Calificativ: 8
18
Ianuarie 2021.
Pe la ora 17.00, ora locală, nu mi-am mai putut
înăbuşi neliniştea. Era ca şi cum toate visele şi speranţele mele, precum şi o
frică ascunsă şi inexplicabilă mi s-ar fi strîns într-un nod în gît şi acum
parcă mă sugrumau pulsînd într-un ritm accelerat şi nervos. M-am îndreptat spre
hubloul cel mai apropiat, geamul oglindea atît faţa mea congestionată cît şi
miile de lumini multicolore clipitoare de pe panoul de control. Am apăsat pe un
buton şi obloanele au dispărut undeva în adîncuri, însoţite de un sunet abia
auzit, de parcă o pală de vînt de nisip ar fi izbit geamul hubioului. Mai întîi
am văzut luminile nenumăratelor stele — de la cele mai mici care străpung
întunericul, ca vîrfurile acelor, pînă la cele de mărimea unei nuci. Liniştite,
fără să clipească, radiante şi imobile, erau parcă suspendate pe fundalul
întunecat. Apoi am realizat imensa adîncime a spaţiului — o distanţă de
neconceput mă separa de stele. Un NIMIC tridimensional, negru, fără de sfîrşit.
Din cînd în cînd, în apropierea navei se putea zări praf strălucitor şi rareori
cîte o şuviţă palidă, fină — ca atunci cînd închizi ochii şi strîngi foarte
bine pleoapele. Totuşi, nu ştiu dacă toate existau într-adevăr sau erau numai o
reflexie a ochilor mei încordaţi şi obosiţi.
Aşa cum mai făcusem şi altădată am încercat în zadar
să recunosc vreo constelaţie — cerul în această parte a galaxiei nu-mi spunea
nimic. Resemnat, am apăsat pe buton — obloanele s-au ridicat din adîncuri
acompaniate asemănător vîntului de nisip şi din nou mi-am văzut propria imagine
şi sala de control în geamul hubloului.
Şiruri lungi de calcule complicate făcute de
calculatorul central parcă clipoceau apărînd pe marele ecran. Căpitanul navei,
Igor Majinovici, le studia cu atenţie şi transfera unele numere la loc sigur pe
un ecran mai mic. Mi-a aruncat o privire rapidă şi apoi a continuat cu
calculele. Cînd ultimul şir de numere au pălit, fără să-şi ridice capul, a spus
cu o voce stranie, parcă gîtuită.
— Va fi în raza noastră vizuală, în mai puţin de un minut.
Tonul pe care-l folosise îmi îndreptăţea neliniştea.
Toţi aceşti ani, petrecuţi împreună în spaţiu, ne învăţaseră să ne înţelegem în
puţine cuvinte.
— Ce constelaţie? am întrebat, încercînd să păstrez un ton neutru.
Simţeam un fel de greutate pe umeri şi nodul din gît începuse să pulseze
viguros.
— Constelaţie? Nu mai e vorba de constelaţii, ci de sistemul solar, auzi?
De sistemul nostru!
Cum aş putea descrie fericirea fără margini ce ne-a
cuprins cînd am văzut lumina îndepărtată a Soarelui pe marele ecran. Palid şi
abia zărindu-se printre stelele mai apropiate, mai mari şi mai strălucitoare,
Soarele părea să ne încălzească chiar de la acea distanţă înfricoşătoare. Era
lumina sistemului nostru solar, lumea şi casa oamenilor, văzută pentru prima
dată după 15 ani de călătorie prin infinităţile spaţiului.
Ne întorceam pe Pămînt mai devreme decît s-ar fi putut
oricine aştepta — după numai 80 de ani. Călătoria dinspre Pămînt durase 14 ani,
reîntoarcerea era însă mult mai rapidă — mai puţin de un an ne trebuia să
străbatem aceeaşi distanţă cu această navă intergalactică construită pe planeta
Ei Bi. Totuşi, bătălia cu timpul era piedută. Ştiam că nu vom mai întîlni pe
nimeni cunoscut pe Pămînt; datorită fluctuaţiilor timpului trecuseră 80 de ani
de la plecarea noastră.
Îmbătrîniţi doar cu 15 ani, urma să aterizăm pe
planeta noastră unde se scursese aproape un secol. Totuşi, alergam grăbiţi, cu
toată puterea motoarelor, să îmbrăţişăm Pămîntul şi pe oamenii lui.
Chiar şi acum, după mai mult de 15 ani, îmi amintesc
clar cuvintele preşedintelui Naţiunilor Unite la ceremonia lansării noastre în
spaţiu:
„Adunarea Generală a Naţiunilor Unite v-a ales
să fiţi emisarii Pămîntului şi ai rasei umane ca răspuns la invitaţia trimisă
de îndepărtata planetă Ei Bi către toate formele de viaţă necunoscute,
prietenoase şi raţionale din galaxie. Vă îmbarcaţi pentru o călătorie lungă
spre o civilizaţie mai dezvoltată şi mai veche ca a noastră. Nici unul dintre
noi nu va trăi să vă vadă întorcîndu-vă, dar cunoştinţele pe care le veţi aduce
generaţiilor viitoare, cunoştinţe pe care nici nu ni le putem imagina azi, vor
însemna un pas decisiv în dezvoltarea rasei umane pe Pămînt. Pasul acesta e
comparabil cu acel moment insondabil din timpurile preistorice cînd strămoşul
nostru s-a strecurat afară din oceanul călduţ pe ţărmul inospitalier. Acesta a
fost momentul cînd a început pe Pămînt adevărata viaţă, aventura care a făcut
posibilă apariţia inteligenţei, a raţiunii, a rasei umane. Astăzi, din nou
sîntem în faţa unei asemenea încercări. Poate că minunata noastră planetă este
doar o haltă între oceanul sărat din care ne tragem şi oceanul înstelat unde
vom locui pînă la urmă. Dar toate acestea fără îndoială că le ştiţi. Vă
trimitem ca ambasadori ai păcii, prieteniei şi bunăvoinţei omenirii de pe
îndepărtata planetă Pămînt. Să nu uitaţi asta niciodată!”
Aceste cuvinte, înscrise pe prima pagină a jurnalului
nostru de bord, au rămas adînc încrustate în conştiinţa noastră. Cîtă dreptate
avusese bătrînul preşedinte! Ne întoarcem pe Pămînt aducînd cele mai preţioase
cunoştinţe dobîndite de o civilizaţie cu o istorie ce o depăşea cu mult pe a
noastră. Aducem cu noi dezvăluirea tuturor secretelor pentru paleontologi,
ingineri, fizicieni, medici, biochimişti şi experţi în genetică, hărţi
detaliate ale galaxiei noastre şi a celor învecinate, răspunsuri la toate
întrebările teologice şi la multe întrebări filosofice pe care omenirea se tot
străduieşte să le rezolve de la naşterea sa. În sfîrşit, cel mai preţios lucru,
experienţa enormă a unei civilizaţii progresiste şi înţelepte, mult
asemănătoare civilizaţiei noastre.
Dar mai sînt încă peste patru luni de călătorie pînă
la Pămînt. Foarte mult dacă ţii seama de nerăbdarea noastră. Nu chiar aşa de
mult dacă-ţi aminteşti că ne-au trebuit aproape cinci ani să acoperim aceeaşi
distanţă cu vechea noastră navă.
26 Martie 2021.
Zilele trec monoton, după program. Între orele 6:00
şi 18:00 trimitem fără încetare şiruri de mesaje scurte. Fiecare din ele conţin
codul nostru de identificare şi extrase din cele mai importante materiale
ştiinţifice pe care le aducem de pe planeta Ei Bi. Ştiu că toate rămîn mult în
urmă din cauza vitezei cu care călătorim. Totuşi, ca şi în lunile precedente,
trimitem cu regularitate mesaje în spaţiul întunecat, îngheţat. Călătoria
noastră este o aventură nesigură şi aceste semnale sînt urmele noastre. Ele vor
ajunge sigur pe Pămînt într-o zi şi vor fi primite de urmaşii noştri.
În timpul orelor rămase, încerc să fiu împreună cu
cît mai mulţi membri ai echipei noastre. Iau parte cu sfinţenie la toate
partidele de ping-pong, mini-baschet, şah şi lupte greco-romane. Fac băi de
soare în solarium şi înainte de a mă culca conectez ecranul din camera mea la
circuitul de televiziune.
În ultimii ani, cel mai popular şi mai frecvent
program era unul care fusese filmat chiar pe navă. Începe cu figura unei
stewardese în prim plan vorbind cu o voce catifelată:
— Bună ziua. Vă vorbeşte gazda aeronavei. Am decolat
pentru planeta Pămînt pe care ajungem după 14 ani, 2 luni, opt zile, 13 ore, 56
minute şi 48 secunde. Va rog sa mă scuzaţi, 18 secunde. Vom zbura la
altitudinea de 350 milioane pînă la 1000 milioane kilometri. Vremea va fi
plăcută, cu o uşoară briză de la instalaţia de aer condiţionat. Pentru
distracţia dumneavoastră, compania noastră a angajat diferite comete
însoţitoare pentru fiecare 7 ani ai excursiei. Vă rugăm să nu aruncaţi nimic
prin hublouri şi să folosiţi doar uşa din faţă pentru ieşirea din aeronavă. Vă
mulţumim pentru atenţie.
Apoi camera s-a îndepărtat pînă cînd a devenit
evident că stewardesa era doar o imagine pe care calculatorul o proiectase pe
ecranul central.
Toate aceste condiţii sintetice de viaţă, deşi
aproape atingeau perfecţiunea, nu puteau şterge din adîncurile subconştientului
ideea că sîntem un boţ de materie solidă care alunecă prin NIMIC şi eternitate,
prin SPAŢIUL şi TIMPUL nesfîrşit. Eram puşi în faţa realităţii acestor concepte
abstracte care scăpau experienţei umane şi criteriilor pămînteşti. Realitatea
acestor abstracţii, fără început şi fără sfîrşit, independente de voinţa şi
gîndirea umană, există dintotdeauna în singurătatea îngheţată a spaţiului, pînă
am devenit noi conştienţi de ea, aşa cum va rămîne să existe şi după trecerea
noastră.
În grupul nostru, în momentele de vîrf ale
competiţiilor, cînd trupurile şi minţile membrilor echipei erau coordonate şi
concentrate să cîştige un punct, să marcheze un coş, să fie campioni, reuşeam,
în cele din urmă, să reactivăm în noi dorinţa de autodepăşire şi încredere în
sine. Apoi, în zilele ce urmau, puteam din nou face faţă nemărginirii
Spaţiului, eliberaţi de complexele
create de numeroase limitări impuse de corpurile noastre fragile.
Participaserăm la un eveniment extraordinar,
întîlnirea a două civilizaţii în infinitatea Spaţiului. Una care trecea
neîncetat în nefiinţă şi cealaltă, nouă, entuziastă, de pe un mic sistem la
periferia galaxiei. Pentru prima oară întreaga cunoaştere dobîndită pe
parcursul unei civilizaţii nu va fi strivită de îngheţul încet dar
autodistrugător al incomensurabilei eternităţi cuprinzînd timpul cosmic,
expansiunea fără capăt şi necunoscute dimensiuni. Un ciclu complet de viaţă
urma să fie revitalizat în altul, tinereţea şi entuziasmul urmau să se
îmbogăţească cu experienţă, înţelepciune, cunoaştere. Dar va permite oare
Spaţiul ca acest proces să se desfăşoare, va permite ca un rest de viaţă şi
raţiune să se combine cu un spirit proaspăt şi tînăr, oare forţele biochimice
ale vieţii, raţiunea şi inteligenţa se vor putea uni, nepedepsite, să
contrazică legile eternităţii? Şi oare această rasă periferică, imperfectă, dar
de o excepţională vigoare şi ambiţie, neţărmurită şi nemăsurată încredere în
sine, va fi în stare să implanteze această schimbare în însăşi substanţa şi
armonia întregii galaxii?
Acum oamenii care-şi folosesc raţiunea pentru a
distruge Timpul şi Spaţiul se vor opri doar în faţa Eternei Materii cu adevărat
indestructibile, din care totul a apărut şi în care totul se va întoarce.
Azi, pe la orele 19:00, Pămîntul va putea fi văzut,
în sfîrşit. Mic, un punct palid în nemărginirea Spaţiului... Mai mult de o oră,
cît timp l-am putut zări, am stat lîngă hubloul din bibliotecă. Vom ateriza pe
Pămînt în mai puţin de o lună, pe 21 aprilie. E din ce în ce mai greu de
aşteptat, nerăbdarea creşte continuu. La ora 20:23 Pămîntul a fost acoperit de
globul strălucitor al Soarelui, conturîndu-se pe fundalul negru, mare cît o
portocală.
20 Aprilie 2021.
Eram în biblioteca de microfilme cînd căpitanul navei
a apărut pe ecran:
— Atenţiune, către echipajul navei! Toată lumea la posturi! La orele 21:27
şi 00 secunde intră în vigoare regulile pentru intrare normală pe orbită
planetară. Ţinta: Planeta Pămînt. Numărătoarea inversă începe la orele 21:26 şi
30 secunde. Tăcu cîteva minute apoi continuă cu o voce joasă:
— Prieteni, Pămîntul nostru e în faţa noastră. Mîine dimineaţă vom fi în
stare să intrăm în legătură cu el. Dar nu uitaţi că s-au scurs 80 de ani pe
Pămînt. Aştept de la fiecare din voi să continue să-şi îndeplinească sarcinile
obişnuite, orice s-ar întîmpla. În orice caz, ca fiecare dintre voi, sper că
mîine va fi o zi şi pentru noi pe planeta noastră.
21 Aprilie 2021.
La ora 07,48 în camera de control izbucni o voce
clară, răsunătoare, care ne izbi la fel de ascuţit ca un fascicul laser.
„Aici planeta Pămînt. Am primit codul vostru de
identificare. Pretindeţi că sînteţi crucişătorul spaţial «Naţiunile Unite ale
planetei Pămînt», lansat în zbor interplanetar în direcţia planetei Ei Bi în
2005. Echipamentele noastre indică o navă diferită, de origine necunoscută.
Aşteptăm explicaţii”.
— Aici căpitanul navei. Observaţiile sînt corecte. Aceasta este o navă de
pe planeta Ei Bi care a fost dăruită Naţiunilor Unite de pe planeta Pămînt.
Nava este în exclusivitate sub comanda noastră. Echipajul este acelaşi cu al
crucişătorului „Naţiunile Unite ale planetei Pămînt”. Nu transportăm locuitori
de pe alte planete şi nu sîntem supuşi nici unei influenţe străine. Vă rugăm
informaţi imediat pe Preşedintele Naţiunilor Unite de sosirea noastră, parola
de identificare în circumstanţe speciale este „Apollo”. Aşteptăm răspunsul la
parolă. Timp de cîteva secunde lungi, singurul lucru pe care-l puteam auzi erau
îndepărtate descărcări electrice, apoi din nou vocea:
— Datele au fost confirmate, explicaţiile acceptate. Vă aşteptăm în 79
ani, 10 luni şi 2 zile. Pe baza vitezei pe care o aveţi am calculat că
într-adevăr e posibil să sosiţi atît de devreme. Aterizaţi pe Cîmpul E.L.I.
punctul 71/08 conform indicaţiilor de pe hărţile voastre. Cosmodromul e gata să
vă primească. Bine aţi venit pe Pămînt!
Toată lumea din sala de control zîmbea fericită.
Călătoria se încheiase. Pămîntul ne primea cu braţele deschise! Căpitanul Igor
întrerupse legătura şi comută pe interfon.
— Vă vorbeşte căpitanul navei. Ordin către Camera Maşinilor. Reduceţi
imediat viteza la minimum! Ordinul de utilizare a regulilor pentru intrare
normală pe orbita planetară se suspendă! Veţi fi informaţi la timpul potrivit
despre noua traiectorie. Ordin spre camera de navigaţie! Calculaţi o nouă
traiectorie a navei în paralel cu mişcarea Pămîntului în jurul Soarelui, la
distanţa maximă care mai permite menţinerea comunicaţiilor. L-am privit
neştiind ce să cred. Ceva se întîmplase...
Aceeaşi întrebare a venit aproape simultan din camera
maşinilor şi cea de navigaţie:
— Vă rugăm repetaţi ordinul!
Într-o tăcere absolută, căpitanul a repetat ordinul
cuvînt cu cuvînt. Apoi a adăugat: Cer să fie imediat îndeplinit! Convoc urgent
adularea Consiliului navei! Închise interfonul şi-şi trecu obosit mîna peste
frunte. Mi-am părăsit postul de transmisie. Ceea ce se întîmpla era mult mai
important. M-am apropiat de biroul lui Igor şi, privindu-l cu atenţie, i-am zis
încet:
— Nu înţeleg. Ştiu că niciodată nu poţi fi destul de precaut, dar mă tem
că de astă dată nu ai suficiente argumente pentru un asemenea comportament
extremist. Sînt sigur că membrii Consiliului îţi vor spune acelaşi lucru.
Era în mod evident extenuat, dar în ochi şi în
expresia feţei nu puteam zări nimic neobişnuit, nelalocul lui.
Igor se uită doar la mine şi, fără să răspundă,
comută linia de comunicaţie.
— Alo, Pămîntul! Aşteptăm în continuare răspunsul la parola pentru
circumstanţe deosebite. Reglă receptorul, dar doar zgomotul de fond se putea
auzi. După mai mult de un minut, aceeaşi voce de mai înainte anunţă:
— Repet. Veţi ateriza pe Cîmpul E.L.I. 93. Punctul 71/08. Bine aţi venit
pe Pămînt! Igor răspunse cu o voce hotărîtă:
— Aşteptăm răspunsul la parolă. Toate instrucţiunile de aterizare au fost
amînate pînă ce primim răspunsul. De data aceasta răspunsul veni imediat:
— Nu e nevoie să aşteptaţi răspunsul. Acţionaţi în conformitate cu
instrucţiunile!
— Cer să vorbesc urgent cu Preşedintele Naţiunilor Unite de pe Pămînt.
Urmă o pauză lungă ca şi cum vorbitorul invizibil îşi
aduna informaţii suplimentare şi instrucţiuni.
— Pe Pămînt s-au petrecut schimbări importante. Naţiunile Unite au fost
dizolvate în urmă cu 8 ani. Acţionaţi conform instrucţiunilor. Pentru o clipă,
Igor se uită la feţele noastre, căutînd să ne surprindă reacţiile. Pe lîngă
echipajul obişnuit erau prezenţi şi toţi membrii Consiliului, urmărind cu
atenţie convorbirea. Pe feţele lor se puteau citi şi multe întrebări nepuse.
Apoi Igor, liniştit dar ferm, vorbi în microfon:
— Nu accept instrucţiuni de la un calculator oarecare. Cer să vorbesc
preşedintelui oficial al civilizaţiei umane. Ne-am uitat unii la alţii cu
stupoare. Un calculator? Cum e posibil? Cum a ajuns căpitanul la această
concluzie? Aşteptam nervoşi replica. Numai zumzetul aparatelor de condiţionat
aerul puteau fi auzite în sala de control. Vocea ripostă repede, cu acelaşi
ton, fără să afişeze enervare sau protest.
— Vorbiţi cu preşedintele autorizat şi responsabil al Planetei Pămînt. Nu
sînt un calculator oarecare, ci TWE-03 — Calculatorul Central al Biroului
Federal al Planetei Pămînt pentru crearea şi regenerarea de calculatoare,
roboţi, transformatoare şi dispozitive. Funcţia mea este aceea de împuternicit
central al Pămîntului. Comunicaţia cu reprezentanţi ai rasei umane este posibilă
doar pe Pămînt. Toţi supravieţuitorii rasei umane şi a celor înrudite sînt în
rezervaţii cu atmosferă întreţinută. Aveţi nevoie de costume de scafandru la
aterizare, atmosfera este toxică pentru orice formă de viaţă care foloseşte
oxigen. Acţionaţi conform instrucţiunilor. Conversaţie încheiată.
Apoi tot ce se mai auzi era un bîzîit îndepărtat
Capitanul mai făcu cîteva încercări să restabilească contactul — orice
informaţie cît de mică era acum de o excepţională importanţă, dar vocea nu se
mai auzi. Pămîntul era tăcut, învăluit în nori.
În cele din urmă, Igor reluă microfonul:
— Aţi auzit? spuse el membrilor Consiliului. Situaţia este foarte critică
şi în plus neclară. Unde sînt oamenii? Ce s-a întîmplat cu Naţiunile Unite? De
ce nu ştia calculatorul parola de recunoaştere în circumstanţe extraordinare?
Codul era cunoscut doar de Preşedintele Naţiunilor Unite şi de Preşedintele
Comitetului pentru Cercetări Cosmice. Calculatorul nu-l ştia pentru că n-a fost
programat şi pus în funcţiune de aceste autorităţi ! Este evident că acest
calculator operează acum independent de oameni. Cine ştie în ce scop! Mi-e
teamă că avem de-a face cu o formă perfectă de calculator electronic care emite
ordine după bunul său plac tiranizînd întreaga planetă. Se pare că Pămîntul, în
atmosfera sa poluată, este acum sub stăpînirea unor maşini care au dobîndit
puterea de a se regenera, reproduce şi organiza. Aş vrea să aud propunerile dv.
în ceea ce ne priveşte...
M-am reîntors la sistemul meu de transmisiuni. Dacă
or fi existînd oameni pe undeva, atunci munca mea ar avea rost. Dar dacă nu mai
există sau dacă n-au dispozitivele necesare pentru comunicaţie? M-am uitat la
membrii Consiliului navei. Toţi şapte tocmai decideau asupra posibilităţii ca
nu numai nava dar poate întregul pămînt şi rasa umană... Am trimis codul de
identificare în spaţiu şi apoi am început să transmit următorul mesaj — din
domeniul chimiei organice. Dacă erau cumva oameni undeva, m-am gîndit. L-am
trimis repede, cît am putut de repede, mai repede ca oricînd... Cît mai multe
informaţii preţioase de pe planeta Ei Bi trebuie transmise, poate mai există
oameni undeva...
23 Aprilie
2021.
De trei zile nava noastră alunecă uşor prin spaţiu,
cu toate antenele sale îndreptate spre Pămînt. Fără încetare, transmitem mesaje
oamenilor şi analizăm toate sunetele pe care le prindem din spaţiu. La început
era tăcere absolută peste tot. Apoi, cu o frecvenţă din ce în ce mai mare, am
auzit navele automate care ne urmăreau. Evident, Calculatorul Central luase
măsuri. De altfel, din a doua zi, spaţiul se umplu de freamătul lor. Şansele să
ne prindă erau neglijabile. Era doar o demonstraţie de forţă. Probabilitatea de
a găsi acul în carul cu fîn ar fi fost mai mare. Alergam prin spaţiu, totuşi cu
laserii gata de acţiune. Nava acoperită de antene şi aparate de tot felul plana
în spaţiu. În afara comunicaţiilor despre războiul automat pe care Pămîntul îl
purta împotriva noastră, spaţiul rămînea mut. Nici o vorbă omenească. Nici un
sunet. Am renunţat la aşteptare cu vreo două ore mai tîrziu decît de obicei,
neliniştiţi şi îngrijoraţi de ce se întîmplase cu oamenii, cu întreaga rasă
umană!
24 Aprilie
2021.
Noaptea trecută n-am putut adormi multă vreme. Era
aproape ora 2:00, ora navei, cînd un gînd mi-a fulgerat prin minte. Aproape am
alergat la biblioteca de microfilme şi din masa de materiale despre planeta Ei
Bi am selectat documente despre istoria ei. Studiasem materialele doar
superficial, concentrîndu-ne mai mult asupra disciplinelor ştiinţifice care mi
se păreau de utilitate imediată. Mă gîndisem că le voi studia mai profund pe
Pămînt, într-o casă pe malul mării, cu soarele, uşoara briză a primăverii şi
mirosul ierbii tinere pătrunzîndu-mi pe fereastră. În loc de toate acestea an
studiat materialul febril, cu murmurul uşor a aparatului de aer condiţionat în
spate, la 250 000 kilometri de Pămînt.
Mi-au trebuit mai mult de patru ore ca să termin. Am
separat cu grijă toate microfilmele de care aveam nevoie să întocmesc un raport
căpitanului, apoi m-am reîntors în cameră şi am căzut într-un somn adînc. La
ora 9:00 eram în sala de Control. Anticipasem privirea lui Igor plină de reproş
şi-mi pregătisem cuvintele cu care să-l familiarizez cu descoperirea mea şi
să-i explic importanţa, dată fiind situaţia noastră. El era inginer electronist
şi nu mă aşteptam să fie prea interesat în istoria planetei Ei Bi. Dar el nici
nu m-a observat măcar. Toate difuzoarele erau conectate la linia de comunicaţie
şi reproduceau vocea întreruptă şi neinteligibilă a cuiva care avea desigur o
staţie radio foarte slabă. Recepţionam doar silabe individuale, foarte rar cîte
un cuvînt întreg. Dar vocea era fără îndoială a unei fiinţe umane! Puteai simţi
asta în fericirea şi speranţa, entuziasmul şi neajutorarea ce o însoţeau. Era
mai degrabă un mesaj nearticulat care se pierdea într-un fîşîit, se întrerupea.
Apoi apărea din nou.
— Om... mă... rumbe... pri... borin com... estein... lumi... sii...
ntrea... netă... mirdo... ceri... maima maibi... siti... tab... dolfi... apu...
rele... vius arun... trei... verzi spre... Iută... ilsu... minisui... ris.
— Se înregistrează mesajul în Sala de comunicaţie. Aparent, se repetă
acelaşi text. Dacă este aşa, vom şti în curînd ce înseamnă, vom putea uni
aceste silabe dispersate într-un tot, pietricelele într-un mozaic — zise Igor.
După mai puţin de 10 minute, comunicaţia se întrerupse. Numai sunetul
îndepărtatelor descărcări electrice se mai putea auzi în difuzoare.
— Hai să mergem în Sala Comunicaţiilor, zise Igor.
— Datele au fost introduse în calculator, ne informă primul ofiţer al
Sălii de Control. Vom avea rezultatul din moment în moment. Apoi lumina care
venea de la indicatoarele Calculatorului încremeni şi Igor comandă: Ieşirea pe
ecranul central!
Şiruri de litere fosforescente de un verde pal
apărură pe ecran şi toţi citirăm înfriguraţi.
Homo cheamă porumbelul! Ştiu despre primul zbor în
cosmos. Inima este în cer. Puncte luminoase roşii au năpădit întreaga planetă.
Amîndouă secerile sînt false. Cea mai mare taie mai bine. Găsiţi Tabulae
Rudolphinae unde apune Soarele. Vezuvius aruncă trei scîntei verzi spre cer.
Salutări de la Kun Ilsu preşedintele.
Am citit mesajul de cîteva ori şi ne-am uitat unii la
alţii stupefiaţi.
— Nu înţeleg nimic din asta, zise căpitanul. Aparent este un cod. Sau
poate că cel care-l transmite...
— Dacă este un cod, atunci nouă ne este transmis, spuse ofiţerul din Sala
de Comunicaţii. Sîntem singura navă cu oameni pe aici, un apel către o navă
automată s-ar fi făcut cu o serie programată de impulsuri. De asemenea,
răspunsul a venit pe aceeaşi lungime de undă pe care am transmis ultimul nostru
mesaj. Luînd toate acestea în consideraţie, nouă ne-a fost trimis, am tras eu
concluzia. Faptul că este codificat înseamnă că este un mesaj important. Şi
apoi, conţine prea multe trucuri ca să fie un mesaj transmis de un telegrafist
bîlbîit. Dar ce sistem de codificare o fi folosit? Ce sistem aţi folosi ca să
induceţi în eroare un calculator care trage cu urechea?
— Bine, uitaţi-vă în toate cărţile de coduri, în special cele vechi, zise
căpitanul. Şi îndată ce găsiţi ceva anunţaţi-mă! Confirmaţi şi fiţi pe
recepţie! Poate ne mai transmit ceva.
Iar trecură 10 ore şi difuzoarele rămaseră mute cu
încăpăţînare. De la Sala Comunicaţiilor ni se transmise că încă nu se
descifrase mesajul. Era evident că „Homo” de la început înseamnă „om” şi că
„homini sui furis” — omenirea liberă şi independentă — într-o latină nu tocmai
corectă. Tabulae Rudolphinae este numele antologiei de texte a lui Kepler din
1621 care în timpul secolului 17 a fost manualul de bază în astronomie. „Unde
apune Soarele” ar putea însemna că ar trebui să căutăm o ediţie a acestei cărţi
publicată în Vest, în vestul Europei sau în America, dar nu aveam aşa ceva la
bordul navei, nici măcar un singur exemplar. „Vezuvius” este probabil chiar
Vezuviu — vulcanul stins din Italia. Dar despre acest, despre „zborul în comun”
şi „porumbel” şi „puncte luminoase” şi „seceri false” nu se putea spune nimic.
Dezamăgit, mi-am făcut de lucru în biblioteca de
microfilme. Aveam o bănuială că trebuie să fie ceva în mesaj, şirul de cuvinte
bănuiam să aibă o logică. Dar care era cheia? Cum aş putea găsi soluţia? Am
ales cîteva microfilme şi le-am pus în proiector, sperînd că mă vor pune pe
drumul cel bun. Dar după o jumătate de oră eram descurajat din nou. Nu ştiam
nimic mai mult ca înainte. Şi atunci privirea mi-a căzut pe macheta
crucişătorului Spaţial „Naţiunile Unite ale planetei Pămînt”. Din motive
sentimentale o luasem de pe nava noastră care rămăsese pe îndepărtata planetă
Ei Bi. Numele era înscris pe proră, dar pe cealaltă parte, partea dinspre
perete... da, da... cealaltă parte... Mi-am amintit brusc că era ceva, parcă un
desen... ce era? În doi paşi am şi fost lîngă machetă şi-am întors-o. Pe
cealaltă parte era desenat un porumbel cu o ramură de măslin în cioc —
porumbelul păcii! Era clar acum! Noi eram „porumbelul” din mesaj. Dar restul...
M-am întors la ecranul central şi după ce mi-am copiat textul exact al
mesajului m-am aşezat cu capul în mîini citindu-l cuvînt cu cuvînt...
După mai puţin de o jumătate de oră eram din nou în
Sala de Control. Dintr-o privire mi-am dat seama după faţa lui Igor că mesajul
nu fusese încă descifrat.
— Replica la parola de identificare în circumstanţe speciale pe care o
aşteptai de la calculatorul împuternicit este „SOIUZ”, nu-i aşa? „APOLLO-SOIUZ”
este parola întreagă, nu? l-am întrebat îneercînd să par indiferent.
Igor şi-a ridicat capul surprins. De unde ştii?
— „Ştiu despre primul zbor în Comun” — am răspuns.
— Hei, asta-i o propoziţie din mesaj! ţipă el.
— Da, şi înseamnă de fapt: „Ştiu parola şi răspunsul ei „Apollo Soiuz primul
zbor în comun în Cosmos. Şi asta ne arată că cel care ne trimite mesajul este
preşedintele autorizat al Naţiunilor Unite, indiferent că organizaţia mai
există sau nu. După cum vezi este vorba de un cod obişnuit, asociativ.. Dar
totuşi, un cod care poate fi compus şi decodificat doar de o fiinţă umană, nu
de un calculator!
— Da, bine, şi restul mesajului, restul...
— Cred c-am reuşit să-l descifrez.
Iată: „Inima” este simbolul casei, al casei unde ne
întoarcem. „Puncte roşii luminoase au năpădit întreaga planetă” — ce planetă
s-a chemat „Planeta roşie” pînă să pună omul piciorul pe ea? „Secera” este
simbolul Lunii. Care planeta a avut două luni care multă vreme s-au crezut a fi
artificiale? Se precizează că trebuie să ne referim la cea mai mare, la vestul
unei zone geografice ce poartă numele lui Kepler şi „Vezuviu” este probabil
numele unui vulcan sau crater. Astfel interpretat mesajul ar suna cam aşa:
„Omul cheamă nava Naţiunilor Unite ale Planetei Pămînt. Parola si replica este
Apollo-Soiuz. Casa voastră nu mai este Pămîntul ci Planeta
Marte, cel mai mare satelit al său — Phobos, la vest de colina lui Kepler. În craterul
stins veti vedea trei puncte verzi. Salutări de la Kun il Su — preşedintele
omenirii libere!
Igor suspină adînc. Excelent! Felicitări! Asta
trebuie să fie!
Apoi ordonă în microfon: Vă rog afişaţi harta lui
Phobos pe ecranul central. În mai puţin de un minut, mărindu-şi treptat viteza,
nava noastră se îndreptă spre Phobos. Singurul loc din Univers unde mai existau
visele de libertate ale Planetei Pămînt şi unde se ţeseau planuri pentru
eliberarea sa.
Am stat la fereastră observînd, ca în urmă cu
cincisprezece ani, cum globul pămîntesc se topea în depărtare, cu deosebirea că
acum nu pusesem piciorul pe el. Acea planetă caldă, albastră, casa noastră cea
adevărată; Phobos, care în traducere înseamnă frică este numai un popas în
drumul către planeta noastră. Sau acesta va fi locul unde se vor stinge ultimii
reprezentanţi ai rasei umane, cei care cu atîta mîndrie şi-au spus „Homo”.
Acolo sînt posibile doar condiţiile artificiale de viaţă, ceea ce înseamnă că
doar o mînă de oameni trăiesc pe Phobos. Şi atunci mi-am amintit de
microfilmele care tratau istoria planetei Ei Bi. În agitaţia ultimelor zile
uitasem să-i spun căpitanului despre ele. Dar experienţa şi cunoaşterea unei
civilizaţii apuse vor putea ajuta rasa umană să se susţină, să se reîntoarcă pe
Pămînt, — sau va continua să hoinăreasca prin Cosmos căutînd un alt loc nou,
liber, unde să se aşeze: un nou Pămînt. Erau multe întrebări fără răspuns, prea
multe lucruri necunoscute şi numai timpul va putea să-şi spună ultimul
cuvînt...
Nava îşi schimbă direcţia cu cîteva grade şi Pămîntul
acoperit de vălul alb-cenuşiu al norilor ieşi din raza noastră vizuală. În locul
lui se ivi maiestuosul Jupiter; centura ceţoasă neîntreruptă de asteroizi
dintre Jupiter şi Marte se dispersase în mii de milioane de corpuri de diferite
mărimi printre care plutea un nor de praf strălucitor. Nava se mai întoarse cu
cîteva grade şi acum, chiar în faţa noastră, se vedea solul roşietic al lui
Marte, în spatele orizontului său negru în contre-jour apăru ca o seceră mică
Phobos. Ne-am repezit unii la alţii strîngîndu-ne în braţe. Cu toată forţa
motoarelor nava gonea spre micuţa Phobos care se rotea rapid, dintotdeauna, peste
canalele uscate şi craterele circulare cu fundul plat de pe suprafaţa planetei
roşii ce poartă numele zeului războiului Marte.
În Sala de Control, rapoartele şi ordinele veneau
unul după altul — Sala de navigaţie, Sala maşinilor, Sala de navigaţie, din nou
Sala de Comunicaţie, Sala maşinilor... În sfîrşit, toate calculele fură
terminate, nava era pe drumul cel bun. În mai puţin de 10 minute urma să fim
deasupra lui Phobos; va fi în plină zi...
— Apropo, l-am întrebat pe Igor, într-o scurtă pauză, n-am apucat să te
întreb, cum ai ştiut că vorbeai cu un calculator?
Priveşte, zise Igor, întinzînd o hartă a Pămîntului. M-am
uitat, Punctul E.L.I. 93,71/08 era chiar în locul unde oceanul Atlantic avea
cea mai mare adîncime, nici o insuliţă prin apropiere.
— A ales cel mai potrivit loc ca să ne distrugă — zise Igor. Explozia
noastră la aterizare ar fi răsunat ca o bombă teribilă şi doar un mic val şi
rafala călduţă de vînt ar fi atins ţărmurile. Şi totul s-ar fi terminat.
— Dar, dar ai fi putut să te gîndeşti că au un cosmoport pe o insulă
artificială.
— Şi mai era ceva. Aminteşte-ţi ce-au zis: „Pe baza vitezei voastre am
calculat că puteţi ajunge aşa de repede”. Acum spune-mi ce fiinţă umană ar
putea calcula asta în cîteva secunde? Cîteva minute bune i-ar fi trebuit doar
ca să introducă datele în calculator. Era eficient şi raţional în cea mai mare
măsură, după cum ai văzut, dar nu îndeajuns să ne ducă de nas. Dar noi l-am dus
pe el. Am cîştigat prima bătălie. Dar adevăratul război de-abia începe:
omenirea împotriva calculatoarelor şi roboţilor, aceste maşini create de om şi
scăpate de sub controlul său.
Solul lui Phobos, cu orizontul său rotund mărindu-se,
era chiar în faţa noastră. Craterul Stickney şi stînca lui Kepler erau încă sub
orizont, acoperite de întuneric. Apoi primul inel ai cratereului începu să se
contureze, întîi ca o elipsă turtită, apoi ca un om, în cele din urmă umplînd
întregul ecran. în fundul craterului mai erau încă zone întunecate şi nu se
zărea nici o lumină. Aşteptam cu respiraţia tăiată — era posibil să fi făcut
vreo greşeală, sau mesajul însemna cu totul altceva? Sau, în cel mai rău caz —
nu însemna nimic? Totul era în zadar, chiar interpretarea mea răstălmăcită a
mesajului?
Prima rază de soare căzu pe fundul craterului, partea
sa nordică se lumină repede, şi jos, jos, chiar în fundul craterului,
străfulgeră lumina unui ochi verde fosforescent care continuă să împrăştie o
lumină palidă, verzuie.
Am respirat adînc şi am privit în jur — un suspin de
uşurare se auzi în Sala Centrală. Şi apoi încă doi ochi verzi strălucitori,
sclipiră astfel încît acum formau un triunghi. În acelaşi moment o voce umană,
clară, puternică, veselă, de foarte aproape se auzi în difuzoare.
„Soiuz cheamă Apollo. Către cei reîntorşi de pe
planeta Ei Bi. Vă putem vedea. Sînteţi chiar deasupra noastră. Pămîntul este
neted şi tare, puteţi ateriza oriunde în zona marcată. Bine aţi venit în colonia
liberă a Naţiunilor Unite ale Planetei Pămînt!”
Şi marele Crucişător spaţial de pe planeta Ei Bi care
purtase prin spaţiu mesajul păcii, prieteniei, bunei vecinătăţi şi înţelegerii,
trimis de planeta Pămînt şi rasa umană, se pregăti să coboare pe fundul
craterului de pe Phobos, să înceapă pregătirile pentru război, pentru bătălia
nemiloasă ce trebuia dusă pentru eliberarea planetei Pămînt şi a întregii rase
umane.
