la tine! Nu găsesc
suficiente cuvinte. Niciodată n-am să te pot mângâia îndeajuns pentru
a-ţi transmite căldura palmelor mele!Oare pe cine mint? Pe ea sau pe
mine? Oare cui fac rău? Jeremy, mai eşti lângă mine? De ce e aşa de frig
şi de cald deodată?
* * *
Este parfumul tău, Legeea, acela care îmi umple
fiinţa? Sunt petalele tale acelea care îmi ating buzele? Nu, nu se
poate, Jeremy, de ce-ţi baţi joc de mine? De ce încerci să mi-o
îndepărtezi? De ce n-ai răbdare? Ce mai contează pentru tine o zi sau un
an?! Lasă-mă abandonat acestui sărut vegetal şi fii îngăduitor! Timpul
nu încetează să curgă spre tine.
* * *
Trupul mort al florii pe care am
iubit-o stă întins pe nisipul alb.— Hei, cine ştie cum se înmormântează o
floare?Copacii mă privesc miraţi. Jeremy, tu ştii?O iau la fugă spre
sat. Sunt luni întregi de cind nu am mai fost în stare să o fac. Caut în
coliba şefului Aneza tubul cu răşină transparentă pentru fracturi pe
care îl conţinea trusa de supravieţuire.Bine că nu s-a atins nimeni de
ea! Câţiva Aneza se uită la mine miraţi.
* * *
Legeea, trupul tău fără
viaţă îl păstrez închis într-o piramidă de răşină transparentă
polimerizată. Petalele încă nu şi-au pierdut culoarea şi pari atât de
reală! Acolo unde eşti tu acum se află şi Jeremy. Caută-l şi spune-i să
nu fie supărat pe mine. Vă veţi înţelege, căci sunteţi amândoi şoapte,
umbre şi amintiri.
* * *
Se aude zgomotul unui elicopter care caută. Mă
ridic şi mă strecor printre copaci ca să nu fiu văzut. Plâng pentru
piramida transparentă care închide în ea trupul firav al unei flori
aproape frumoase. Plâng pentru toate lucrurile ce nu ştiu cum le-aş
putea spune cuiva, fie el om sau floare, şi pentru buchetul de
sentimente pe care îl port în mine şi nu mai am cui să-l dăruiesc.
Plâng. Legeea, Jeremy, suntem toţi trei ascunşi într-o lacrimă şi jungla
foşneşte tainic.
Prezentarea povestirii lui Alexandru Ungureanu de catre scriitorul Aurel Carasel
“Cei dintr-o lacrimă” (premiul II, secţiunea povestire, la
Consfătuirea Naţională din 1982) este o naraţiune romantică despre
contactul dintre civilizaţii, dar şi (surpriză!) interregnuri. Pornind
de la o subtemă mai puţin exploatată, cu rădăcini adînci în opera lui
J.H. Rosny-Aîné, Alexandru Ungureanu ne propune, sub pretextul unei
aventuri clasice şi tragice pe o planetă îndepărtată, o dramă delicată
care sparge tiparele textelor ieftine ale genului. Rătăcit prin jungla
interminabilă, eroul se încăpăţînează să ajungă la o bază ce pare din
ce în ce mai îndepărtată, dialogînd în ireal cu de mult decedatul său
camarad Jeremy. Doborît de ploaie şi de un virus necunoscut, este
salvat în ultima clipă de bătinaşii umanoizi Aneza, care îl fac să
înţeleagă prin semne că există un remediu pentru boala sa. Un leac
straniu şi, aparent, de neutilizat: ca să se facă bine, personajul
trebuie să se îndrăgostească, la propriu, de … o floare numită Legeea;
în schimbul acestui sentiment, planta îi va ceda din bioenergia ei
curativă şi îl va ajuta să revină la normal. În cele din urmă,
învingîndu-şi orice resentiment, dar şi orice element raţional care-l
determină să refuze procedura, reuşeşte să-şi dirijeze spre planta în
cauză sentimentele, ca spre o femeie, aceasta îl vindecă, apoi se
usucă și moare. Înţelegînd şi interpretînd sub alt plan valoric relaţia
interregnuri, bărbatul o conservă într-un tub de răşină polimerizată
şi refuză să revină în civilizaţia umană.
Biografie:
preluare de pe
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ungureanu_%28scriitor%29
Alexandru Ungureanu (n. 7 ianuarie 1957, București; d. 11 octombrie 2004, Bacău) a fost un prozator de science-fiction român.
Fiul juristului Vasile Ungureanu și al Elenei, își începe studiile în București,
unde, după absolvirea școlii generale, urmează cursurile secției reale a
Liceului Teoretic Nr. 24 și, apoi, pe cele ale secției Tehnologia
Transporturilor și Telecomenzi Feroviare a Facultății de Transporturi
din cadrul Institutului Politehnic București.
Are preocupări literare încă din liceu, frecventând mai toate
cenaclurile bucureștene și scriind cu frenezie proză umoristică, poezie
și teatru absurd. În anul 1978 își face debutul în cenaclul studențesc Solaris, al Casei de Cultură a Studenților "Grigore Preoteasa", pe care îl va și conduce în perioada 1979-1982. În 1979
creează primele proze de anticipație, gen care îl va impune rapid mai
ales prin inventivitatea, viziunea poetică și romantică, dar și
ultramodernă cu care își construia misterioasele povestiri.
Debutează publicistic peste doi ani, când SLAST îi publică povestirea Alarmă în sistemele cibernetice, în același an revista "Convorbiri literare" acordându-i premiul său pentru povestirea Mașina de visat șerpi.
Urmează, firesc, alte și alte consacrări, între care se număra Premiul
Helion pentru povestirea „Artele marțiale moderne” (I) - 1982,
Premiul al III-lea la secțiunea povestire a concursului Consfătuirii
Naționale a Cenaclurilor de Anticipație, pentru „Cei dintr-o lacrimă” - 1982
ș.a., precum și apariția în paginile revistelor Știință și Tehnică,
Ateneu, Convorbiri literare, România literară, Steaua, Vatra, în
fanzinele Paradox, Helion, Fantastic Magazin, Ing, Quasar, în
almanahurile Anticipația și Convorbiri literare.
În 1982,
la absolvirea facultății, e repartizat ca inginer la Stația Căi Ferate
Uzinale a Combinatului de îngrășăminte Chimice Bacău, din 1984 preluând și conducerea cenaclului Clepsidra al Comitetului Județean Bacău al U.T.C. Atmosfera de creație de aici îi priește, lucrând concomitent la culegerea de povestiri Artele marțiale moderne și la romanul realist Povestiri de la marginea lumii.
Editorial debutează în 1984, când Editura Albatros îi publică, în colecția "Fantastic Club", romanul Marele Prag, ce l-a impus definitiv și i-a adus Premiul Comitetului Central al U.T.C. În 1987 se transferă la Centrul de Radiodifuziune Galbeni (Bacău), iar după 1990
își abandonează profesia de bază, dedicându-se aproape în exclusivitate
gazetăriei, împreună cu cenacliștii de la "Clepsidra" pune bazele
publicației "Pur și simplu", al cărei redactor-șef e în perioada 1990-1991, apoi devine director al săptămânalului "Argus" (1992), redactor-șef adjunct al cotidianului "Ziua" (1993), redactor-șef al "Radio Star B" (1993) și la cotidianele "Ultima oră" (1995), "Monitorul de Bacău" (1995-1996) și săptămânalului "Așa" (1998),
director al publicației "Top Class", la alte publicații cu caracter
economic. Nu neglijează afacerile, având preocupări editoriale, care au
condus la apariția celui de-al doilea volum, Artele marțiale moderne (Editura "Celelalte Cuvinte", Bacău, 1990), precum și a altora, de factură tehnică.
După 1990, s-a dedicat o vreme activității editoriale, fiind redactor și editor al revistei "Dracula" (1990-1991), precum și al unor antologii SF de proze românești și străine.
Tradus peste hotare și inclus în dicționarele de gen, prozatorul a decedat înainte de vreme, la începutul lui octombrie 2004, lăsând în urmă o operă care de abia de acum se impune a fi analizată cu atenție. A publicat în "Convorbiri literare", Știință și tehnică, Almanahul Anticipația, Ing, Paradox, Helion, Fantastic Magazin și în toate antologiile SF dinainte de 1990.
Lucrări și premii
În cele peste două decenii de la debut, a fost inclus în peste 20 de volume colective[1], între care amintim:
- Avertisment pentru liniștea planetei (Editura Albatros, 1985)
- Povestiri ciberrobotice (Editura Științifică și Enciclopedică, 1986)
- Povestiri despre mileniul III (Editura Științifică și Enciclopedică, 1986)
- Timpul este umbra noastră (Editura Dacia, 1991)
- Young Science-Fiction from East (New York, 1992)
- Nemira'94 (Editura Nemira, 1994)
- Twelve (Editura Sedona, 1995).
Premii literare
- Premiul Convorbiri literare, RomCon, 1981;[2]:
- Premiul al II-lea pentru povestire, Zilele Helion, 1982;
- Premiul al II-lea pentru povestire, RomCon, 1982;
- Premiul UTC pentru carte, 1984;
- Premiul pentru Autor tânăr, Eurocon, 1991.
Despre opera lui Alexandru Ungureanu a scris foarte frumos confratele sau, scriitorul Aurel Carasel
Preluare de pe
http://revistanautilus.ro/dictionar-sf/ungureanu-alexandru-1957-2004/
Scriitor SF, redactor şi editor.
Născut în Bucureşti. Este fiul juristului Vasile Ungureanu şi al
Elenei. Face şcoala în Bucureşti, fiind înscris la Liceul Teoretic
nr.24, apoi, în cadrul Insitutului Politehnic din capitală, urmează
cursurile Facultăţii de Transporturi. Încă din perioada liceană, este
interesat de literatură şi frecventează majoritatea cenaclurilor
bucureştene de profil, scriind în special proză umoristică, teatru
absurd şi lirică modernistă. Deşi are o formaţie ştiinţifică la bază,
Alexandru Ungureanu este un spirit umanist prin definiţie. Este atras
de SF încă din perioada apariţiei “Colecţiei de povestiri
științifico-fantastice”, iar fixarea asupra unui anume tip de
literatură se face în anul 1978, cînd descoperă cenaclul studenţesc
“Solaris”, din Casa de cultură “Grigore Preoteasa”, al cărui preşedinte
devine în perioada 1979-1982. Aici este coleg de generaţie cu Mihail
Grămescu, Ştefan Ghidoveanu, Faur Agachi, Dănuț Ungureanu. În 1982,
după încheierea studiilor superioare, este repartizat ca inginer la
Staţia Căi Ferate Uzinale a Combinatului de îngrăşăminte Chimice Bacău,
iar din 1984 fondează şi conduce cenaclul Clepsidra, afiliat
pe lîngă Comitetul Judeţean Bacău al U.T.C. Atmosfera de creaţie de
aici este favorabilă continuării lucrului la ciclul SF “Artele marţiale
moderne”, precum şi începerii unui roman realist, intitulat “Povestiri
de la marginea lumii” (rămas în manuscris). În 1987 se transferă la
Centrul de Radiodifuziune Galbeni din Bacău. După 1990 îşi abandonează
profesia şi intră în domeniul gazetăriei – împreună cu membrii
cenaclului “Clepsidra” fondează revista “Pur şi simplu”, al cărei
redactor-şef este în perioada 1990-1991; tot acum, este editorul-şef al
revistei “Dracula”. În 1992, devine director al revistei săptămînale
“Argus”, în 1993 ajunge redactor-şef adjunct la cotidianul “Ziua” şi
redactor-şef la “Radio Star B”. În perioada 1995-1998 lucrează la
publicaţiile “Ultima oră”, “Monitorul de Bacău” şi “Aşa”.
Debutează în publicistica SF în anul 1981, cînd “Suplimentul
literar-artistic al Scînteii Tineretului” îi publică povestirea “Alarmă
în sistemele cibernetice”. În acelaşi an primeşte premiul revistei
“Convorbiri literare” pentru povestirea “Maşina de visat şerpi”. În
anii următori publică frecvent povestiri În revistele “Convorbiri
literare”, “Știinţă şi tehnică”, “Almanahul Anticipaţia”, precum şi în
fanzinele “Ing”, “Paradox”, “Helion”, “SF Magazin”. După 1982,
Alexandru Ungureanu încearcă să reînnoiască atmosfera spaţiului literar
SF românesc: cu “Artele marţiale moderne” (1982) şi “Artele marţiale
moderne II” (1985), aduce în prim-plan universul luptei pentru mîndrie
şi onoare, specific culturii japoneze; numai că în textele sale totul
se petrece într-o societate viitoare, în care lupta a ajuns să fie
considerată un mod de viaţă, iar luptătorii au ajuns copii
videoplasmatice ale indivizilor originali, un fel de sclavi moderni
care se pregătesc să moară pentru demnitatea maeştrilor.
Debutul în volum se realizează în 1984, cînd publică la editura
“Albatros”, în colecţia de specialitate “Fantastic Club”, o parte din
textele independente, apărute prin reviste, sub forma unui neclasic roman modular,
intitulat “Marele prag”, care este premiat, în acelaşi an, cu Premiul
CC al UTC. În peste două decenii de activitate, publică proză scurtă în
peste 20 de volume colective, dintre care amintim “Avertisment pentru
liniştea planetei”, “Povestiri ciberrorbotice”, “Povestiri pentru
mileniul III”, “Timpul este umbra noastră”, “Young Science Fiction from
East”, “Antologia Nemira 1994″, “Twelve”.
Între 1981-1991, Alexandru Ungureanu cîştigă 5 premii literare SF, dintre care cel mai important este Premiul european pentru tînăr autor, acordat la Euroconul din 1991.
Scriitorul Alexandru Ungureanu este autorul unor texte străbătute de
un abia simţit fior liric, adesea reprimat, în favoarea unui amuzament
transparent şi, adesea, parodic. Brodînd pe marginea a două teme,
fundamentale pentru întreaga sa creaţie – tema maşinii şi tema copiilor umane
(indiferent de natura lor, de la banalul computer, trezit la
conştiinţa de sine, pînă la videoplasme), el oscilează între abordarea
funciarmente serioasă, chiar dramatică, a textului (vezi “Artele
marţiale moderne”, “Cei dintr-o lacrimă”), şi cea ironic-parodică, bine
lucrată stilistic în registru umoristic, care vizează în special
comicul de situaţie.
“Norocosul” (1982) reprezintă unul dintre primele contacte ale
scriitorului cu tema care-i va deveni favorită – dominaţia maşinii
asupra factorului uman. Într-unul dintre cazinourile de pe un fost
satelit elovian, la marginea Galaxiei, un pasionat al jocurilor de
noroc îi propune patronului crearea unui robot-jucător bazat pe
principiile statisticii, pe teoria deciziilor şi a jocului. După
realizare, Norocosul devine, inevitabil, campion galactic la orice fel
de joc cu cărţi, reuşind să-i învingă pe toţi marii jucători umani ai
Universului. Mai mult încă, însuşi creatorul său este înfrînt, atunci
cînd orgoliul îl face să-şi măsoare forţele cu robotul, într-un gest
mitic, care repetă pe alt plan ideea creatorului devorat de propria-i
creaţie.
“Cei dintr-o lacrimă” (premiul II, secţiunea povestire, la
Consfătuirea Naţională din 1982) este o naraţiune romantică despre
contactul dintre civilizaţii, dar şi (surpriză!) interregnuri. Pornind
de la o subtemă mai puţin exploatată, cu rădăcini adînci în opera lui
J.H. Rosny-Aîné, Alexandru Ungureanu ne propune, sub pretextul unei
aventuri clasice şi tragice pe o planetă îndepărtată, o dramă delicată
care sparge tiparele textelor ieftine ale genului. Rătăcit prin jungla
interminabilă, eroul se încăpăţînează să ajungă la o bază ce pare din
ce în ce mai îndepărtată, dialogînd în ireal cu de mult decedatul său
camarad Jeremy. Doborît de ploaie şi de un virus necunoscut, este
salvat în ultima clipă de bătinaşii umanoizi Aneza, care îl fac să
înţeleagă prin semne că există un remediu pentru boala sa. Un leac
straniu şi, aparent, de neutilizat: ca să se facă bine, personajul
trebuie să se îndrăgostească, la propriu, de … o floare numită Legeea;
în schimbul acestui sentiment, planta îi va ceda din bioenergia ei
curativă şi îl va ajuta să revină la normal. În cele din urmă,
învingîndu-şi orice resentiment, dar şi orice element raţional care-l
determină să refuze procedura, reuşeşte să-şi dirijeze spre planta în
cauză sentimentele, ca spre o femeie, aceasta îl vindecă, apoi se
usucă și moare. Înţelegînd şi interpretînd sub alt plan valoric relaţia
interregnuri, bărbatul o conservă într-un tub de răşină polimerizată
şi refuză să revină în civilizaţia umană.
Volumul Marele prag (1984) este un conglomerat format din 11
texte semiindependente, care pot fi lecturate şi separat. Acestea au
în comun cîteva personaje, trecute dintr-o aventură în alta, prin
spaţiul hipercubului 14, şi care, în ansamblul volumului,
propun o parabolă frecvent abordată în literatura celei de-a doua
jumătăţi a secolului XX – aceea a angajării scriitorului în lumea
ficţională pe care o creează. Stilistic, textele aparţin unui registru
amuzant şi uşor parodic, temele cele mai frecvente fiind a
labirintului temporal şi a maşinii creatoare de lumi (există o maşină a
iluziilor, o maşină labirintică şi chiar o maşină de visat şerpi).
Cea mai cunoscută (şi premiată) dintre ele este chiar povestirea de
debut, “Scrisoare din hipercubul 14″, foarte bine realizată d.p.d.v.
stilistic şi ca ritm. Aici facem cunoştinţă cu eroii ce vor susţine
structura narativă a întregului volum: Coiotul cvadridimensional,
vocea narînd totul la persoana I, barmanul Daddy Blue, contrabandistul
Moşul Gonflabil, Padre Iliuţă, profesorul de magie de la Catedra de
Psihochiromanţie a universităţii locale, Gaepa, ajutorul Moşului,
Marele Alf, comandantul local al Controlului Spaţial (CS). Acţiunea
povestirii se petrece într-un viitor îndepărtat în care omenirea a
colonizat o bună parte din Galaxia cunoscută, divizînd-o în hipercuburi în interiorul cărora se călătoreşte cu viteze hiperluminice. Coiotul cvadrimensional este nevoit să părăsească hipercubul,
datorită unor activităţi nu prea legale şi, pentru a reuşi să o facă,
trebuie să apeleze la ajutorul Moşului Gonflabil (MG), care îl obligă
să intre într-o acţiune de contrabandă – trebuie să participe la un
furt de energie de pe o planetă din hipercub, aflată într-un
timp trecut. Operaţiunea reuşeşte, dar Coiotul şi Gaepa încearcă să-l
păcălească pe MG şi să-i fure cîteva unităţi energetice. Nu reuşesc,
iar acesta îi dă pe mîna CS-ului.
“Farsa” este o continuare a aventurilor Coiotului cvadridimensional,
numai că dispare definitiv suculenţa mirajului straniului hipercub 14,
totul transformîndu-se în banale şi cvasicasnice peripeţii, lipsite
de glorie şi, uneori, chiar de umor. Coiotul este angajat de şeful
CS-ului, pe post de… dădacă, pentru supravegherea neastîmpăratului său
fiu Bati, în vîrstă de 7 ani. După o serie de mici frecuşuri cu acesta
(pasiunea sa cea mare fiind arta subtilizării obiectelor, în manieră
iluzionistă), Bati îi oferă marea surpriză: după ce îşi congelează
sora mai mică, o taie în cubuleţe şi îi oferă Coiotului un moment sadic
de educare a atenţiei, obligîndu-l să o reaşeze în forma tiparului
original.
“Resemnată, maşina…” prezintă relaţia dintre un automat inteligent,
“Bătrînul Înţelept Automat 453″, şi Gaepa, care doreşte să afle sensul
ascuns al unui vis ce-l bîntuie şi în care-i apare mereu o carte,
intitulată “Poveţe pentru fiii raţiunii”. BIA 453 nu reuşeşte să-l
lămurească prea bine cu privire la legătura ascunsă dintre femeie şi
ideea de fericire absolută însă îl taxează cu o mulţime de unităţi
monetare contorizate.
În “Maşina iluziilor”, personajul principal, însoţit de o prietenă,
Ta Er Ka, trăieşte o aventură în barul “Maşina Iluziilor”, unde
reuşeşte să părăsească aparenţa realului cu ajutorul băuturii numită
Iluzin: din frigul glacial al unei peşteri, trece în colcăiala plină de
viaţă vegetală a unei jungle şi simte existenţa asemenea unei plante,
apoi se transferă în iluzia unei plaje marine, unde îmbracă forma unei
pantere rătăcind pe nisip, pentru ca, în final, să ajungă în mijlocul
unei săli-cavou, plină cu schelete vii. Aventura se termină atunci cînd
înţelege rostul Iluzinului în viaţa umană, precum şi faptul că iubita
sa este doar un efect al acestuia şi nu o realitate biologică, asemenea
lui.
“Nesfîrşita maşină” este, probabil cea mai bună nuvelă a lui
Alexandru Ungureanu, un text clasic, în descendenţă kafkiano-lemiană
(amintind, pînă la un punct, atît de atmosfera sumbră a “Procesului”
lui Frantz Kafka, cît şi de “Jurnalul din cada de baie”, al lui
Stanislaw Lem), dar şi cu reminiscenţe recognoscibile în literatura
distopică a anilor ’70 – ’80. Rămas fără slujbă, Coiotul trebuie să se
angajeze pentru a supravieţui la Fabrica de Retinazin, o ciclopică
unitate industrială subterană, ale cărei margini nu le cunoaşte nici
unul dintre angajaţi. Treptat, personajul descoperă că lumea subterană
se poate întinde pînă dincolo de centrul Pămîntului, că principalul
produs – retinazinul, o substanţă care acoperă necesarul de
alimente şi de lichide al unui individ numai cu cîteva zeci de grame de
substanţă, pare să fie numai o acoperire a unei evoluţii mecanice pînă
dincolo de limitele posibilităţilor imaginaţiei umane, şi că nici unul
dintre miile de oameni pătrunşi în lumea stranie a Maşinii nu se mai
poate întoarce la suprafaţă, deşi contractul este numai pentru şase
luni; aventura echipei de căutători ai Lumii Imaginare din Exterior
prin nesfîrşitul pîntece al maşinăriei pare o experienţă descurajantă,
la finele căreia eroul constată că lumea în sine nu este altceva decît
cealaltă faţetă a Maşinii, în care oamenii duc aceeaşi robotică,
prizonieră existenţă, pe axa bine determinată casă-serviciu-casă.
Singurul personaj real, trecut dincolo de simbolistică, pare bărînelul
cu părul alb, slinos, care-l întîmpină pe Coiot atît la intrarea în
fabrică, cît şi la tentativa de părăsire a acesteia, aflat în perpetua
stare de căutare a zăpezii albe şi gustoase din copilărie.
“Maşina de visat şerpi” este o continuare, pe un alt plan, a ideii
de maşină-perpetuă, din textul anterior. Aflat la plimbare cu micuţul
Bati, Coiotul descoperă în vitrina unui magazin o reclamă hipnotică la
Satvi AK 5, o maşină organotronică de visat. Testînd aparatul, Coiotul
trăieşte în numai cîteva minute realitatea unui vis care pare a avea
dimensiunea unei vieţi: aparatul îi induce ideea că s-a transformat
într-o rîmă şi trăieşte, sub acest aspect, o serie de peripeţii care
aproape îl conving că, de fapt, prima parte a existenţei sale, cea
umană, a fost cea falsă.
“Maşina interioară” îl duce pe Coiot într-o altă zonă a hipercubului 14,
la magazinul de piese mecanice al doamnei Delix, de la nivelul -17,
acolo unde speră să descopere, alături de piesele necesare, şi planul
ideal al unei maşini perfecte. Numai că singurul obiect interesant,
după ani de căutări, este sfera-oracol, un aparat statistic, care
intrînd în contact direct cu subconştientul şi cu inconştientul uman
poate să răspundă la întrebările umane fundamentale privind viitorul,
viaţa şi moartea, aşa cum îl asigură doamna Delix. Dar rezultatele
reale par să fie cu totul altele, iar Coiotul află pe pielea sa că, de
fapt, răspunsurile nu pot să fie absolute vreodată, ci relaţionate la
propriile dorinţe ascunse şi niciodată conştientizate.
“Parada păianjenilor” îşi desfăşoară acţiunea la acelaşi nivel -17 al hipercubului 14,
unde Coiotul este întemniţat de către autorităţi pentru încălcarea
legii, într-o închisoare imaginară, aflată în mijlocul pieţei centrale,
închisoare care constă într-un pătrat cu latura de cîţiva metri care
are suspendat deasupra un ochi hipnotic mecanic; acesta îi induce
prizonierului gîndul că pereţii din jurul său sînt reali şi că nu pot
fi străpunşi, lăsîndu-le însă celorlalţi plimbăreţi posibilitatea de a
intra în celula imaginară şi de a conversa cu infractorul. Acesta
trăieşte ideea de prizonierat prin paralelism cu imaginea care i s-a
întipărit în creierul de copil, în care păianjenul Arko, de la ferma
părinţilor săi, îşi ţesea invizibila plasă, după care lăsa să se zbată
în ea o insectă zburătoare pînă cînd aceasta obosea să o mai facă şi
ceda în faţa duşmanului de moarte. După ce este eliberat, Coiotul
constată că, de fapt, chiar şi în viaţa civilă, interdicţiile care îi
frustrează voinţa şi personalitatea sînt atît de numeroase, încît
iluzia libertăţii nu rămîne decît… o iluzie.
“Labirintul timpului” este textul cel mai amplu ca dimensiuni din
întregul volum, un fel de punct nodal, în care se întîlnesc majoritatea
personajelor, şi care încearcă să facă trecerea din spaţiul interior
al hipercubului 14, către acela exterior al Universului din
care face parte implicit. Coiotul şi-a părăsit, pentru moment,
statutul de individ asocial şi devine Recenzor Labirintic, omul de a
cărui părere depinde acreditarea Labirinturilor personale pe care
locuitorii hipercubului au dreptul să le construiască drept spaţii de
agrement. Fiind solicitat de Marele Alf să-i acrediteze labirintul,
Coiotul se rătăceşte însă în cel mai mare şi mai complicat labirint pe
care l-a străbătutu vreodată, un loc care se dovedeşte a transcede
Spaţiul şi Timpul normal, transformîndu-se într-o capcană-probă care
conduce spre autocunoaştere. După mai multe aventuri, în care se
întîlneşte cu mai vechi cunoştinţe (Inginerul din burta Maşinii
nesfîrşite, poetul Nizamar, doamna Delix, patroana anticariatului, Ta
Er Ka, iluzia iubirii sale secrete, padre Iliuţă, însoţit de sosia sa
copil dintr-un alt model dimensional) şi trăieşte neaşteptate aventuri
şi dezamăgiri, ajunge, în sfîrşit, în segmentul de Univers din care a
plecat şi se hotărăşte să-l fixeze în memoria coordonatelor trupului
său luptînd pentru el – aflat în faţa Centrului de Recrutare, se
înscrie ca simplu soldat pe unul dintre fronturile galactice.
“La capătul transpaţiului” începe o viziune exterioară hipercubului 14
a aventurilor Coiotului cvadridimensional; aflăm că umanitatea din
toate hipercuburile se află într-o continuă expansiune galactică şi că,
uneori, această expansiune se împiedică de dorinţa unor extratereştri
de a-şi apăra spaţiul locuibil. Personajul se află la limita curburii
unui tunel transspaţial care străbate multiplele “felii” ale
Universului şi ajunge la graniţa cu civilizaţia ligromilor. După o
serie de victorii şi de înfrîngeri, Coiotul află de la cei doi colegi,
aflaţi în gropile individuale apropiate, că trupele umane s-au retras
şi i-au părăsit, voluntar sau în neştiinţă de cauză, închizînd tunelul
în spatele lor. În timp ce fac un scurt consiliu de război pentru a
stabili cum să reacţioneze în acest caz, sînt vizitaţi de o familie de ligromi,
care se dovedesc, în fapt, a fi personaje paşnice, care trăiesc
într-o lume particulară, substanţial diferită de cea umană. Cînd şi
aceştia pleacă, lăsîndu-i absolut singuri în pustiul din jurul lor,
singura speranţă de salvare, în afară de aceea a sinuciderii, rămîne
scufundarea în eul interior, descoperit ca o lume alternativă la aceea
extaerioară, a Universului.
“Ultimul mesaj”, scrisă într-o abordare stilistică diferită, apropiată perioadei postmoderniste din main-stream,
readuce persoana I pe post de povestitor, încheind cercul narativ
deschis cu “Scrisoare din…”. Este vorba despre monologul unui vagabond
bolnav, adus în spital de pe străzile hipercubului 14, care
încearcă, fără să poată, să realizeze un contact telepatic cu doctorul
care îl tratează. Din şirul, uneori aparent lipsit de coerenţă, al
gîndurilor acestuia, aflăm că este vorba despre spiritul Coiotului,
care a reuşit să evadeze din tunelul transspaţial blocat, din hipercubul Ligrom, folosindu-şi eu-ul
ca pe un altfel de tunel şi aducînd Universul exterior, în care
trăieşte umanitatea, în propriul său interior, ca într-un inconştient
joc demiurgic. Comunicarea este însă imposibilă, iar Coiotul rămîne în
singurătatea absolută a propriei sale divinităţi. Marele Prag al
comunicării nu poate fi depăşit în acest stadiu de evoluţie al
omenirii.
“Artele marţiale moderne” (1984) reprezintă o direcţie de abordare
inedită pentru SF-ul românesc al epocii – atmosfera culturală asiatică,
cu întregul ei cortegiu de norme de conduită, care au la bază onoarea.
Într-o lume a viitorului, omenirea risipită prin spaţiu, în căutare
de noi planete colonizabile, descoperă fascinanta lume a planetei Olma,
de la care împrumută cîteva elemente de arte marţiale, extrem de
sofisticate. Treptat, pe Pămînt se dezvoltă noi tehnici individuale de
luptă şi, pentru ca protagoniştii să fie feriţi de pericole, tehnica
de vîrf le creează videoplasme (copii perfecte ale corpului lor,
capabile să trăiască o perioadă determinată de timp), care să lupte în
locul lor, folosindu-se de elementele de forţă şi de tehnică căpătate
de originale prin antrenamente epuizante. Uke, videoplasma
aspirantului la titlul de Maestru al jocurilor, este obligat să-l
înfrunte, în mai multe lupte, pe Tori, videoplasma unui Maestru deja
consacrat. După mai multe victorii, originalul realizează că Uke
deţine o personalitate care, parţial, diferă de a sa şi care s-a
accentuat prin fiecare recopiere, ajungînd, în final, să-l urască,
deoarece nu a avut curaj să abandoneze Jocurile pentru a trăi o viaţă
normală alături de iubita pe care a părăsit-o. Ura, dispreţul şi
renunţarea lui Uke se manifestă la finalul ultimei lupte cîştigate
cînd, în loc să-şi aştepte liniştit sfîrşitul, îl ucide pe Marele
Maestru şi determină pedepsirea originalului, care este azvîrlit în
arenă pentru a lupta cu adevărat, împotriva altor videoplasme ale sale.
“Ne vom întoarce pe Herbwue” (1986) este o tentativă de trecere a
temei expansiunii umane cosmice de la registrul cvasiironic al
“Scrisorii din hipercubul 14″ la un registru mai grav, cu toate că
tonul pare să rămînă, în continuare, unul comic. În expansiunea sa
nestăvilită dincolo de fruntariile propriului sistem solar, omenirea a
ocupat planeta Herbwue şi a adus populaţia acesteia de şopîrle
inteligente la stadiul de sclavi. Revolta acestora îi suprinde
nepregătiţi pe oameni şi, după trei ani de colonizare, sînt obligaţi
să-şi părăsească în mare grabă poziţiile. Textul prezintă o secvenţă
din această uriaşă şi dezorganizată retragere, văzută prin ochii
sergentului dezertor Naizo, din batalionul 3 de diversiuni
meteorologice. Surpins de o patrulă a poliţiei militare în mijlocul
refugiaţilor civili, Naizo este părăsit la sol, în vreme ce ultima
astronavă se ridică greoaie, în zgomotele infernale ale ultimelor
confruntări dintre indigenii Joko şi forţele militare de sacrificiu,
formate din mutanţi şi roboţi. În ultima clipă, înainte ca oraşul să
cadă complet în mîinile duşmanului, Naizo descoperă în subsolul blindat
al unei clădiri o femeie care, părăsită la rîndul ei, s-a introdus
într-un cilindru de conservare, şi-a programat un ciclu nesfîrşit de
vise la oniroscop şi aşteaptă revenirea armatei pe Herbwue. Înţelegînd
că aceasta ar putea fi şansa sa de a supravieţui, sergentul face la fel
şi comandă chiar acelaşi set de vise pentru a se întîlni cu ea în
lumea onirică, în vreme ce, deasupra, şopîrlele Joko scotocesc clădire
după clădire, în căutarea celor rămași pe Herbwue. Chiar dacă modul de
interpretare a realităţii este cel al sergentului şi lama rece a
autoironiei sclipeşte frecvent, în ansamblul său textul este unul amar
– ca şi pe Terra, războaiele continuă să fie inumane, atroce şi fără
motivaţie reală. Revenirea pe Herbwue se va face cîndva, asta e sigur,
chezăşie stă tocmai lăcomia şi spiritul de răzbunare.
În 1988 începe publicarea ciclului de povestiri parodice care-l au
ca personaj central pe Tudose, un fel de Tîndală al epocii informatice.
Asemănător pînă la un punct cu Theodore, personajul prozelor “naiv SF”
ale lui Radu Honga, Tudose duce o existenţă complet pămînteană, iar
aventurile sale sociale prezintă un grad mai accentuat de complexitate.
Ciclul se deschide cu “Blestemul”, text în care Tudose află, din
întîmplare, că deţine puteri paranormale – deranjat peste măsură de
reacţiile şefului său, îi doreşte să se prăbuşească cu elicopterul, iar
lucrul acesta… chiar se întîmplă. În “Renaşterea Poetului”, Tudose
lucrează la un reactor genetic de replicat porci pentru înmulţire,
iar, din cînd în cînd, atunci cînd şeful este plecat pe teren, se ocupă
şi cu altfel de replicări: ultima ispravă o constituie replicarea
Marelui Poet, un personaj exotic de la a cărui aniversare se împlinesc
peste 150 de ani şi cu care ar dori să facă senzaţie la Casa de
Cultură. Numai că întoarcerea intempestivă a şefului şi oprirea bruscă a
reactorului determină obţinerea unui Poet… mut. Şi puţin cam
handicapat. Care nu reuşeşte să obţină de la publicul prezent cu forţa
la simpozion decît remarci ironice şi grosiere. “Moartea lui Lişiţă”
se poate constitui într-un fel de replică parodică la celebra nuvelă a
lui D. Keyes “Flori pentru Algernon”. Moartea lui Lişiţă, un oligofren
de care îşi bat joc toţi colegii de muncă, devine un motiv pentru autor
de a trece în revistă racilele rasei umane, chiar şi într-o manieră
umoristică; la pomana fostului său camarad de serviciu, Tudose îl
cunoaşte şi-l ia în grijă pe tovarăşul său de luptă împotriva
calculatoarelor răzvrătite – libarca numită Gîndăcel. “Tudose contra
calculator” (1989) este primul text în care Tudose capătă veleităţile
unui fel de Tîndală, aflat în conflict cu tehnica electronică a
secolului în care trăieşte. Plecat să depaneze un banal calculator, în
casa văduvei Florica, Tudose trăieşte un adevărat coşmar, după ce
realizează că Gheorghiţă, cum este numit computerul, a fost programat
de Florica pentru diverse activităţi erotomane, acesta degenerînd în
final în acte de violenţă împotriva tuturor oaspeţilor casei.
În 1990, publică la editura Celelalte cuvinte din Bacău, volumul de proză SF “Artele marţiale moderne”.
Alte opere: “Alarmă în sistemele cibernetice”
(1981), “Hrană pentru cei din cer” (1982), “Western” (1982), “Obiecte”
(1985), “Laboratorul mental” (1986), “Lera cea adevărată” (1988),
“‘Renaşterea poetului” (1988), “Jocul politic” (1990), “Invazia’
(1990), “Sham-Poo, animal electronic de casă”, “Şeful”, “Farsa”,
“Labirintul timpului”, “Ultimul mesaj”, “Maşina interioară”.
Nonfiction: “Estetica informaţională” (1982; eseu).
