Malul celalalt - Lino Aldani, Almanah Anticipatia 1984

Lino Aldani  29 martie 1926 – 31 ianuarie 2009

"- Uite cum facem domnule Edgeworhth. Spuneti un numar format din 3 cifre.

- Un numar din trei cifre?

-Da, oricare. Fie si din doua cifre daca vreti. In fine, alegeti un numar intre 1 si 1000!

Bruce Edgeworth il fixa o clipa pe doctorul Killpatrick cu o expresie de surprindere apoi desfacu bratele incurcat:

-Ei bine....nu-i deloc usor asa...pe nerasuflate. Nu stiu, as putea spune 248 sau 715. Ce parere aveti doctore? Ar merge 715?

-Pentru mine merge foarte bine, spuse doctorul Killpatrick. Deci 715. Iar acum o litera din alfabet va rog.

- O litera din alfabet?

- Sigur ca da, o litera din alfabet, oricare. Curaj!

- Sa zicem atunci M.

-Okay! M 715.

Doctorul Killpatrick se apropie de claviatura selectorului magnetic si rasuci intrerupatorul ecranului pe care aparu instantaneu o lumina violeta, palida, rece.Apoi apasa peste piesele de pe claviatura.

-Veniti domnule Edgeworth. Subiectul M 715 o sa apara imediat, il puteti observa in voie cat doriti.Un joc de copii, este de ajuns sa actionati aici asupra volanului. Deplasarile in profunzime nu trebuie a va preocupe, exista un teleobiectiv automat care mentine imaginea in focar.

Bruce Edgeworth se apropie de ecran.

-Nu vad nimic, spuse.

-Jos, in dreapta. Sunt niste stanci si tufisuri, vedeti?

-Da, dar....

- E un exemplar magnific. Uitati-va numai, domnul Edgeworth! Il vedeti? Asteptati sa maresc imaginea. Uite, cuplez si sonorul. Tineti o mana aici deasupra si miscati volanul numai in cazul in care subiectul da semne ca ar parasi campul vizual.

Mamborul se apropie prudent, are coarnele lungi s foarte inalte, corpul suplu e pregatit sa tasneasca la cel mai mic semn de pericol. Ajuns la rezervor se opreste adulmecand aerul. Ramane nemiscat ca o stanca langa tasnitura care se revarsa in albia de pietre cenusii, detasat pe fondul norului vaporos de minuscului stropi irizati.

Aer cald, apasator. E linistea padurii potopite de zaduful dupa amiezii, o rasuflare sufocata, monotona ca vuietul slab dintr-o cochilie marina. Din cand in cand tipatul produs de urugua sus, in luminis, rupe tacerea locului. 

Mamborul e tot nemiscat, continua sa adulmece aerul intarziind sa-si afunde botul in izvor. In spatele tufisului de aramrish flacaiandrul Udo face un gest de nerabdare. Apoi se hotaraste dar nu reuseste nici macar sa intinda arcul la timp caci mamborul isi isi indoaie picioarele lungi intr-o saritura fulgeratoare sageata ricoseaza pe piatra la vreo doi metri in dreapta animalului lansat in plina goana. Inutil sa-ti mai pui nadejdi in alta lovitura. Lui Udo nu-i ramane decat sa incerce sa-l urmareasca; el stie bine ca uneoeri, cand alearga pe un sol accidentat, mamborul poate cadea rupandu-si un picior.

Udo se repede pe panta in jos, se fereste de pietrele ascutite, care rasar din pamant, iuteste pasul dar prada ii scapa; mamborul galopeaza acum pe un teren ierbos, moale si neted, incat obtine un curand un avantaj categoric.

Dezolat, Udo se opreste. E leoarca de sudoare si inima-i bate ca nebună, iar soarele il orbeste. La marginea desisului e o zona umbroasa unde abie adie un vanticel capricios. Sub enormele frunye albastre ale arborilor karanoa, Udo se tranteste vlaguit, isi rasuceste corpul in iarba umeda, zace pe spate. Mai tarziu, cand sangele si-a incetat cursa nebuna, iar aerul nu-i mai arde gatul si pieptul, Udo inainteaza alene pe poteca din padure, un tunel de smarald al carui capat e tocmai pe malul raului. Loa sta acolo, pe mal, ghemuita in fata unui foc mic si tine in mana o tepusa de os la capatul careia a infipt un peste. Mirosul puternic de carne prajita ajunge pana la Udo chiar impotriva vantului.
A mai vazut-o pe femeie stand chiar in acelasi loc, insa intotdeauna a evitat-o fara nici un motiv prea limpede. Dar acum Udo se apropie nerabdator, tropaind prin iarba ca sa-i atraga atentia. Loa ramase nemiscata chiar si cand Udo ajunse atat de aproape mai mai sa-i atinga umarul. Abia isi intoarse capul: o privire ambigua, amestec de uimire si infumurare.
Udo nu-i inspira teama: nu-o decat un baiat, inalt si musculos, dar fara lumina aceea agresiva care straluceste in ochii barbatilor din tribul sau.
- Ti-e foame? intreba femeia, coborand privirea.
- Esti Loa, nu-i asa? Loa, din tribul lui Ark.
Femeia nu raspunde. Atunci Udo face un gest ca de suparare.
- Ce cauti aici? intreba cu o voce hotarata. Ai tai sunt acolo, dincolo de padurea cea mare. Ce faci aici, singura, pe malul raului?
Loa ii intinse tepusa cu pestele care fumega. Apoi se ridica, facu cativa pasi pana la rau, se invarti in jurul unui par infipt in apa. Scoase un cos plin cu pesti.
- Uite! exclama atata. Eu i-am prins.
Isi vari o mana in cos iar pestele aruncat pe mal salta innebunit. Udo se grabeste sa-l imobilizeze cu piciorul. Si astfel timpul trece incet si linistit. Udo si femeia sunt tot langa foc, mananca preocupati stand fata in fata iar din cand in cand se privesc in ochii umezi si adanci.
Apoi Udo spune:
- Azi era cat pe ce sa il vanez! Era cel mai frumos si cel mai mare mambor din padure. Dar intr-o zi o sa-l prind, o sa-l duc alor tai si tu ai sa vii atunci cu mine si ne vom intoarce aici sa vanam si sa pescuim, iar tu ai sa dormi langa mine pentru totdeauna. Pana cand ingerii albi ne vor chema pe malul celalalt in raiul cel adevarat.
Udo si Loa. Printre frunzele verzi si aurii nevazute pasari de sticla ciripesc nelinistite. Raul curge lent, maiestuos; sus , un ugugua  da ocoluri pe  cerul pe care straluceste puternic un soare portocaliu.

- Satisfacut? intreba doctorul Kilpatrick inchizand aparatul.
Bruce Edgeworth se intoarse incet, cu privirea goala, buimac. Fu pe punctul de a spune ceva, dar doctorul i-o lua inainte.
- Credeti-ma, mai bine decat asta nu ati fi putut alege. M-715 este intr-adevar un exemplar superb. Si, acum, veniti cu mine domnule Edgeworth. Trebuie sa indeplinim niste formalitati. Pe aici, va rog.
- Ascultati-ma doctore, eu....
- Dupa asta, domnule Edgeworth, dupa....
Doctorul Kilpatrick il lua de brat si il conduse prin coridorul cu peretii tapetati in plastic de un alb inghetat.
- Faceti-va comod, zise, deschizand usa unui birou foarte luminos.
Edgeworth intra ezitand. In incapere, alaturi de un masiv fisier metalic, o femeie statea in picioare.
- Dansa este doctorita Elaine Bixby.
Schita o umbra din suras si se lasa sa alunece in fotoliul de langa birou.
- Vas ca fisa dumneavoastra personala este deja completata, zise doctorul ciocanind in masa cu stiloul.           

Intoarcerea de pe Planeta Ei Bi - Milivoj Andjelkovic, Almanah Anticipatia 1984

Calificativ: 8

18 Ianuarie 2021.

Pe la ora 17.00, ora locală, nu mi-am mai putut înăbuşi neliniştea. Era ca şi cum toate visele şi speranţele mele, precum şi o frică ascunsă şi inexplicabilă mi s-ar fi strîns într-un nod în gît şi acum parcă mă sugrumau pulsînd într-un ritm accelerat şi nervos. M-am îndreptat spre hubloul cel mai apropiat, geamul oglindea atît faţa mea congestionată cît şi miile de lumini multicolore clipitoare de pe panoul de control. Am apăsat pe un buton şi obloanele au dispărut undeva în adîncuri, însoţite de un sunet abia auzit, de parcă o pală de vînt de nisip ar fi izbit geamul hubioului. Mai întîi am văzut luminile nenumăratelor stele — de la cele mai mici care străpung întunericul, ca vîrfurile acelor, pînă la cele de mărimea unei nuci. Liniştite, fără să clipească, radiante şi imobile, erau parcă suspendate pe fundalul întunecat. Apoi am realizat imensa adîncime a spaţiului — o distanţă de neconceput mă separa de stele. Un NIMIC tridimensional, negru, fără de sfîrşit. Din cînd în cînd, în apropierea navei se putea zări praf strălucitor şi rareori cîte o şuviţă palidă, fină — ca atunci cînd închizi ochii şi strîngi foarte bine pleoapele. Totuşi, nu ştiu dacă toate existau într-adevăr sau erau numai o reflexie a ochilor mei încordaţi şi obosiţi.

Aşa cum mai făcusem şi altădată am încercat în zadar să recunosc vreo constelaţie — cerul în această parte a galaxiei nu-mi spunea nimic. Resemnat, am apăsat pe buton — obloanele s-au ridicat din adîncuri acompaniate asemănător vîntului de nisip şi din nou mi-am văzut propria imagine şi sala de control în geamul hubloului.

Şiruri lungi de calcule complicate făcute de calculatorul central parcă clipoceau apărînd pe marele ecran. Căpitanul navei, Igor Majinovici, le studia cu atenţie şi transfera unele numere la loc sigur pe un ecran mai mic. Mi-a aruncat o privire rapidă şi apoi a continuat cu calculele. Cînd ultimul şir de numere au pălit, fără să-şi ridice capul, a spus cu o voce stranie, parcă gîtuită.

— Va fi în raza noastră vizuală, în mai puţin de un minut.

Tonul pe care-l folosise îmi îndreptăţea neliniştea. Toţi aceşti ani, petrecuţi împreună în spaţiu, ne învăţaseră să ne înţelegem în puţine cuvinte.

— Ce constelaţie? am întrebat, încercînd să păstrez un ton neutru. Simţeam un fel de greutate pe umeri şi nodul din gît începuse să pulseze viguros.

— Constelaţie? Nu mai e vorba de constelaţii, ci de sistemul solar, auzi? De sistemul nostru!

Cum aş putea descrie fericirea fără margini ce ne-a cuprins cînd am văzut lumina îndepărtată a Soarelui pe marele ecran. Palid şi abia zărindu-se printre stelele mai apropiate, mai mari şi mai strălucitoare, Soarele părea să ne încălzească chiar de la acea distanţă înfricoşătoare. Era lumina sistemului nostru solar, lumea şi casa oamenilor, văzută pentru prima dată după 15 ani de călătorie prin infinităţile spaţiului.

Ne întorceam pe Pămînt mai devreme decît s-ar fi putut oricine aştepta — după numai 80 de ani. Călătoria dinspre Pămînt durase 14 ani, reîntoarcerea era însă mult mai rapidă — mai puţin de un an ne trebuia să străbatem aceeaşi distanţă cu această navă intergalactică construită pe planeta Ei Bi. Totuşi, bătălia cu timpul era piedută. Ştiam că nu vom mai întîlni pe nimeni cunoscut pe Pămînt; datorită fluctuaţiilor timpului trecuseră 80 de ani de la plecarea noastră.

Îmbătrîniţi doar cu 15 ani, urma să aterizăm pe planeta noastră unde se scursese aproape un secol. Totuşi, alergam grăbiţi, cu toată puterea motoarelor, să îmbrăţişăm Pămîntul şi pe oamenii lui.

Chiar şi acum, după mai mult de 15 ani, îmi amintesc clar cuvintele preşedintelui Naţiunilor Unite la ceremonia lansării noastre în spaţiu:

„Adunarea Generală a Naţiunilor Unite v-a ales să fiţi emisarii Pămîntului şi ai rasei umane ca răspuns la invitaţia trimisă de îndepărtata planetă Ei Bi către toate formele de viaţă necunoscute, prietenoase şi raţionale din galaxie. Vă îmbarcaţi pentru o călătorie lungă spre o civilizaţie mai dezvoltată şi mai veche ca a noastră. Nici unul dintre noi nu va trăi să vă vadă întorcîndu-vă, dar cunoştinţele pe care le veţi aduce generaţiilor viitoare, cunoştinţe pe care nici nu ni le putem imagina azi, vor însemna un pas decisiv în dezvoltarea rasei umane pe Pămînt. Pasul acesta e comparabil cu acel moment insondabil din timpurile preistorice cînd strămoşul nostru s-a strecurat afară din oceanul călduţ pe ţărmul inospitalier. Acesta a fost momentul cînd a început pe Pămînt adevărata viaţă, aventura care a făcut posibilă apariţia inteligenţei, a raţiunii, a rasei umane. Astăzi, din nou sîntem în faţa unei asemenea încercări. Poate că minunata noastră planetă este doar o haltă între oceanul sărat din care ne tragem şi oceanul înstelat unde vom locui pînă la urmă. Dar toate acestea fără îndoială că le ştiţi. Vă trimitem ca ambasadori ai păcii, prieteniei şi bunăvoinţei omenirii de pe îndepărtata planetă Pămînt. Să nu uitaţi asta niciodată!”

Aceste cuvinte, înscrise pe prima pagină a jurnalului nostru de bord, au rămas adînc încrustate în conştiinţa noastră. Cîtă dreptate avusese bătrînul preşedinte! Ne întoarcem pe Pămînt aducînd cele mai preţioase cunoştinţe dobîndite de o civilizaţie cu o istorie ce o depăşea cu mult pe a noastră. Aducem cu noi dezvăluirea tuturor secretelor pentru paleontologi, ingineri, fizicieni, medici, biochimişti şi experţi în genetică, hărţi detaliate ale galaxiei noastre şi a celor învecinate, răspunsuri la toate întrebările teologice şi la multe întrebări filosofice pe care omenirea se tot străduieşte să le rezolve de la naşterea sa. În sfîrşit, cel mai preţios lucru, experienţa enormă a unei civilizaţii progresiste şi înţelepte, mult asemănătoare civilizaţiei noastre.

Dar mai sînt încă peste patru luni de călătorie pînă la Pămînt. Foarte mult dacă ţii seama de nerăbdarea noastră. Nu chiar aşa de mult dacă-ţi aminteşti că ne-au trebuit aproape cinci ani să acoperim aceeaşi distanţă cu vechea noastră navă.

26 Martie 2021.

Zilele trec monoton, după program. Între orele 6:00 şi 18:00 trimitem fără încetare şiruri de mesaje scurte. Fiecare din ele conţin codul nostru de identificare şi extrase din cele mai importante materiale ştiinţifice pe care le aducem de pe planeta Ei Bi. Ştiu că toate rămîn mult în urmă din cauza vitezei cu care călătorim. Totuşi, ca şi în lunile precedente, trimitem cu regularitate mesaje în spaţiul întunecat, îngheţat. Călătoria noastră este o aventură nesigură şi aceste semnale sînt urmele noastre. Ele vor ajunge sigur pe Pămînt într-o zi şi vor fi primite de urmaşii noştri.

În timpul orelor rămase, încerc să fiu împreună cu cît mai mulţi membri ai echipei noastre. Iau parte cu sfinţenie la toate partidele de ping-pong, mini-baschet, şah şi lupte greco-romane. Fac băi de soare în solarium şi înainte de a mă culca conectez ecranul din camera mea la circuitul de televiziune.

În ultimii ani, cel mai popular şi mai frecvent program era unul care fusese filmat chiar pe navă. Începe cu figura unei stewardese în prim plan vorbind cu o voce catifelată:

— Bună ziua. Vă vorbeşte gazda aeronavei. Am decolat pentru planeta Pămînt pe care ajungem după 14 ani, 2 luni, opt zile, 13 ore, 56 minute şi 48 secunde. Va rog sa mă scuzaţi, 18 secunde. Vom zbura la altitudinea de 350 milioane pînă la 1000 milioane kilometri. Vremea va fi plăcută, cu o uşoară briză de la instalaţia de aer condiţionat. Pentru distracţia dumneavoastră, compania noastră a angajat diferite comete însoţitoare pentru fiecare 7 ani ai excursiei. Vă rugăm să nu aruncaţi nimic prin hublouri şi să folosiţi doar uşa din faţă pentru ieşirea din aeronavă. Vă mulţumim pentru atenţie.

Apoi camera s-a îndepărtat pînă cînd a devenit evident că stewardesa era doar o imagine pe care calculatorul o proiectase pe ecranul central.

Toate aceste condiţii sintetice de viaţă, deşi aproape atingeau perfecţiunea, nu puteau şterge din adîncurile subconştientului ideea că sîntem un boţ de materie solidă care alunecă prin NIMIC şi eternitate, prin SPAŢIUL şi TIMPUL nesfîrşit. Eram puşi în faţa realităţii acestor concepte abstracte care scăpau experienţei umane şi criteriilor pămînteşti. Realitatea acestor abstracţii, fără început şi fără sfîrşit, independente de voinţa şi gîndirea umană, există dintotdeauna în singurătatea îngheţată a spaţiului, pînă am devenit noi conştienţi de ea, aşa cum va rămîne să existe şi după trecerea noastră.

În grupul nostru, în momentele de vîrf ale competiţiilor, cînd trupurile şi minţile membrilor echipei erau coordonate şi concentrate să cîştige un punct, să marcheze un coş, să fie campioni, reuşeam, în cele din urmă, să reactivăm în noi dorinţa de autodepăşire şi încredere în sine. Apoi, în zilele ce urmau, puteam din nou face faţă nemărginirii Spaţiului, eliberaţi de  complexele create de numeroase limitări impuse de corpurile noastre fragile.

Participaserăm la un eveniment extraordinar, întîlnirea a două civilizaţii în infinitatea Spaţiului. Una care trecea neîncetat în nefiinţă şi cealaltă, nouă, entuziastă, de pe un mic sistem la periferia galaxiei. Pentru prima oară întreaga cunoaştere dobîndită pe parcursul unei civilizaţii nu va fi strivită de îngheţul încet dar autodistrugător al incomensurabilei eternităţi cuprinzînd timpul cosmic, expansiunea fără capăt şi necunoscute dimensiuni. Un ciclu complet de viaţă urma să fie revitalizat în altul, tinereţea şi entuziasmul urmau să se îmbogăţească cu experienţă, înţelepciune, cunoaştere. Dar va permite oare Spaţiul ca acest proces să se desfăşoare, va permite ca un rest de viaţă şi raţiune să se combine cu un spirit proaspăt şi tînăr, oare forţele biochimice ale vieţii, raţiunea şi inteligenţa se vor putea uni, nepedepsite, să contrazică legile eternităţii? Şi oare această rasă periferică, imperfectă, dar de o excepţională vigoare şi ambiţie, neţărmurită şi nemăsurată încredere în sine, va fi în stare să implanteze această schimbare în însăşi substanţa şi armonia întregii galaxii?

Acum oamenii care-şi folosesc raţiunea pentru a distruge Timpul şi Spaţiul se vor opri doar în faţa Eternei Materii cu adevărat indestructibile, din care totul a apărut şi în care totul se va întoarce.

Azi, pe la orele 19:00, Pămîntul va putea fi văzut, în sfîrşit. Mic, un punct palid în nemărginirea Spaţiului... Mai mult de o oră, cît timp l-am putut zări, am stat lîngă hubloul din bibliotecă. Vom ateriza pe Pămînt în mai puţin de o lună, pe 21 aprilie. E din ce în ce mai greu de aşteptat, nerăbdarea creşte continuu. La ora 20:23 Pămîntul a fost acoperit de globul strălucitor al Soarelui, conturîndu-se pe fundalul negru, mare cît o portocală.

20 Aprilie 2021.

Eram în biblioteca de microfilme cînd căpitanul navei a apărut pe ecran:

— Atenţiune, către echipajul navei! Toată lumea la posturi! La orele 21:27 şi 00 secunde intră în vigoare regulile pentru intrare normală pe orbită planetară. Ţinta: Planeta Pămînt. Numărătoarea inversă începe la orele 21:26 şi 30 secunde. Tăcu cîteva minute apoi continuă cu o voce joasă:

— Prieteni, Pămîntul nostru e în faţa noastră. Mîine dimineaţă vom fi în stare să intrăm în legătură cu el. Dar nu uitaţi că s-au scurs 80 de ani pe Pămînt. Aştept de la fiecare din voi să continue să-şi îndeplinească sarcinile obişnuite, orice s-ar întîmpla. În orice caz, ca fiecare dintre voi, sper că mîine va fi o zi şi pentru noi pe planeta noastră.

21 Aprilie 2021.

La ora 07,48 în camera de control izbucni o voce clară, răsunătoare, care ne izbi la fel de ascuţit ca un fascicul laser.

„Aici planeta Pămînt. Am primit codul vostru de identificare. Pretindeţi că sînteţi crucişătorul spaţial «Naţiunile Unite ale planetei Pămînt», lansat în zbor interplanetar în direcţia planetei Ei Bi în 2005. Echipamentele noastre indică o navă diferită, de origine necunoscută. Aşteptăm explicaţii”.

— Aici căpitanul navei. Observaţiile sînt corecte. Aceasta este o navă de pe planeta Ei Bi care a fost dăruită Naţiunilor Unite de pe planeta Pămînt. Nava este în exclusivitate sub comanda noastră. Echipajul este acelaşi cu al crucişătorului „Naţiunile Unite ale planetei Pămînt”. Nu transportăm locuitori de pe alte planete şi nu sîntem supuşi nici unei influenţe străine. Vă rugăm informaţi imediat pe Preşedintele Naţiunilor Unite de sosirea noastră, parola de identificare în circumstanţe speciale este „Apollo”. Aşteptăm răspunsul la parolă. Timp de cîteva secunde lungi, singurul lucru pe care-l puteam auzi erau îndepărtate descărcări electrice, apoi din nou vocea:

— Datele au fost confirmate, explicaţiile acceptate. Vă aşteptăm în 79 ani, 10 luni şi 2 zile. Pe baza vitezei pe care o aveţi am calculat că într-adevăr e posibil să sosiţi atît de devreme. Aterizaţi pe Cîmpul E.L.I. punctul 71/08 conform indicaţiilor de pe hărţile voastre. Cosmodromul e gata să vă primească. Bine aţi venit pe Pămînt!

Toată lumea din sala de control zîmbea fericită. Călătoria se încheiase. Pămîntul ne primea cu braţele deschise! Căpitanul Igor întrerupse legătura şi comută pe interfon.

— Vă vorbeşte căpitanul navei. Ordin către Camera Maşinilor. Reduceţi imediat viteza la minimum! Ordinul de utilizare a regulilor pentru intrare normală pe orbita planetară se suspendă! Veţi fi informaţi la timpul potrivit despre noua traiectorie. Ordin spre camera de navigaţie! Calculaţi o nouă traiectorie a navei în paralel cu mişcarea Pămîntului în jurul Soarelui, la distanţa maximă care mai permite menţinerea comunicaţiilor. L-am privit neştiind ce să cred. Ceva se întîmplase...

Aceeaşi întrebare a venit aproape simultan din camera maşinilor şi cea de navigaţie:

— Vă rugăm repetaţi ordinul!

Într-o tăcere absolută, căpitanul a repetat ordinul cuvînt cu cuvînt. Apoi a adăugat: Cer să fie imediat îndeplinit! Convoc urgent adularea Consiliului navei! Închise interfonul şi-şi trecu obosit mîna peste frunte. Mi-am părăsit postul de transmisie. Ceea ce se întîmpla era mult mai important. M-am apropiat de biroul lui Igor şi, privindu-l cu atenţie, i-am zis încet:

— Nu înţeleg. Ştiu că niciodată nu poţi fi destul de precaut, dar mă tem că de astă dată nu ai suficiente argumente pentru un asemenea comportament extremist. Sînt sigur că membrii Consiliului îţi vor spune acelaşi lucru.

Era în mod evident extenuat, dar în ochi şi în expresia feţei nu puteam zări nimic neobişnuit, nelalocul lui.

Igor se uită doar la mine şi, fără să răspundă, comută linia de comunicaţie.

— Alo, Pămîntul! Aşteptăm în continuare răspunsul la parola pentru circumstanţe deosebite. Reglă receptorul, dar doar zgomotul de fond se putea auzi. După mai mult de un minut, aceeaşi voce de mai înainte anunţă:

— Repet. Veţi ateriza pe Cîmpul E.L.I. 93. Punctul 71/08. Bine aţi venit pe Pămînt! Igor răspunse cu o voce hotărîtă:

— Aşteptăm răspunsul la parolă. Toate instrucţiunile de aterizare au fost amînate pînă ce primim răspunsul. De data aceasta răspunsul veni imediat:

— Nu e nevoie să aşteptaţi răspunsul. Acţionaţi în conformitate cu instrucţiunile!

— Cer să vorbesc urgent cu Preşedintele Naţiunilor Unite de pe Pămînt.

Urmă o pauză lungă ca şi cum vorbitorul invizibil îşi aduna informaţii suplimentare şi instrucţiuni.

— Pe Pămînt s-au petrecut schimbări importante. Naţiunile Unite au fost dizolvate în urmă cu 8 ani. Acţionaţi conform instrucţiunilor. Pentru o clipă, Igor se uită la feţele noastre, căutînd să ne surprindă reacţiile. Pe lîngă echipajul obişnuit erau prezenţi şi toţi membrii Consiliului, urmărind cu atenţie convorbirea. Pe feţele lor se puteau citi şi multe întrebări nepuse. Apoi Igor, liniştit dar ferm, vorbi în microfon:

— Nu accept instrucţiuni de la un calculator oarecare. Cer să vorbesc preşedintelui oficial al civilizaţiei umane. Ne-am uitat unii la alţii cu stupoare. Un calculator? Cum e posibil? Cum a ajuns căpitanul la această concluzie? Aşteptam nervoşi replica. Numai zumzetul aparatelor de condiţionat aerul puteau fi auzite în sala de control. Vocea ripostă repede, cu acelaşi ton, fără să afişeze enervare sau protest.

— Vorbiţi cu preşedintele autorizat şi responsabil al Planetei Pămînt. Nu sînt un calculator oarecare, ci TWE-03 — Calculatorul Central al Biroului Federal al Planetei Pămînt pentru crearea şi regenerarea de calculatoare, roboţi, transformatoare şi dispozitive. Funcţia mea este aceea de împuternicit central al Pămîntului. Comunicaţia cu reprezentanţi ai rasei umane este posibilă doar pe Pămînt. Toţi supravieţuitorii rasei umane şi a celor înrudite sînt în rezervaţii cu atmosferă întreţinută. Aveţi nevoie de costume de scafandru la aterizare, atmosfera este toxică pentru orice formă de viaţă care foloseşte oxigen. Acţionaţi conform instrucţiunilor. Conversaţie încheiată.

Apoi tot ce se mai auzi era un bîzîit îndepărtat Capitanul mai făcu cîteva încercări să restabilească contactul — orice informaţie cît de mică era acum de o excepţională importanţă, dar vocea nu se mai auzi. Pămîntul era tăcut, învăluit în nori.

În cele din urmă, Igor reluă microfonul:

— Aţi auzit? spuse el membrilor Consiliului. Situaţia este foarte critică şi în plus neclară. Unde sînt oamenii? Ce s-a întîmplat cu Naţiunile Unite? De ce nu ştia calculatorul parola de recunoaştere în circumstanţe extraordinare? Codul era cunoscut doar de Preşedintele Naţiunilor Unite şi de Preşedintele Comitetului pentru Cercetări Cosmice. Calculatorul nu-l ştia pentru că n-a fost programat şi pus în funcţiune de aceste autorităţi ! Este evident că acest calculator operează acum independent de oameni. Cine ştie în ce scop! Mi-e teamă că avem de-a face cu o formă perfectă de calculator electronic care emite ordine după bunul său plac tiranizînd întreaga planetă. Se pare că Pămîntul, în atmosfera sa poluată, este acum sub stăpînirea unor maşini care au dobîndit puterea de a se regenera, reproduce şi organiza. Aş vrea să aud propunerile dv. în ceea ce ne priveşte...

M-am reîntors la sistemul meu de transmisiuni. Dacă or fi existînd oameni pe undeva, atunci munca mea ar avea rost. Dar dacă nu mai există sau dacă n-au dispozitivele necesare pentru comunicaţie? M-am uitat la membrii Consiliului navei. Toţi şapte tocmai decideau asupra posibilităţii ca nu numai nava dar poate întregul pămînt şi rasa umană... Am trimis codul de identificare în spaţiu şi apoi am început să transmit următorul mesaj — din domeniul chimiei organice. Dacă erau cumva oameni undeva, m-am gîndit. L-am trimis repede, cît am putut de repede, mai repede ca oricînd... Cît mai multe informaţii preţioase de pe planeta Ei Bi trebuie transmise, poate mai există oameni undeva...

23 Aprilie 2021.

De trei zile nava noastră alunecă uşor prin spaţiu, cu toate antenele sale îndreptate spre Pămînt. Fără încetare, transmitem mesaje oamenilor şi analizăm toate sunetele pe care le prindem din spaţiu. La început era tăcere absolută peste tot. Apoi, cu o frecvenţă din ce în ce mai mare, am auzit navele automate care ne urmăreau. Evident, Calculatorul Central luase măsuri. De altfel, din a doua zi, spaţiul se umplu de freamătul lor. Şansele să ne prindă erau neglijabile. Era doar o demonstraţie de forţă. Probabilitatea de a găsi acul în carul cu fîn ar fi fost mai mare. Alergam prin spaţiu, totuşi cu laserii gata de acţiune. Nava acoperită de antene şi aparate de tot felul plana în spaţiu. În afara comunicaţiilor despre războiul automat pe care Pămîntul îl purta împotriva noastră, spaţiul rămînea mut. Nici o vorbă omenească. Nici un sunet. Am renunţat la aşteptare cu vreo două ore mai tîrziu decît de obicei, neliniştiţi şi îngrijoraţi de ce se întîmplase cu oamenii, cu întreaga rasă umană!

24 Aprilie 2021.

Noaptea trecută n-am putut adormi multă vreme. Era aproape ora 2:00, ora navei, cînd un gînd mi-a fulgerat prin minte. Aproape am alergat la biblioteca de microfilme şi din masa de materiale despre planeta Ei Bi am selectat documente despre istoria ei. Studiasem materialele doar superficial, concentrîndu-ne mai mult asupra disciplinelor ştiinţifice care mi se păreau de utilitate imediată. Mă gîndisem că le voi studia mai profund pe Pămînt, într-o casă pe malul mării, cu soarele, uşoara briză a primăverii şi mirosul ierbii tinere pătrunzîndu-mi pe fereastră. În loc de toate acestea an studiat materialul febril, cu murmurul uşor a aparatului de aer condiţionat în spate, la 250 000 kilometri de Pămînt.

Mi-au trebuit mai mult de patru ore ca să termin. Am separat cu grijă toate microfilmele de care aveam nevoie să întocmesc un raport căpitanului, apoi m-am reîntors în cameră şi am căzut într-un somn adînc. La ora 9:00 eram în sala de Control. Anticipasem privirea lui Igor plină de reproş şi-mi pregătisem cuvintele cu care să-l familiarizez cu descoperirea mea şi să-i explic importanţa, dată fiind situaţia noastră. El era inginer electronist şi nu mă aşteptam să fie prea interesat în istoria planetei Ei Bi. Dar el nici nu m-a observat măcar. Toate difuzoarele erau conectate la linia de comunicaţie şi reproduceau vocea întreruptă şi neinteligibilă a cuiva care avea desigur o staţie radio foarte slabă. Recepţionam doar silabe individuale, foarte rar cîte un cuvînt întreg. Dar vocea era fără îndoială a unei fiinţe umane! Puteai simţi asta în fericirea şi speranţa, entuziasmul şi neajutorarea ce o însoţeau. Era mai degrabă un mesaj nearticulat care se pierdea într-un fîşîit, se întrerupea.

Apoi apărea din nou.

— Om... mă... rumbe... pri... borin com... estein... lumi... sii... ntrea... netă... mirdo... ceri... maima maibi... siti... tab... dolfi... apu... rele... vius arun... trei... verzi spre... Iută... ilsu... minisui... ris.

— Se înregistrează mesajul în Sala de comunicaţie. Aparent, se repetă acelaşi text. Dacă este aşa, vom şti în curînd ce înseamnă, vom putea uni aceste silabe dispersate într-un tot, pietricelele într-un mozaic — zise Igor. După mai puţin de 10 minute, comunicaţia se întrerupse. Numai sunetul îndepărtatelor descărcări electrice se mai putea auzi în difuzoare.

— Hai să mergem în Sala Comunicaţiilor, zise Igor.

— Datele au fost introduse în calculator, ne informă primul ofiţer al Sălii de Control. Vom avea rezultatul din moment în moment. Apoi lumina care venea de la indicatoarele Calculatorului încremeni şi Igor comandă: Ieşirea pe ecranul central!

Şiruri de litere fosforescente de un verde pal apărură pe ecran şi toţi citirăm înfriguraţi.

Homo cheamă porumbelul! Ştiu despre primul zbor în cosmos. Inima este în cer. Puncte luminoase roşii au năpădit întreaga planetă. Amîndouă secerile sînt false. Cea mai mare taie mai bine. Găsiţi Tabulae Rudolphinae unde apune Soarele. Vezuvius aruncă trei scîntei verzi spre cer. Salutări de la Kun Ilsu preşedintele.

Am citit mesajul de cîteva ori şi ne-am uitat unii la alţii stupefiaţi.

— Nu înţeleg nimic din asta, zise căpitanul. Aparent este un cod. Sau poate că cel care-l transmite...

— Dacă este un cod, atunci nouă ne este transmis, spuse ofiţerul din Sala de Comunicaţii. Sîntem singura navă cu oameni pe aici, un apel către o navă automată s-ar fi făcut cu o serie programată de impulsuri. De asemenea, răspunsul a venit pe aceeaşi lungime de undă pe care am transmis ultimul nostru mesaj. Luînd toate acestea în consideraţie, nouă ne-a fost trimis, am tras eu concluzia. Faptul că este codificat înseamnă că este un mesaj important. Şi apoi, conţine prea multe trucuri ca să fie un mesaj transmis de un telegrafist bîlbîit. Dar ce sistem de codificare o fi folosit? Ce sistem aţi folosi ca să induceţi în eroare un calculator care trage cu urechea?

— Bine, uitaţi-vă în toate cărţile de coduri, în special cele vechi, zise căpitanul. Şi îndată ce găsiţi ceva anunţaţi-mă! Confirmaţi şi fiţi pe recepţie! Poate ne mai transmit ceva.

Iar trecură 10 ore şi difuzoarele rămaseră mute cu încăpăţînare. De la Sala Comunicaţiilor ni se transmise că încă nu se descifrase mesajul. Era evident că „Homo” de la început înseamnă „om” şi că „homini sui furis” — omenirea liberă şi independentă — într-o latină nu tocmai corectă. Tabulae Rudolphinae este numele antologiei de texte a lui Kepler din 1621 care în timpul secolului 17 a fost manualul de bază în astronomie. „Unde apune Soarele” ar putea însemna că ar trebui să căutăm o ediţie a acestei cărţi publicată în Vest, în vestul Europei sau în America, dar nu aveam aşa ceva la bordul navei, nici măcar un singur exemplar. „Vezuvius” este probabil chiar Vezuviu — vulcanul stins din Italia. Dar despre acest, despre „zborul în comun” şi „porumbel” şi „puncte luminoase” şi „seceri false” nu se putea spune nimic.

Dezamăgit, mi-am făcut de lucru în biblioteca de microfilme. Aveam o bănuială că trebuie să fie ceva în mesaj, şirul de cuvinte bănuiam să aibă o logică. Dar care era cheia? Cum aş putea găsi soluţia? Am ales cîteva microfilme şi le-am pus în proiector, sperînd că mă vor pune pe drumul cel bun. Dar după o jumătate de oră eram descurajat din nou. Nu ştiam nimic mai mult ca înainte. Şi atunci privirea mi-a căzut pe macheta crucişătorului Spaţial „Naţiunile Unite ale planetei Pămînt”. Din motive sentimentale o luasem de pe nava noastră care rămăsese pe îndepărtata planetă Ei Bi. Numele era înscris pe proră, dar pe cealaltă parte, partea dinspre perete... da, da... cealaltă parte... Mi-am amintit brusc că era ceva, parcă un desen... ce era? În doi paşi am şi fost lîngă machetă şi-am întors-o. Pe cealaltă parte era desenat un porumbel cu o ramură de măslin în cioc — porumbelul păcii! Era clar acum! Noi eram „porumbelul” din mesaj. Dar restul... M-am întors la ecranul central şi după ce mi-am copiat textul exact al mesajului m-am aşezat cu capul în mîini citindu-l cuvînt cu cuvînt...

După mai puţin de o jumătate de oră eram din nou în Sala de Control. Dintr-o privire mi-am dat seama după faţa lui Igor că mesajul nu fusese încă descifrat.

— Replica la parola de identificare în circumstanţe speciale pe care o aşteptai de la calculatorul împuternicit este „SOIUZ”, nu-i aşa? „APOLLO-SOIUZ” este parola întreagă, nu? l-am întrebat îneercînd să par indiferent.

Igor şi-a ridicat capul surprins. De unde ştii?

— „Ştiu despre primul zbor în Comun” — am răspuns.

— Hei, asta-i o propoziţie din mesaj! ţipă el.

— Da, şi înseamnă de fapt: „Ştiu parola şi răspunsul ei „Apollo Soiuz primul zbor în comun în Cosmos. Şi asta ne arată că cel care ne trimite mesajul este preşedintele autorizat al Naţiunilor Unite, indiferent că organizaţia mai există sau nu. După cum vezi este vorba de un cod obişnuit, asociativ.. Dar totuşi, un cod care poate fi compus şi decodificat doar de o fiinţă umană, nu de un calculator!

— Da, bine, şi restul mesajului, restul...

— Cred c-am reuşit să-l descifrez.

Iată: „Inima” este simbolul casei, al casei unde ne întoarcem. „Puncte roşii luminoase au năpădit întreaga planetă” — ce planetă s-a chemat „Planeta roşie” pînă să pună omul piciorul pe ea? „Secera” este simbolul Lunii. Care planeta a avut două luni care multă vreme s-au crezut a fi artificiale? Se precizează că trebuie să ne referim la cea mai mare, la vestul unei zone geografice ce poartă numele lui Kepler şi „Vezuviu” este probabil numele unui vulcan sau crater. Astfel interpretat mesajul ar suna cam aşa: „Omul cheamă nava Naţiunilor Unite ale Planetei Pămînt. Parola si replica este Apollo-Soiuz. Casa voastră  nu mai este Pămîntul ci Planeta Marte, cel mai mare satelit al său — Phobos, la vest de colina lui Kepler. În craterul stins veti vedea trei puncte verzi. Salutări de la Kun il Su — preşedintele omenirii libere!

Igor suspină adînc. Excelent! Felicitări! Asta trebuie să fie!

Apoi ordonă în microfon: Vă rog afişaţi harta lui Phobos pe ecranul central. În mai puţin de un minut, mărindu-şi treptat viteza, nava noastră se îndreptă spre Phobos. Singurul loc din Univers unde mai existau visele de libertate ale Planetei Pămînt şi unde se ţeseau planuri pentru eliberarea sa.

Am stat la fereastră observînd, ca în urmă cu cincisprezece ani, cum globul pămîntesc se topea în depărtare, cu deosebirea că acum nu pusesem piciorul pe el. Acea planetă caldă, albastră, casa noastră cea adevărată; Phobos, care în traducere înseamnă frică este numai un popas în drumul către planeta noastră. Sau acesta va fi locul unde se vor stinge ultimii reprezentanţi ai rasei umane, cei care cu atîta mîndrie şi-au spus „Homo”. Acolo sînt posibile doar condiţiile artificiale de viaţă, ceea ce înseamnă că doar o mînă de oameni trăiesc pe Phobos. Şi atunci mi-am amintit de microfilmele care tratau istoria planetei Ei Bi. În agitaţia ultimelor zile uitasem să-i spun căpitanului despre ele. Dar experienţa şi cunoaşterea unei civilizaţii apuse vor putea ajuta rasa umană să se susţină, să se reîntoarcă pe Pămînt, — sau va continua să hoinăreasca prin Cosmos căutînd un alt loc nou, liber, unde să se aşeze: un nou Pămînt. Erau multe întrebări fără răspuns, prea multe lucruri necunoscute şi numai timpul va putea să-şi spună ultimul cuvînt...

Nava îşi schimbă direcţia cu cîteva grade şi Pămîntul acoperit de vălul alb-cenuşiu al norilor ieşi din raza noastră vizuală. În locul lui se ivi maiestuosul Jupiter; centura ceţoasă neîntreruptă de asteroizi dintre Jupiter şi Marte se dispersase în mii de milioane de corpuri de diferite mărimi printre care plutea un nor de praf strălucitor. Nava se mai întoarse cu cîteva grade şi acum, chiar în faţa noastră, se vedea solul roşietic al lui Marte, în spatele orizontului său negru în contre-jour apăru ca o seceră mică Phobos. Ne-am repezit unii la alţii strîngîndu-ne în braţe. Cu toată forţa motoarelor nava gonea spre micuţa Phobos care se rotea rapid, dintotdeauna, peste canalele uscate şi craterele circulare cu fundul plat de pe suprafaţa planetei roşii ce poartă numele zeului războiului Marte.

În Sala de Control, rapoartele şi ordinele veneau unul după altul — Sala de navigaţie, Sala maşinilor, Sala de navigaţie, din nou Sala de Comunicaţie, Sala maşinilor... În sfîrşit, toate calculele fură terminate, nava era pe drumul cel bun. În mai puţin de 10 minute urma să fim deasupra lui Phobos; va fi în plină zi...

— Apropo, l-am întrebat pe Igor, într-o scurtă pauză, n-am apucat să te întreb, cum ai ştiut că vorbeai cu un calculator?

Priveşte, zise Igor, întinzînd o hartă a Pămîntului. M-am uitat, Punctul E.L.I. 93,71/08 era chiar în locul unde oceanul Atlantic avea cea mai mare adîncime, nici o insuliţă prin apropiere.

— A ales cel mai potrivit loc ca să ne distrugă — zise Igor. Explozia noastră la aterizare ar fi răsunat ca o bombă teribilă şi doar un mic val şi rafala călduţă de vînt ar fi atins ţărmurile. Şi totul s-ar fi terminat.

— Dar, dar ai fi putut să te gîndeşti că au un cosmoport pe o insulă artificială.

— Şi mai era ceva. Aminteşte-ţi ce-au zis: „Pe baza vitezei voastre am calculat că puteţi ajunge aşa de repede”. Acum spune-mi ce fiinţă umană ar putea calcula asta în cîteva secunde? Cîteva minute bune i-ar fi trebuit doar ca să introducă datele în calculator. Era eficient şi raţional în cea mai mare măsură, după cum ai văzut, dar nu îndeajuns să ne ducă de nas. Dar noi l-am dus pe el. Am cîştigat prima bătălie. Dar adevăratul război de-abia începe: omenirea împotriva calculatoarelor şi roboţilor, aceste maşini create de om şi scăpate de sub controlul său.

Solul lui Phobos, cu orizontul său rotund mărindu-se, era chiar în faţa noastră. Craterul Stickney şi stînca lui Kepler erau încă sub orizont, acoperite de întuneric. Apoi primul inel ai cratereului începu să se contureze, întîi ca o elipsă turtită, apoi ca un om, în cele din urmă umplînd întregul ecran. în fundul craterului mai erau încă zone întunecate şi nu se zărea nici o lumină. Aşteptam cu respiraţia tăiată — era posibil să fi făcut vreo greşeală, sau mesajul însemna cu totul altceva? Sau, în cel mai rău caz — nu însemna nimic? Totul era în zadar, chiar interpretarea mea răstălmăcită a mesajului?

Prima rază de soare căzu pe fundul craterului, partea sa nordică se lumină repede, şi jos, jos, chiar în fundul craterului, străfulgeră lumina unui ochi verde fosforescent care continuă să împrăştie o lumină palidă, verzuie.

Am respirat adînc şi am privit în jur — un suspin de uşurare se auzi în Sala Centrală. Şi apoi încă doi ochi verzi strălucitori, sclipiră astfel încît acum formau un triunghi. În acelaşi moment o voce umană, clară, puternică, veselă, de foarte aproape se auzi în difuzoare.

„Soiuz cheamă Apollo. Către cei reîntorşi de pe planeta Ei Bi. Vă putem vedea. Sînteţi chiar deasupra noastră. Pămîntul este neted şi tare, puteţi ateriza oriunde în zona marcată. Bine aţi venit în colonia liberă a Naţiunilor Unite ale Planetei Pămînt!”

Şi marele Crucişător spaţial de pe planeta Ei Bi care purtase prin spaţiu mesajul păcii, prieteniei, bunei vecinătăţi şi înţelegerii, trimis de planeta Pămînt şi rasa umană, se pregăti să coboare pe fundul craterului de pe Phobos, să înceapă pregătirile pentru război, pentru bătălia nemiloasă ce trebuia dusă pentru eliberarea planetei Pămînt şi a întregii rase umane.

Lacul pasarii Wandoo - Marcel Luca, Almanah Anticipatia 1984

Marcel Luca (in stanga imaginii 1946 - 27 aprilie 2013)

Calificativ: 10

"Cu puţin înainte de ivirea zorilor, forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se dilueze. Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt şi transport şi, purtate de dieselurile ce bâzâiau surd, coborau pe rampele adăposturilor subterane. În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaştinilor aflate spre sud, în valea Stanley, pe care oamenii adunaţi pe platoul de apel de lângă pista numărul doi le combăteau îngreţoşaţi aspirând fumul aspru al ţigărilor. Exclamaţii şi înjurături rostite în mai multe limbi erau înăbuşite de tropăitul bocancilor grei. Măturând cu farurile ierburile cenuşii, incerte, o maşină de teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră nişte comenzi scurte, la care, ridicându-şi armele de pe jos şi potri-vindu-şi cu iuţeală accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbaţi încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui, compacte. Jeep-ul frână brusc şi parcă lansat de forţa inerţială a smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră cu o uşurinţă de necrezut pentru un individ atât de solid şi îndesat. Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofiţerii şi subofiţerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii. MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, privea distrat prin plafonul transparent al carlingei sclipitoarele constelaţii ale cerului austral. Îşi plecă ochii spre dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor şi frunzărea cu nervozitate hărţile de navigaţie. - Ei, ce spui de ideea boss-ului? rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l cureţe în sfârşit vreun glonţ comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu gândul să-l fenteze pe Lucifer şi să-i ia locul! He, he, he! râse el încântat de propria-i glumă. - De ce râzi? tresări copilotul. Avea o faţă de adolescent, prelungă, cu ochi albaştri în care tălăzuiau undele întunecate ale unor tainice nelinişti. - He, he! Mi-l imaginam pe Schroeder-Hiena conducând iadul în urma unui puci militar!... Şi-apoi... Ha, ha!... Şi-apoi declarând Raiul spaţiul său vital! Celălalt se enervă: - Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca naţiune? Ce-i tot dai cu spaţiul său vital! - Hai, nu fi copil! Doar ştii că n-am prejudecăţi din astea, zise scoţianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate extremă, plătită în dolari şi nu în ranzi sud-africani, depusă corect în Elveţia, mă şi văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfântului Petru... Meditam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo şi valea aceea ocrotită de junglă unde e dispersată tabăra coloraţilor... Dar ce ai?! Parcă ţi-ar părea rău că după şase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfârşit la apă, şi încă la propriu... - Nu!... Nu mă gândeam la asta, răspunse copilotul, flutu-rându-şi o mână a nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo... - Se trezeşte în tine Herr Doktor Ludwig Repka, universitarul de la Heidelberg! exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea? Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreţ prea puţin ascuns, faţa pistruiată de roşcovan rotofei şi cam mărginit. Îl ştia superstiţios şi o ocazie ca asta nu trebuia să-i scape: - Dacă n-aş fi schimbat fără voia mea cariera universitară pentru cinstea de a conduce hârbul ăsta, le-aş fi vorbit studenţilor mei despre cele trei mari state care existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Lunda şi Gola-an-Dango... - Ei, pe dracu?! făcu celălalt neîncrezător. Erau negrii capabili de aşa ceva? - Mai mult decât atât: aveau o civilizaţie cu adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani pentru a înfrânge rezistenţa lor organizată... - Mda, rezistă ei şi-acum, şi încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia? Ludwig Repka strivi cu dosul palmei un ţânţar uriaş care zumzăia înnebunit deasupra cadranului fosforescent al busolei giro-magnetice. - Zona în centrul căreia se află lacul şi valea Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate acestea, ambiţioşi, portughezii se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo, dar toate expediţiile piereau aproape fără urmă. - Chiar aşa? - Legenda, care e foarte răspândită printre angolezi, susţine că atunci când unităţile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruţare... - Eh, poveşti! Cine dracu mai crede în pasărea Rok, cea cu dinţii de oţel? se hlizi fără prea multă convingere MacGregor. - Adevărul e că uneori mai scăpa cu viaţă câte un militar, sau câte un călugăr, dar erau atât de zdruncinaţi la minte, încât relatările lor erau socotite ca manifestarea unei boli psihice specifice acelor locuri. Cu toţii susţineau că văzuseră pasărea înălţându-se, iar în faţa slavei ei, spadele şi lăncile, platoşele şi muschetele se prefăceau în pulbere fumegândă... MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată, zbătându-se uşor. - Mai ştii de ce vrăjitorii sunt în stare negrii ăştia?! Uite, îmi povestea un timp cam trăsnit, într-un bar din Windhoek... Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Şi-au acoperit dintr-o mişcare urechile cu monstruoasele căşti antifon, degetele, abile, apăsau butoane, conectau circuite, declanşau sclipirea măruntă şi colorată a luminiţelor de control, rosteau cu voce metalică în interfoane cifre şi cuvinte magice ce terzeau la viaţă unealta lor de război. MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, porni motoarele, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi şirul lung de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziţi de zgomot şi înfioraţi de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentaţie, urcau anonimi, unul câte unul, în pântecul vibrând al aparatului.
Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia la câteva grade mai spre vest a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac. - Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele şaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi. Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie. Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în situaţia existenţei unui punct de foc al inamicului, unităţile de desant executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata pentru intervenţie. “Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. “Executaţi operaţiunea Sisal!” Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor. Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame. Învolburate, apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năpraznică a viiturii. Din cel de-al treilea elicopter de desant, ce patrula, singur acum, în latura sudică a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin lentilele cu filtre speciale ale ochelarilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei de baltă. Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor: - Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii... Natürlich! Numai ruşii... - Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor. Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la afrikaans, limba patriei sale de adopţiune. - Dracu’ ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse derutat scoţianului. Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti: - Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!... Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor trei planuri de direcţie acoperită încă parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de asalt, suspendat la vreo două sute de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă. - E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a carlingii. În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a caracsei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol. Înălţimea mică, de zece-cincisprezece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, MacGregor şi Ludwig Repka, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub strat de apă în care vegetaţia punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură. Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă cu glas răguşit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului. - Să plecăm, Ludwig... Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură... S-o ştergem dracului! Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor. - Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei. Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo. Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau cu uluire cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, după o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.
*
Pentru cei doi bărbaţi, zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înşirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul pietros, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se, ajunseră în nordul deşertului Namib. Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în ceaţa care se destrăma încet, văzură, la numai câţiva metri depărtare, fâşiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi. Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său: - Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!... Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare, avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namib... Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia cu repeziciune. - Un automobil! răcni Ludwig sărind în picioare şi flutu-rându-şi mâinile deasupra capului. O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire: - Ce-i cu voi?! De unde veniţi? întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare. Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită: - Apă! Dă-ne puţină apă... Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite. - Hei, negrule, ne duci şi pe noi? - Unde? şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care care se zăreau doar ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă. - Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară... Tânărul se urcă la locul său şi, acţionând un mecanism, basculă vertical poertierele din spate. Cei doi bărbaţi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, capota se etanşeiză şi vehiculul demară lin. Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viaţă redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte. Mai multe clipe după convorbire, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă: - Cu cine ai vorbit, băiete? - Cu poliţia rutieră... - O.K. După mai puţin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor ce aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseaua. Trei negri înalţi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi şi cu inimile strânse. - Cine sunteţi? întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful celorlalţi, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară. Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă: - Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein... - ...Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui. - Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N’dola. Veţi veni cu noi... La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă parcă cu indiferenţă: - Veniţi din misiunea Wandoo? - Da, da! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil! - Ooo! Pasărea..., şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără nume. Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi Ludwig cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază. Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două nivele. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N’dola, spuse cu tulburare în glas: - Domnule, cred că am ghicit... Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea? Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî: - Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia e independentă încă din secolul trecut. Vă veţi obişnui cu gândul... Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat nouăsprezece cazuri. - Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul său păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită: - Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!... - Gura, soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei. Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder. - Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse el în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră... "

Marcel Luca s-a născut la 1 iulie 1946, la Ianova, judeţul Timiş. După studiile liceale a funcţionat ca tehnician la Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice Timişoara pînă în anul 1995, cînd devine editorialist la revista cu profil agricol Anotimpuri, pînă în anul 2005.

A fost unul dintre membri de început ai cenaclului „H.G.Wells” din Timişoara (1969), al cărui secretar literar a fost între anii 1970-1978, fiind (împreună cu Cornel Secu) editorul primului fanzin tipărit din România, Paradox (nov. 1972). Debutează în Colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice nr. 382/1970. A publicat proză, eseuri, recenzii şi bibliografii în Paradox, Helion, Biblioteca Nova, Omicron, Amfiteatru, Vatra, Almanahul Anticipaţia, Almanahul Helion, Forum studenţesc etc. A publicat proză SF în antologiile: Alpha – O antologie a literaturii de anticipaţie româneşti (Scrisul românesc, Craiova, 1983), Avertisment pentru liniştea planetei (Albatros, Bucureşti, 1985), Timpul este umbra noastră – o antologie a anticipaţiei româneşti (editor: Cornel Robu, Dacia, Cluj, 1991), La orizont această constelaţie (Albatros, Bucureşti, 1990), Anatomia unei secunde (Facla, Timişoara, 1990). A fost distins cu numeroase premii la Convenţiile naţionale ale cenaclurilor SF, iar în 1980 a primit Premio Europa pentru scenariu BD (pentru colaborarea sa cu Sandu Florea), la Stresa, Italia. A fost întemeietorul „Fundaţiei Europene, Fictive şi Aeriene Marcel Luca şi ciracii lui”, care de aproape două decenii este prezentă la toate manifestările festive ale sefiştilor timişoreni precum Trăznălioanele şi Revelioanele SF.

Volume publicate: Vreau să fiu cosmonaut, versuri (Sport-turism, Bucureşti, 1973), Tică automobilist, versuri (Sport-turism, Bucureşti, 1975), Tactică şi strategie, povestiri SF (Marineasa, Timişoara, 1998 şi pe site-ul clubului H.G. Wells), Ghin a lu’ Lunghin şi dilemele Tranziţiei, poezii în grai bănăţean (Marineasa, Timişoara, 1998 şi pe site-ul Bibliotecii Judetene Timiş), Fascinaţia calendarului – Jurnal eclectic, eseuri jurnalistice (Marineasa, 2000), Coctail cvasisatiric în stihuri şi proză (Marineasa, 2000), Panoptic al comunelor bănăţene din perspectivă pedologică, în colab. cu Dorin Ţărău, lucrare ştiinţifică (Marineasa”, 2002 şi, secvenţial, pe Internet).

 

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se diinueze. Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt şi transport şi, purtate de dieselurile ce bâzâiau surd, coborau pe rampele adăposturilor subterane. În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaştinilor aflate spre sud, în valea Stanley, pe care oamenii adunaţi pe platoul de apel de lângă pista numărul doi le combăteau îngreţoşaţi aspirând fumul aspru al ţigărilor. Exclamaţii şi înjurături rostite în mai multe limbi erau înăbuşite de tropăitul bocancilor grei. Măturând cu farurile ierburile cenuşii, incerte, o maşină de teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră nişte comenzi scurte, la care, ridicându-şi armele de pe jos şi potri-vindu-şi cu iuţeală accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbaţi încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui, compacte. Jeep-ul frână brusc şi parcă lansat de forţa inerţială a smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră cu o uşurinţă de necrezut pentru un individ atât de solid şi îndesat. Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofiţerii şi subofiţerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii. MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, privea distrat prin plafonul transparent al carlingei sclipitoarele constelaţii ale cerului austral. Îşi plecă ochii spre dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor şi frunzărea cu nervozitate hărţile de navigaţie. - Ei, ce spui de ideea boss-ului? rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l cureţe în sfârşit vreun glonţ comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu gândul să-l fenteze pe Lucifer şi să-i ia locul! He, he, he! râse el încântat de propria-i glumă. - De ce râzi? tresări copilotul. Avea o faţă de adolescent, prelungă, cu ochi albaştri în care tălăzuiau undele întunecate ale unor tainice nelinişti. - He, he! Mi-l imaginam pe Schroeder-Hiena conducând iadul în urma unui puci militar!... Şi-apoi... Ha, ha!... Şi-apoi declarând Raiul spaţiul său vital! Celălalt se enervă: - Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca naţiune? Ce-i tot dai cu spaţiul său vital! - Hai, nu fi copil! Doar ştii că n-am prejudecăţi din astea, zise scoţianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate extremă, plătită în dolari şi nu în ranzi sud-africani, depusă corect în Elveţia, mă şi văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfântului Petru... Meditam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo şi valea aceea ocrotită de junglă unde e dispersată tabăra coloraţilor... Dar ce ai?! Parcă ţi-ar părea rău că după şase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfârşit la apă, şi încă la propriu... - Nu!... Nu mă gândeam la asta, răspunse copilotul, flutu-rându-şi o mână a nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo... - Se trezeşte în tine Herr Doktor Ludwig Repka, universitarul de la Heidelberg! exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea? Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreţ prea puţin ascuns, faţa pistruiată de roşcovan rotofei şi cam mărginit. Îl ştia superstiţios şi o ocazie ca asta nu trebuia să-i scape: - Dacă n-aş fi schimbat fără voia mea cariera universitară pentru cinstea de a conduce hârbul ăsta, le-aş fi vorbit studenţilor mei despre cele trei mari state care existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Lunda şi Gola-an-Dango... - Ei, pe dracu?! făcu celălalt neîncrezător. Erau negrii capabili de aşa ceva? - Mai mult decât atât: aveau o civilizaţie cu adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani pentru a înfrânge rezistenţa lor organizată... - Mda, rezistă ei şi-acum, şi încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia? Ludwig Repka strivi cu dosul palmei un ţânţar uriaş care zumzăia înnebunit deasupra cadranului fosforescent al busolei giro-magnetice. - Zona în centrul căreia se află lacul şi valea Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate acestea, ambiţioşi, portughezii se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo, dar toate expediţiile piereau aproape fără urmă. - Chiar aşa? - Legenda, care e foarte răspândită printre angolezi, susţine că atunci când unităţile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruţare... - Eh, poveşti! Cine dracu mai crede în pasărea Rok, cea cu dinţii de oţel? se hlizi fără prea multă convingere MacGregor. - Adevărul e că uneori mai scăpa cu viaţă câte un militar, sau câte un călugăr, dar erau atât de zdruncinaţi la minte, încât relatările lor erau socotite ca manifestarea unei boli psihice specifice acelor locuri. Cu toţii susţineau că văzuseră pasărea înălţându-se, iar în faţa slavei ei, spadele şi lăncile, platoşele şi muschetele se prefăceau în pulbere fumegândă... MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată, zbătându-se uşor. - Mai ştii de ce vrăjitorii sunt în stare negrii ăştia?! Uite, îmi povestea un timp cam trăsnit, într-un bar din Windhoek... Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Şi-au acoperit dintr-o mişcare urechile cu monstruoasele căşti antifon, degetele, abile, apăsau butoane, conectau circuite, declanşau sclipirea măruntă şi colorată a luminiţelor de control, rosteau cu voce metalică în interfoane cifre şi cuvinte magice ce terzeau la viaţă unealta lor de război. MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, porni motoarele, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi şirul lung de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziţi de zgomot şi înfioraţi de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentaţie, urcau anonimi, unul câte unul, în pântecul vibrând al aparatului.
Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia la câteva grade mai spre vest a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac. - Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele şaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi. Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie. Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în situaţia existenţei unui punct de foc al inamicului, unităţile de desant executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata pentru intervenţie. “Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. “Executaţi operaţiunea Sisal!” Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor. Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame. Învolburate, apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năpraznică a viiturii. Din cel de-al treilea elicopter de desant, ce patrula, singur acum, în latura sudică a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin lentilele cu filtre speciale ale ochelarilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei de baltă. Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor: - Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii... Natürlich! Numai ruşii... - Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor. Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la afrikaans, limba patriei sale de adopţiune. - Dracu’ ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse derutat scoţianului. Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti: - Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!... Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor trei planuri de direcţie acoperită încă parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de asalt, suspendat la vreo două sute de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă. - E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a carlingii. În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a caracsei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol. Înălţimea mică, de zece-cincisprezece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, MacGregor şi Ludwig Repka, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub strat de apă în care vegetaţia punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură. Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă cu glas răguşit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului. - Să plecăm, Ludwig... Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură... S-o ştergem dracului! Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor. - Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei. Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo. Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau cu uluire cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, după o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.
*
Pentru cei doi bărbaţi, zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înşirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul pietros, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se, ajunseră în nordul deşertului Namib. Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în ceaţa care se destrăma încet, văzură, la numai câţiva metri depărtare, fâşiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi. Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său: - Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!... Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare, avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namib... Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia cu repeziciune. - Un automobil! răcni Ludwig sărind în picioare şi flutu-rându-şi mâinile deasupra capului. O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire: - Ce-i cu voi?! De unde veniţi? întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare. Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită: - Apă! Dă-ne puţină apă... Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite. - Hei, negrule, ne duci şi pe noi? - Unde? şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care care se zăreau doar ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă. - Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară... Tânărul se urcă la locul său şi, acţionând un mecanism, basculă vertical poertierele din spate. Cei doi bărbaţi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, capota se etanşeiză şi vehiculul demară lin. Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viaţă redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte. Mai multe clipe după convorbire, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă: - Cu cine ai vorbit, băiete? - Cu poliţia rutieră... - O.K. După mai puţin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor ce aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseaua. Trei negri înalţi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi şi cu inimile strânse. - Cine sunteţi? întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful celorlalţi, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară. Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă: - Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein... - ...Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui. - Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N’dola. Veţi veni cu noi... La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă parcă cu indiferenţă: - Veniţi din misiunea Wandoo? - Da, da! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil! - Ooo! Pasărea..., şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără nume. Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi Ludwig cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază. Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două nivele. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N’dola, spuse cu tulburare în glas: - Domnule, cred că am ghicit... Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea? Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî: - Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia e independentă încă din secolul trecut. Vă veţi obişnui cu gândul... Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat nouăsprezece cazuri. - Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul său păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită: - Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!... - Gura, soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei. Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder. - Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse el în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră... - See more at: http://www.hgwells.ro/maidanul-cu-extraterestri/povestiri/marcel-luca-lacul-pasarii-wandoo#sthash.M4lVjZYI.dpuf

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se diinueze. Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt şi transport şi, purtate de dieselurile ce bâzâiau surd, coborau pe rampele adăposturilor subterane. În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaştinilor aflate spre sud, în valea Stanley, pe care oamenii adunaţi pe platoul de apel de lângă pista numărul doi le combăteau îngreţoşaţi aspirând fumul aspru al ţigărilor. Exclamaţii şi înjurături rostite în mai multe limbi erau înăbuşite de tropăitul bocancilor grei. Măturând cu farurile ierburile cenuşii, incerte, o maşină de teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră nişte comenzi scurte, la care, ridicându-şi armele de pe jos şi potri-vindu-şi cu iuţeală accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbaţi încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui, compacte. Jeep-ul frână brusc şi parcă lansat de forţa inerţială a smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră cu o uşurinţă de necrezut pentru un individ atât de solid şi îndesat. Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofiţerii şi subofiţerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii. MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, privea distrat prin plafonul transparent al carlingei sclipitoarele constelaţii ale cerului austral. Îşi plecă ochii spre dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor şi frunzărea cu nervozitate hărţile de navigaţie. - Ei, ce spui de ideea boss-ului? rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l cureţe în sfârşit vreun glonţ comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu gândul să-l fenteze pe Lucifer şi să-i ia locul! He, he, he! râse el încântat de propria-i glumă. - De ce râzi? tresări copilotul. Avea o faţă de adolescent, prelungă, cu ochi albaştri în care tălăzuiau undele întunecate ale unor tainice nelinişti. - He, he! Mi-l imaginam pe Schroeder-Hiena conducând iadul în urma unui puci militar!... Şi-apoi... Ha, ha!... Şi-apoi declarând Raiul spaţiul său vital! Celălalt se enervă: - Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca naţiune? Ce-i tot dai cu spaţiul său vital! - Hai, nu fi copil! Doar ştii că n-am prejudecăţi din astea, zise scoţianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate extremă, plătită în dolari şi nu în ranzi sud-africani, depusă corect în Elveţia, mă şi văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfântului Petru... Meditam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo şi valea aceea ocrotită de junglă unde e dispersată tabăra coloraţilor... Dar ce ai?! Parcă ţi-ar părea rău că după şase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfârşit la apă, şi încă la propriu... - Nu!... Nu mă gândeam la asta, răspunse copilotul, flutu-rându-şi o mână a nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo... - Se trezeşte în tine Herr Doktor Ludwig Repka, universitarul de la Heidelberg! exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea? Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreţ prea puţin ascuns, faţa pistruiată de roşcovan rotofei şi cam mărginit. Îl ştia superstiţios şi o ocazie ca asta nu trebuia să-i scape: - Dacă n-aş fi schimbat fără voia mea cariera universitară pentru cinstea de a conduce hârbul ăsta, le-aş fi vorbit studenţilor mei despre cele trei mari state care existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Lunda şi Gola-an-Dango... - Ei, pe dracu?! făcu celălalt neîncrezător. Erau negrii capabili de aşa ceva? - Mai mult decât atât: aveau o civilizaţie cu adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani pentru a înfrânge rezistenţa lor organizată... - Mda, rezistă ei şi-acum, şi încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia? Ludwig Repka strivi cu dosul palmei un ţânţar uriaş care zumzăia înnebunit deasupra cadranului fosforescent al busolei giro-magnetice. - Zona în centrul căreia se află lacul şi valea Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate acestea, ambiţioşi, portughezii se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo, dar toate expediţiile piereau aproape fără urmă. - Chiar aşa? - Legenda, care e foarte răspândită printre angolezi, susţine că atunci când unităţile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruţare... - Eh, poveşti! Cine dracu mai crede în pasărea Rok, cea cu dinţii de oţel? se hlizi fără prea multă convingere MacGregor. - Adevărul e că uneori mai scăpa cu viaţă câte un militar, sau câte un călugăr, dar erau atât de zdruncinaţi la minte, încât relatările lor erau socotite ca manifestarea unei boli psihice specifice acelor locuri. Cu toţii susţineau că văzuseră pasărea înălţându-se, iar în faţa slavei ei, spadele şi lăncile, platoşele şi muschetele se prefăceau în pulbere fumegândă... MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată, zbătându-se uşor. - Mai ştii de ce vrăjitorii sunt în stare negrii ăştia?! Uite, îmi povestea un timp cam trăsnit, într-un bar din Windhoek... Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Şi-au acoperit dintr-o mişcare urechile cu monstruoasele căşti antifon, degetele, abile, apăsau butoane, conectau circuite, declanşau sclipirea măruntă şi colorată a luminiţelor de control, rosteau cu voce metalică în interfoane cifre şi cuvinte magice ce terzeau la viaţă unealta lor de război. MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, porni motoarele, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi şirul lung de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziţi de zgomot şi înfioraţi de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentaţie, urcau anonimi, unul câte unul, în pântecul vibrând al aparatului.
Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia la câteva grade mai spre vest a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac. - Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele şaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi. Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie. Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în situaţia existenţei unui punct de foc al inamicului, unităţile de desant executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata pentru intervenţie. “Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. “Executaţi operaţiunea Sisal!” Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor. Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame. Învolburate, apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năpraznică a viiturii. Din cel de-al treilea elicopter de desant, ce patrula, singur acum, în latura sudică a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin lentilele cu filtre speciale ale ochelarilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei de baltă. Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor: - Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii... Natürlich! Numai ruşii... - Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor. Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la afrikaans, limba patriei sale de adopţiune. - Dracu’ ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse derutat scoţianului. Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti: - Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!... Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor trei planuri de direcţie acoperită încă parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de asalt, suspendat la vreo două sute de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă. - E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a carlingii. În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a caracsei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol. Înălţimea mică, de zece-cincisprezece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, MacGregor şi Ludwig Repka, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub strat de apă în care vegetaţia punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură. Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă cu glas răguşit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului. - Să plecăm, Ludwig... Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură... S-o ştergem dracului! Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor. - Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei. Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo. Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau cu uluire cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, după o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.
*
Pentru cei doi bărbaţi, zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înşirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul pietros, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se, ajunseră în nordul deşertului Namib. Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în ceaţa care se destrăma încet, văzură, la numai câţiva metri depărtare, fâşiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi. Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său: - Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!... Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare, avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namib... Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia cu repeziciune. - Un automobil! răcni Ludwig sărind în picioare şi flutu-rându-şi mâinile deasupra capului. O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire: - Ce-i cu voi?! De unde veniţi? întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare. Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită: - Apă! Dă-ne puţină apă... Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite. - Hei, negrule, ne duci şi pe noi? - Unde? şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care care se zăreau doar ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă. - Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară... Tânărul se urcă la locul său şi, acţionând un mecanism, basculă vertical poertierele din spate. Cei doi bărbaţi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, capota se etanşeiză şi vehiculul demară lin. Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viaţă redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte. Mai multe clipe după convorbire, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă: - Cu cine ai vorbit, băiete? - Cu poliţia rutieră... - O.K. După mai puţin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor ce aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseaua. Trei negri înalţi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi şi cu inimile strânse. - Cine sunteţi? întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful celorlalţi, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară. Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă: - Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein... - ...Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui. - Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N’dola. Veţi veni cu noi... La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă parcă cu indiferenţă: - Veniţi din misiunea Wandoo? - Da, da! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil! - Ooo! Pasărea..., şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără nume. Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi Ludwig cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază. Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două nivele. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N’dola, spuse cu tulburare în glas: - Domnule, cred că am ghicit... Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea? Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî: - Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia e independentă încă din secolul trecut. Vă veţi obişnui cu gândul... Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat nouăsprezece cazuri. - Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul său păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită: - Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!... - Gura, soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei. Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder. - Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse el în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră... - See more at: http://www.hgwells.ro/maidanul-cu-extraterestri/povestiri/marcel-luca-lacul-pasarii-wandoo#sthash.M4lVjZYI.dpuf