Hoiti-Toiti - ALEKSANDR BELEAEV (1930)
Almanah Anticipatia 1984
 |
ALEKSANDR BELEAEV
1884-1942
|
Calificativ: 10
Povestirea nu este insolita mai ales in peisajului sf ului modern dar stilul alert si buna dozare a suspansului fac sa merite calificativul si poate fi considerata un clasic al genului.
UN ARTIST NEOBIŞNUIT
Uriaşul
circ berlinez Busch era tixit de lume. Prin galeriile largi, chelnerii, aducînd
bere, alunecau fară zgomot ca nişte uriaşe păsări de noapte. Cănile cu capacele
ridicate, pe care le întindeau însetaţii, erau înlocuite cu altele pline, puse
de-a dreptul pe jos, în graba de a răspunde la chemarea altor spectatori tot
atît de nerăbdători. Matroane corpolente, însoţite de fete de măritat,
desfăceau pachete învelite în hîrtie lucioasă, scoteau tartinele şi, în grabă,
fără a-şi lua ochii de pe arenă, devorau cîrnaţi în sînge şi crenvurşti.
Spre
onoarea spectatorilor, trebuie să spunem totuşi că nici fachirul ce-şi chinuia
trupul şi nici înghiţitorul de broaşte nu erau cauza acestui uriaş aflux de
spectatori. Toată lumea aştepta nerăbdătoare sfîrşitul primei părţi a
programului şi antractul, după care urma numărul lui Hoiti-Toiti. Despre el se
spuneau adevărate minuni, se scriau articole, iar oamenii de ştiinţă arătau cel
mai neaşteptat interes. Era în acelaşi timp o enigmă, favoritul tuturora şi
atracţia serii. De cînd apăruse la circ, lîngă casa de bilete se atîrna în
fiecare zi anunţul: „Nu mai sînt bilete!”. De altfel, el reuşise să atragă la
circ oameni care pîna atunci nu mai fuseseră niciodată pe acolo. E adevărat că
galeria şi amfiteatrul erau ocupate de spectatorii obişnuiţi ai circului:
funcţionari şi muncitori cu neveste şi copii, negustori şi vînzători din
magazine, în loji, însă, şi în primele rînduri de la parter puteau fi văzuţi
bătrîni cu părul cărunt, cu figuri serioase, ba chiar încruntate, îmbrăcaţi în
paltoane şi pardesie întrucîtva demodate. Printre spectatorii din primele
rînduri se aflau şi tineri, dar şi aceştia erau la fel de serioşi şi tăcuţi. Ei
nu mestecau tartine şi nici nu beau bere, ci, izolaţi ca o castă de brahmani,
stăteau nemişcaţi, aşteptînd partea a doua a programului şi apariţia lui
Hoiti-Toiti, pentru care veniseră aici.
În
antract toată lumea nu a vorbit decît despre Hoiti-Toiti, care urma să apară
imediat după pauză. Oamenii de ştiinţă din primele rînduri începură să se
învioreze. În sfîrşit, sosi şi momentul atît de mult aşteptat. Fanfara răsună,
toţi oamenii circului, îmbrăcaţi în livrele roşii, brodate cu aur, se înşiruiră
pe un singur rînd, cortina de la intrare se dădu larg la o parte şi, în
aplauzele publicului, îşi făcu apariţia Hoiti-Toiti. Era un elefant uriaş, pe
cap cu o beretă brodată cu fir de aur, cu şnururi şi ciucuri. Însoţit de
dresor, un omuleţ în frac, Hoiti-Toiti făcu înconjurul arenei, salutînd în
dreapta şi în stînga. După aceea trecu în mijlocul arenei şi se opri.
— E
un elefant african, şopti un profesor cu părul cărunt colegului său.
— Elefanţii
indieni îmi plac mai mult. Au trupurile mai rotunjite şi par mai civilizaţi,
dacă mă pot exprima astfel. Elefanţii africani au formele mai grosolane, mai
colţuroase. Cînd un asemenea elefant întinde trompa, seamănă cu o pasăre de
pradă.
Omuleţul
în frac de lîngă elefant tuşi de cîteva ori pentru a-şi drege glasul şi începu
să vorbească:
— Stimate
doamne şi stimaţi domni! Am onoarea să vă prezint pe celebrul elefant
Hoiti-Toiti. Are corpul lung de 4 metri şi jumătate, iar înălţimea lui este de
3 metri şi jumătate. De la capătul trompei pînă la capătul cozii măsoară 9
metri...
Hoiti-Toiti
ridică brusc trompa şi începu să o agite în faţa omului în frac.
— Pardon,
am greşit, spuse dresorul. Trompa este lungă de 2 m, iar coada de aproape 1
metru şi jumătate. Prin urmare, de la vîrful trompei pînă la capătul cozii el
măsoară 7 m şi 90 cm. Mănîncă în fiecare zi 375 kg de legume şi bea 16 găleţi
de apă.
— Elefantul
socoteşte mai bine decît omul! se auzi o voce din sală.
— Ai
văzut? Elefantul l-a îndreptat pe dresor cînd acesta a greşit la socoteală!
spuse profesorul de zoologie colegului său.
— O
simplă coincidenţă, răspunse acesta.
— Hoiti-Toiti,
continuă dresorul, este cel mai genial dintre toate animalele. El înţelege
limba germană... Nu e aşa că înţelegi, Hoiti? se întoarse el către elefant.
Elefantul
dădu din cap cu multă importanţă, în semn de aprobare. Publicul izbucni în
aplauze.
— Trucuri!
spuse profesorul Schmidt.
— Veţi
vedea ce urmează, replică Stolz.
— Hoiti-Toiti
ştie să socotească şi să distingă cifrele...
— Destul
cu explicaţiile! Treceţi la fapte! strigă cineva de la galerie.
— Pentru
a preveni orice neînţelegeri, continuă impasibil omul în frac, rog să coboare
în arenă cîţiva martori, care să poată atesta că nu folosim nici un fel de
trucuri.
Schmidt
şi Stolz se priviră unul pe altul şi coborîră în arenă.
Şi
iată că Hoiti-Toiti începu să-şi arate uluitoarele sale aptitudini. În faţa lui
s-au adus bucăţi mari pătrate de carton pe care fuseseră desenate cifre, iar el
aduna, înmulţea şi împărţea, scoţînd din mormanul de cartoane cifrele ce
indicau rezultatul calculelor sale. De la numere cu o cifră se trecu la numere
cu două cifre şi, în sfîrşit, cu trei cifre. Elefantul rezolva problemele fără
greşeală.
— Ei,
ce spuneţi de asta? întreba Stolz. Aş vrea să văd ce înţelege el din cifre, nu
se lăsa Schmidt.
Scoţînd
ceasul din buzunar, el îl ridică în sus şi îl întrebă pe elefant:
— N-ai
putea să ne spui, Hoiti-Toiti, cît e ceasul acum?
Cu o
mişcare bruscă a trompei, elefantul smulse ceasul din mîna lui Schmidt şi-l
duse la ochi, după care îl înapoie proprietarului fîstîcit, şi întocmi din
bucăţile de carton următorul răspuns:
„Zece
şi douăzeci şi cinci”
Schmidt
se uită la ceas şi ridică din umeri perplex: elefantul indicase exact ora.
Numărul
următor îl constituiau exerciţiile de cifre. Dresorul aşezase în faţa
elefantului tablouri mari pe care se puteau vedea diferite animale sălbatice.
Pe alte bucăţi de carton erau scrise numele lor: „elefant”, „maimuţă”, „leu”.
Elefantului i se arăta un animal sălbatic, iar el arăta cu trompa cartonul pe
care era scrisă denumirea lui. Nici de data aceasta nu greşi nici o singură
dată. Schmidt încercă atunci să schimbe datele experienţei: îi arătă
elefantului cuvintele scrise, cerîndu-i să găsească desenul corespunzător. Şi
acest exerciţiu fu perfect executat.
În
sfîrşit, în faţa elefantului fură înşirate literele alfabetului. Alegînd
literele, el trebuia să alcătuiască cuvinte cu care să răspundă la întrebări.
— Cum
te cheamă? îl întrebă profesorul Stolz.
„Acum
mă cheamă Hoiti-Toiti”, răspunse elefantul.
— Cum
adică „acum”? întrebă la rîndul său Schmidt. Prin urmare, înainte te chema
altfel? Şi cum anume?
„Sapiens”–
răspunse elefantul.
— Mai
ştii, poate chiar Homo sapiens?
spuse Stolz, izbucnind în rîs.
„Poate”,
răspunse enigmatic elefantul.
După
aceea se apucă să adune cu trompa litere, din care alcătui cuvinte:
„Pentru
astăzi ajunge”.
Şi,
salutînd în toate părţile, Hoiti-Toiti părăsi arena, fără să ţină seamă de
protestele dresorului.
În
pauză, savanţii se adunară în fumoar, unde se împărţiră în grupuri şi începură
o discuţie însufleţitoare.
Într-un
colţ, Schmidt polemiza cu Stolz.
— Vă
amintiţi, stimate colega, spuse el, ce senzaţie a produs la timpul său calul
Hans? Extrăgea rădăcina pătrată şi efectua diferite alte calcule complicate,
indicînd răspunsul prin bătăi cu copita. După cum s-a descoperit mai tîrziu,
stăpînul lui Hans îl dresase ca să bată cu copita după semnele discrete pe care
i le făcea. Cît priveşte calculul, se pricepea tot atît cît un căţel care n-a
făcut încă ochi.
— Este
doar o premisă, obiectă Stolz.
— Bine,
dar experienţele lui Thorndyke şi Yorks? Toate se întemeiau pe formarea de
asociaţii naturale la animale. În faţa animalului erau aşezate mai multe lăzi
din care numai una singură conţinea hrana animalului. Această ladă putea fi, să
zicem, a doua din dreapta. În clipa în care animalul ghicea în ce ladă se afla
hrana, automat se deschidea un jgheab, iar el îşi primea hrana. În felul
acesta, la animale trebuie să se fi format următoarea asociaţie: „Lada a doua
din dreapta – hrană”. Mai tîrziu, ordinea lăzilor era schimbată.
— Sper
însă că ceasul dumitale de buzunar nu are jgheab pentru hrană? îl întrebă
ironic Stolz. În acest caz, cum mai explicaţi faptul?
— Bine,
dar elefantul nu a putut pricepe mecanismul ceasului meu. El n-a făcut decît să
ducă la ochi cadranul strălucitor, iar cînd a indicat cifrele de pe cartoane
este neîndoielnic că a urmat doar semnele dresorului, invizibile pentru noi.
Toate acestea nu sînt decît trucuri, şi nimic mai mult, începînd cu felul în
care Hoiti-Toiti şi-a „corijat!” dresorul cînd acesta i-a calculat greşit
lungimea. Reflexe condiţionate şi atîta tot!
— Trebuie
să vă anunţ că directorul circului mi-a îngăduit să rămîn cu colegii mei după
terminarea spectacolului şi să fac o serie de experienţe cu Hoiti-Toiti, spuse
Stolz. Sper că ne veţi face cinstea să luaţi parte şi dv.?
— Se
înţelege, răspunse Schmidt.
N-A PUTUT SUPORTA INSULTA
După
ce circul se goli şi uriaşele candelabre păliră, în afară de unul singur, care
atîrna chiar în mijloc, Hoiti-Toiti fu din nou adus în arenă. Schmidt spuse că
ar prefera ca dresorul să nu asiste la experienţă. Omuleţul, care îşi scosese
fracul şi purta acum o flanelă de lînă, dădu din umeri.
— Nu
te supară domnule spuse Schmidt. Iartă-mă, nici nu ştiu cum te cheamă.
— Jung.
Friedrich Jung, la ordinele dv...
— Nu
te supăra, domnule Jung, noi am vrea să facem în aşa fel experienţa încît să nu
poată exista nici un fel de suspiciuni.
— Mă
rog, zise dresorul. Să mă chemaţi cînd va trebui să scot elefantul afară. Şi,
spunînd acestea, se îndreptă spre ieşire.
Savanţii
îşi începură experienţele. Elefantul statea atent şi ascultător, răspundea fără
greş la întrebări, rezolvînd exact problemele puse. Era de-a dreptul uluitor.
Răspunsurile sale nu ar fi putut fi explicate prin nici un fel de dresură sau
trucuri. Trebuia să admiţi că elefantul era într-adevăr înzestrat cu o
inteligenţă sau chiar cu o conştiinţă umană. Schmidt, care se simţea aproape învins,
continua să se împotrivească numai din încăpăţînare.
Dar
iată că elefantul se săturase de aceste întrebări şi răspunsuri fără sfîrşit.
Cu o mişcare îndemînatică, întinse brusc trompa, scoase ceasul din buzunarul
vestei lui Schmidt şi i-l arătă. Ornicul arăta miezul nopţii. După aceea,
Hoiti-Toiti înapoie ceasul, îl apucă pe Schmidt cu trompa de guler şi-l purtă
prin întreaga arenă pînă la ieşire Profesorul striga furios, în timp ce colegii
săi se prăpădeau de rîs. Din culoarul ce ducea spre grajduri veni în fugă Jung
şi începu să se răstească la elefant, dar acesta se făcea că nici nu-l aude.
După ce termină cu Schmidt, pe care îl lăsă în coridor, elefantul privi cu
înţeles spre ceilalţi savanţi, care rămăseseră în arenă.
— Plecăm
imediat, spuse Stolz, adresîndu-se elefantului, ca şi cum ar fi avut de-a face
cu un om. Vă rog să nu vă supăraţi.
Stolz
şi ceilalţi profesori părăsiră arena cuprinşi de o sfială ciudată.
— Bine
ai făcut, Hoiti, că i-ai expediat, spuse Jung. Mai avem o groază de treabă.
Hai, Johann, Friedrich, Wilhelm! Unde sînteţi?
Cîţiva
oameni apărură în arenă şi începură curăţenia: nivelau nisipul cu grebla,
măturau culoarele, scoteau prăjinile, scările şi cercurile. Elefantul îl ajuta
pe Jung la căratul decorurilor. Dar se vedea bine că nu prea avea chef de
lucru. Părea enervat de ceva sau poate că obosise din cauza celui de-al doilea
spectacol, prelungit pînă la o oră atît de neobişnuită. Fornăind din trompă, el
îşi tot mişca capul şi azvîrlea decorurile, făcînd un zgomot asurzitor. La un moment
dat, aruncă unul dintre ele cu atîta putere încît îl sfărîmă.
— Mai
încet, diavole! strigă Jung. Sau nu mai vrei să munceşti? Ţi s-o fi urcat la
cap, te pomeneşti! Acum, că ştii să scrii şi să socoteşti, nu mai vrei să
munceşti în rînd cu ceilalţi? Nu merge, frate! Aici nu e azil de bătrîni. La
circ, toată lumea trebuie să lucreze. Ia uită-te la Enrico Ferri. E cel mai bun
călăreţ, vestit în lumea întreagă, dar cînd se termină numărul îşi pune
livreaua ca toţi grăjdarii şi ia parte la parade –aller. Iar cînd e
nevoie, nivelează şi arena cu grebla.
Toate
astea erau foarte adevărate, şi elefantul le cunoştea bine, dar acum nu-i ardea
de Enrico Ferri. El suflă din trompă şi, străbătînd arena, se îndreptă spre
ieşire.
— Hei,
unde pleci? strigă Jung mînios. Stai, stai, n-auzi?
Apucînd
mătura, alergă dupa elefant şi-l pocni cu coada măturii peste coapsa-i masivă.
Era prima dată cînd Jung îl lovea pe elefant; nu-i mai puţin însă adevărat că
şi acesta manifesta pentru prima oară o asemenea nesupunere. Hoiti începu
deodată să urle atît de îngrozitor, încît micul Jung se tupilă la pămînt şi se
apucă de burtă, ca şi cum urletele i-ar fi răscolit maruntaiele. Întorcîndu-se
din drum, elefantul îl apucă pe Jung ca pe un căţeluş, îl aruncă de cîteva ori
în sus, prinzîndu-l din zbor, după care îl lăsă jos şi, apucînd mătura cu
trompa, scrise pe nisip:
„Să
nu mai îndrăzneşti să mă loveşti! Nu sînt un animal, ci un om!”
Apoi
elefantul azvîrli mătura şi porni spre ieşire. După ce trecu pe lîngă caii
aflaţi în staule, se apropie de poartă, se propti o dată în ea şi apăsă cu tot
corpul. Poarta trosni şi, sub o presiune atît de puternică, se sfărîmă în
bucăţi. Elefantul era liber...
* * *
Pentru
Ludwig Strom, directorul circului, aceasta a fost o noapte foarte agitată.
Aţipise, cînd lacheul ciocani cu grijă în uşa dormitorului ca să-l anunţe că venise
Jung într-o chestiune foarte urgentă. Funcţionarii şi muncitorii circului erau
foarte bine instruiţi, aşa încît Strom ştia că trebuie să se fi întîmplat ceva
cu totul neobişnuit pentru ca să îndrăznească cineva să-l tulbure la o oră atît
de nepotrivită. Îşi puse deci halatul şi papucii şi ieşi în antreu.
— Ce
s-a întîmplat, Jung? întrebă directorul.
— S-a
întîmplat o mare nenorocire, domnule Strom!... Elefantul Hoiti-Toiti şi-a ieşit
din minţi!...
Jung
îl privea pe director cu ochii holbaţi şi dădea neputincios din umeri.
— Nu
cumva dumneata nu eşti în toate minţile, Jung? îl întrebă Strom.
— Nu
mă credeţi? se supără Jung. Să nu vă închipuiţi că sînt beat, am mintea
limpede. Dacă nu mă credeţi pe mine, puteţi să-i întrebaţi pe Johann, pe
Friedrich, pe Wilhelm. Au văzut toţi cum elefantul mi-a smuls din mînă mătura
şi cum a scris pe nisipul din arenă: „Nu sînt un animal, ci un om”. După aceea
m-a aruncat de 16 ori pînă la cupolă, s-a dus la grajd, a sfărîmat poarta şi a
fugit.
— Ce?
A fugit? A fugit Hoiti-Toiti? De ce nu mi-ai spus imediat asta, nenorocitule?
Trebuie să luăm imediat măsuri ca să-l prindem şi să-l aducem înapoi căci
altfel ne va face mari buclucuri.
Strom
aproape că vedea în faţa ochilor mormanele de chitanţe trimise de poliţie
pentru amenzi, listele lungi de plată ale fermierilor pentru stricăciunile
făcute de elefant, precum şi citaţiile de plată pentru pagubele provocate de
animal.
— Cine
este astăzi de serviciu la circ? Aţi anunţat poliţia? Ce măsuri aţi luat ca
să-l prindeţi?
— Eu
sînt de serviciu şi am făcut tot ceea ce seputea face, răspunse Jung. N-am
anunţat poliţia, o să afle ea şi singură. Am alergat după elefant şi l-am
implorat să se întoarcă, spunîndu-i ba baron, ba conte şi chiar mareşal.
„Luminăţia voastră, întoarceţi-vă – i-am strigat. Întoarceţi-vă, eminenţa
voastră. Iertaţi-mă că nu v-am recunoscut: în circ era întuneric şi v-am luat
drept un elefant. Hoiti-Toiti s-a uitat la mine, a pufnit dispreţuitor din
trompă şi a pornit mai departe. Acum Johann şi Wilhelm îl urmăresc cu
motocicleta. Elefantul a ieşit pe Unter den Linden, a străbătut întregul
Tiergarten pe Charlottenburgerchaussee şi a apucat-o spre ocolul silvic
Grunerwald. Acum se scaldă în Hafel.
În
momentul acela, telefonul sună, şi Strom se repezi la aparat.
— Alo!
Da, eu sînt. Ştiu tot, vă mulţumesc... Vom face tot ce stă în puterile
noastre... Pompierii? N-aş zice... E mai bine să nu întărîtăm elefantul.
— M-au
chemat de la poliţie, spuse Strom, punînd la loc receptorul. Au vrut să-mi
trimită pompierii ca să-l aducă înapoi pe elefant cu furtunurile. Eu cred însă
că faţă de Hoiti-Toiti trebuie să procedăm cu multă prudenţă.
— Nebunul
nu trebuie aţîţat, observă Jung.
— Pe
d-ta, Jung, elefantul te cunoaşte totuşi mai bine decît pe oricare altul. Caută
să ajungi pînă în apropierea lui şi să-l atragi cu binele înapoi la circ.
— Mă
voi strădui, fireşte... Numai că nu ştiu cum să-l mai intitulez. Să-i spun
Hindenburg?
După
ce Jung plecă, Strom nu se mai culcă deloc, ci rămase la telefon pînă în zori,
tot primind informaţii şi dînd dispoziţii. Elefantul se bălăci multă vreme în
apropierea Insulei Păunului, după care dădu o raită prin grădinile de zarzavat,
unde dădu gata toată varza şi morcovii. Ca desert, se mulţumi cu nişte mere
dintr-o ogradă învecinată, după care se îndreptă spre ocolul silvic
Friedensdorf.
Toate
informaţiile primite arătau că elefantul nu se dădea la oameni, nu făcea
stricăciuni inutile şi, în general, se purta destul de frumos. Căuta să
ocolească grădinile de zarzavat, grijuliu să nu calce în picioare legumele, şi
făcea sforţări vădite să meargă numai pe şosea sau pe potecă. Numai foamea îl
silea să mănînce legume şi fructe din grădinile de zarzavat şi din livezi. Dar
chiar şi în acest caz arăta o grijă deosebită: nu strivea fără rost straturile,
mînca varza cu multă atenţie, cuib după cuib, şi se ferea să frîngă pomii
încărcaţi cu roade.
Pe la
ora 6 apăru şi Jung, obosit, plin de praf, cu faţa murdară şi asudată şi cu
hainele ude.
— Cum
merg treburile, Jung?
— La
fel de prost. Hoiti-Toiti nu se lasă de loc înduplecat. Cînd i-am spus „Domnule
preşedinte” s-a înfuriat şi m-a aruncat în lac. Se pare că la elefanţi
grandomania îmbracă forme întrucîtva diferite de aceea a oamenilor. Atunci am
căutat să-l înduplec cu argumente raţionale: „Îţi închipui poate – l-am
întrebat, ferindu-mă să-i dau vreun titlu – că te găseşti în Africa. Află că nu
sîntem în Africa, ci la 52° şi jumătate latitudine nordică. Ei bine, să zicem
că acum, în august, găseşti peste tot fructe şi legume din belşug. Ce-o să faci
însă la iarnă? Doar n-o să mănînci scoarţă de copac, aşa cum fac caprele.
Trebuie
să-ţi amintesc că la noi, în Europa, au trăit pe vremuri strămoşii dumitale,
mamuţii. Dar şi ei au murit de frig. Şi-atunci, nu crezi că e mai bine să vii
cu mine înapoi la circ, unde o să ai căldură, hrană şi îmbrăcăminte?”.
Hoiti-Toiti a ascultat cu luare-aminte discursul meu, s-a gîndit puţin şi...
m-a udat din cap pînă-n picioare cu apa din trompă. Ei bine, două băi în numai
cinci minute îmi ajung! Mare minune dacă n-o să mă aleg cu vreo răceală.
RĂZBOIUL A FOST DECLARAT
Toate
încercările de a-l influenţa pe cale morală pe elefant se dovedeau zadarnice,
astfel încît Strom fu nevoit să accepte luarea unor măsuri mai hotărîte.
Un
detaşament de pompieri, înarmat cu furtunuri acţionate de abur, fu trimis
înspre ocolul silvic. Sub conducerea poliţiei, pompierii se apropiară pînă la
vreo 10 m de elefant, se rînduiră în jurul lui şi îndreptară asupra uriaşului
animal un puternic torent de apă. Duşul se pare că-i plăcu tare mult
elefantului, care îşi întorcea cînd o parte a trupului, cînd alta, suflînd
zgomotos. Atunci pompierii îndreptară vreo zece furtunuri într-o singură
direcţie şi izbiră cu un val puternic de apă capul animalului, drept în ochi.
Elefantul, se vede treaba, nu-i plăcu de fel aceasta baie, pentru că începu să
urle şi se întoarse cu atîta hotărîre împotriva agresorilor, încît aceştia,
după ce ezitară o clipă, lepădară furtunurile, fugind care încotro. Pe dată,
ţevile fură sfărîmate, iar maşinile pompierilor răsturnate.
Din
această clipă, listele de plată pe care trebuia să le onoreze Strom începură să
crească vertiginos. Elefantul se înfuriase. Între el şi oameni, războiul era
declarat, iar el arăta tuturor că acest război îi va costa scump pe oameni.
Cufundă în lac cîteva maşini ale pompierilor, distruse cabana cantonierului,
prinse un poliţist şi-l aruncă în vîrful unui copac. Dacă pînă acum arătase o
deosebită grijă de tot ce făcea, acum era nestăpînit în pornirea sa spre
distrugere. Dar, pînă şi în această furie spre distrugere, dădea dovadă de
aceeaşi inteligenţă neobişnuită, fiind în stare să aducă pagube mult mai mari
decît un elefant obişnuit, fie el cît de furios.
Cînd
prefectul poliţiei fu înştiinţat despre evenimentele de la ocolul silvic din
Friedensdorf, el porunci să se mobilizeze cîteva detaşamente mari de poliţie,
bine înarmate, care să încercuiască ocolul silvic şi să-l omoare pe elefant. Pe
Strom îl cuprinsese disperarea: unde mai putea găsi el un asemenea elefant? În
sinea sa, se împăcase cu ideea că va trebui să plăteasca pentru poznele lui.
Dar ştia foarte bine că Hoiti-Toiti îi va întoarce banii cu vîrf şi îndesat –
numai dacă s-ar potoli odată! Strom îl imploră pe prefectul de poliţie să amîne
executarea ordinului, nădăjduind încă să-l înduplece într-un fel oarecare pe
elefantul înrăit.
— Vă
pot acorda zece ore, îi răspunse prefectul de poliţie. Peste o oră, întregul
ocol silvic va fi încercuit. Dacă va fi nevoie, voi chema în ajutorul poliţiei
armata.
Strom
convocă imediat o consfătuire extraordinară, la care participau aproape toţi
artiştii şi funcţionarii circului, ba chiar şi directorul grădinii zoologice şi
ajutoarele sale. La vreo cinci ore după consfătuire, ocolul silvic era presărat
cu gropi şi curse camuflate. Un elefant obişnuit ar fi căzut imediat în
capcanele acestea întinse cu o deosebită ingeniozitate, dar Hoiti nu era un
elefant obişnuit. El ocoli locurile primejdioase, înlăturînd crengile folosite
la camuflarea gropilor şi căutînd să nu calce pe scîndurile de care fuseseră
legate blocuri grele spînzurate pe frînghii. Ar fi fost de-ajuns ca un singur
bloc din acestea să cadă pe capul elefantului, pentru a-l ameţi şi trînti la
pămînt.
Termenul
acordat de prefect se apropia de sfîrşit, şi puternicele detaşamente strîngeau
tot mai mult încercuirea. Poliţişti înarmaţi cu puşti se apropiară de lacul
lîngă care se găsea elefantul. Printre trunchiurile arborilor se întrezărea
trupul masiv al animalului. Hoiti-Toiti îşi afundase trompa în lac şi,
ridicînd-o deasupra capului, dădea drumul la o adevărată jerbă de apă, care
cădea ca o ploaie pe spinarea-i lată...
— Fiţi
gata! comandă în şoaptă ofiţerul, iar după aceea strigă: Foc!
Se
auzi o răpăială de gloanţe, la care pădurea răspunse cu un ecou îndelung
repetat. Elefantul îşi întoarse capul într-o parte şi, şiroind de sînge, porni
spre oameni. Poliţiştii trăgeau, dar elefantul continua să înainteze spre ei,
fără a ţine seama de gloanţe. Nu s-ar putea spune că poliţiştii erau ţintaşi
proşti, dar ei nu ştiau nimic despre vînătoarea de elefanţi şi, de aceea, gloanţele
nu reuşeau să-i atingă centrele vitale: creierul şi inima. De durere şi de
teamă, elefantul scoase nişte urlete sălbatice, zvîcni trompa înainte, dar şi-o
răsuci imediat, căci trompa este organul lui cel mai important, fără de care se
prăpădeşte. De aceea, elefanţii n-o folosesc decît foarte rar ca armă de
apărare şi de atac. Hoiti îşi propti capul în piept, iar uriaşii săi colţi de
fildeş, lungi de 2 metri si jumătate şi grei de 50 kg fiecare, fură îndreptaţi
împotriva duşmanilor ca nişte suliţe înfricoşătoare. În clipa aceea, elefantul
era înspăimîntător, dar disciplina îi ţinu pe poliţişti în loc; menţinîndu-se
pe poziţie, ei continuau să tragă fără încetare.
Elefantul
străpunse lanţul agresorilor, ieşi din încercuire şi dispăru din vedere.
Fu
organizată de îndată urmărirea lui, dar nu era deloc uşor să-l prinzi sau măcar
să-l ajungi din urma. Detaşamentele de poliţie erau nevoite să circule pe
şosele, în timp ce elefantul îşi tăia drum peste livezi şi grădini de zarzavat,
prin ogoare şi păduri, fără a se uita pe unde merge.
WAGNER SALVEAZĂ SITUAŢIA
Strom
umbla de colo pînă colo prin birou şi repeta deznădăjduit:
— Sînt
ruinat! Sînt ruinat!... Va trebui să cheltuiesc o avere întreagă ca să acopăr
pagubele pricinuite de elefant şi pînă la urmă tot va fi împuşcat. Ce pierdere!
Ce pierdere ireparabilă!
— O
telegramă! spuse servitorul intrînd în birou şi-i prezentă lui Strom o hîrtie
pe tavă.
„S-a
sfîrşit! – se gîndi directorul. Probabil că mă înştiinţează că elefantul a fost
ucis... O telegramă din U.R.S.S.? De la Moscova? Ciudat! De la cine o fi
oare?...”
„Berlin,
Circul Busch, Directorul Strom.
Aflat
ziar fuga elefantului. Stop. Cereţi imediat poliţiei anularea ordinului
împuşcare elefant. Stop. Transmiteţi elefantului următoarele două puncte.
Ghilimele Sapiens virgulă Wagner soseşte Berlin cu avionul. Întoarce-te Circul
Busch. Stop. Ghilimele Dacă nu ascultă virgulă puteţi împuşca. Stop. Profesor
Wagner.”
Uluit,
Strom citi încă o dată telegrama.
„Nu
înţeleg nimic! Este limpede că profesorul Wagner îl cunoaşte pe elefant,
deoarece în telegramă vorbeşte despre el zicîndu-i Sapiens. De ce îşi închipuie
însă Wagner că elefantul se va întoarce de îndată ce va afla că profesorul
soseşte?... Oricum ar fi, telegrama ne oferă o mică şansă de a salva
elefantul”.
Şi
directorul începu să acţioneze. Izbuti, nu fără trudă, să-l convingă pe
prefectul de poliţie „să înceteze operaţiile militare”. Jung fu trimis de
urgenţă cu avionul la locul unde se afla elefantul.
Ca un
adevărat sol venit să parlamenteze, Jung flutură o batistă albă şi,
apropiindu-se de elefant, îi spuse:
— Mult
stimate Sapiens, profesorul Wagner vă trimite salutări. El urmează să sosească
la Berlin şi doreşte să vă vadă. Locul de întîlnire este Circul Busch. Vă
promit că, dacă vă întoarceţi, nimeni nu se va atinge de un fir de par din
preţioasa dumneavoastră persoană.
Elefantul
ascultă cu atenţie ce-i spusese Jung, rămase o clipă pe gînduri, apoi îl apucă
cu trompa şi-l urcă în spinare; pe urmă, cu un pas liniştit, se întoarce în
direcţia nord, spre Berlin. În felul acesta. Jung era şi ostatic, şi
ocrotitorul elefantului: nimeni n-ar fi îndrăznit să-l împuşte pe elefant atîta
vreme cît purta în spinare un om.
Elefantul
mergea pe jos, în timp ce profesorul Wagner, însoţit de asistenul său Denisov,
zbura cu avionul. Şi de aceea Wagner sosi la Berlin înaintea elefantului şi se
îndreptă pe dată spre circul lui Strom.
Directorul
primise între timp o telegramă prin care i se anunţa că, la simpla pronunţare a
numelui lui Wagner, Hoiti-Toiti se îmblînzise şi se îndrepta acum docil spre
Berlin.
— Spuneţi-mi,
vă rog, în ce împrejurări aţi achiziţionat acest elefant şi dacă-i cunoaşteţi
cumva povestea, îl întrebă Wagner pe director.
— L-am
cumpărat de la un oarecare Mr. Niches, negustor de ulei şi de nuci de palmier.
Mr. Niches locuieşte în Africa Centrală, pe Congo, în apropierea oraşului
Matada. După spusele lui, elefantul se apropiase singur într-o zi de casa lui,
pe cînd copiii se jucau în grădină, şi începuse să facă nişte giumbuşlucuri
neobişnuite: se ridica pe picioarele dindărăt şi dansa, jongla cu nişte nuiele,
se aşeza pe picioarele din faţă şi, sprijinindu-se în colţii de fildeş, ridica
picioarele dindărăt, dînd din coadă într-un mod atît de caraghios, încît copiii
lui Niches se tăvăleau de rîs. Ei au fost aceia care i-au dat numele de
Hoity-Toity, care, după cum ştiţi, în engleză înseamnă „jucăuş”, iar uneori
echivalează cu „Ehebei” al nostru. Elefantul se obişnuise cu numele şi noi l-am
păstrat mai departe după ce l-am achiziţionat. Iată aici toate actele
referitoare la cumpărarea lui. Totul este cît se poate de legal şi nu văd cum
tranzacţia ar putea fi contestată.
— Dar
nici nu mă gîrîdesc să contest tranzacţia pe care aţi încheiat-o, spune Wagner.
Spuneţi-mi, vă rog, elefantul nu are nici un fel de semne particulare?
— Ba
da, are la cap nişte cicatrice mari. Mr. Niches presupunea că sînt urme de răni
pe care elefantul le căpătase cînd fusese prins. Ştiţi că sălbaticii prind
elefanţii cu metode destul de barbare. Cum aceste cicatrice îl urîţeau, putînd
provoca publicului o oarecare repulsie, i-am pus pe cap o beretă specială,
brodată cu mătase şi împodobită cu ciucuri.
— El
este. Nu mai încape nici o îndoială!
— Care
el? întrebă Strom.
— Elefantul
Sapiens, pe care l-am pierdut. L-am prins în Congo Belgian, unde am fost cu o
expediţie ştiinţifică şi l-am dresat, dar într-o noapte a dispărut şi nu s-a
mai întors. Toate cercetările pe care le-am întreprins au fost zadarnice.
— Prin
urmare, aveţi totuşi pretenţii asupra elefantului? întrebă directorul.
— Eu
n-am pretenţii, dar s-ar putea ca elefantul să aibă. Vedeţi, eu l-am dresat cu
metode noi, care dau rezultate cu adevărat uimitoare. Dv. singur v-aţi putut
convinge ce neobişnuită dezvoltare a aptitudinilor intelectuale ale elefantului
am reuşit să ating. Pot spune că elefantul Sapiens, sau cum îi spuneţi acum,
Hoiti-Toiti, posedă într-o înaltă măsură conştiinţa personalităţii, dacă mă pot
exprima astfel. Cînd am citit în ziar despre talentele uluitoare ale
elefantului care se producea la circul dv., m-am gîndit că numai Sapiens al meu
putea face asemenea lucruri: eu însumi l-am învaţat doar să citească, să
socotească şi chiar să scrie. Atîta timp însă cît Hoiti-Toiti îi amuza paşnic
pe berlinezi, fiind şi el probabil mulţumit de soarta sa, n-am socotit necesar
să intervin. Dar iată ca elefantul s-a răsculat, ceea ce înseamnă că ceva l-a
nemulţumit. M-am hotarît atunci să-i vin în ajutor. Acum va trebui să-şi hotărască
singur soarta, căci are dreptul la aceasta. Nu uitaţi că dacă n-aş fi sosit la
timp, elefantul ar fi fost de mult mort şi l-am fi pierdut amîndoi. Cu forţa
nu-l veţi putea sili să rămînă. Cred că v-aţi convins de asta. Să nu vă
închipuiţi însă cîtuşi de puţin că vreau să vi-l iau cu orice preţ. O să stau
de vorbă cu el şi poate că o să rămînă la dv., dacă îi veţi schimba regimul şi
veţi înlătura ceea ce l-a tulburat.
— „O
să stau de vorbă cu elefantul”! Unde s-a mai văzut, aşa ceva! gesticulă larg
directorul circului.
— În
general, Hoiti-Toiti este un elefant cum nu s-a mai văzut. Dealtfel, cînd va
ajunge la Berlin?
— Astă
seară. Se pare că este foarte grăbit să se întîlnească cu dv. Mi s-a
telegrafiat că merge cu 20 km pe oră.
În
aceeaşi seară, după terminarea spectacolului de circ, avu loc întîlnirea dintre
Hoiti-Toiti şi profesorul Wagner. Strom, Wagner şi asistentul acestuia,
Denisov, se aflau în arenă, cînd prin culoarul artiştilor îşi făcu apariţia
Hoiti-Toiti purtîndu-l pe spinare pe Jung. Zărindu-l pe Wagner, elefantul se
repezi spre el şi-i întinse trompa ca o „mînă”, pe care Wagner i-o strînse cu
căldură. După aceea elefantul îl dădu jos pe Jung şi-l urcă pe Wagner.
Profesorul ridică în sus clapa uriaşă a urechii elefantului şi-i şopti ceva. Elefantul
dădu din cap afirmativ şi începu să agite cu repeziciune capătul cozii în faţa
lui Wagner, care urmărea cu atenţie mişcările lui.
Strom
nu vedea cu ochi buni toată această „discuţie” misterioasă.
— Ei
bine, ce a hotărît elefantul? întrebă el nerăbdător.
— Elefantul
şi-a exprimat dorinţa de a lua un concediu pentru a-mi putea povesti în linişte
unele lucruri ce mă interesează într-o măsură deosebită. După concediu este de
acord să se întoarcă la circ, cu condiţia ca domnul Jung să-i ceară scuze
pentru modul grosolan în care l-a tratat şi să-i făgăduiască că nu va mai
recurge niciodată la constrîngeri corporale. Pentru elefant, loviturile nu sînt
dureroase, dar el nu admite în principiu să fie jignit.
—
Eu... l-am lovit pe elefant?... întrebă Jung cu mirare prefăcută.
— Cu
coada măturii, continuă Wagner. Nu mai nega, Jung, elefantul nu minte. Trebuie
să fii politicos cu el ca şi cum ar fi...
— ...însuşi
preşedintele republicii?...
— ...ca
şi cum ar fi un om, şi nu un om simplu, ci cu demnitate personală.
— Un
gentleman? făcu Jung caustic.
— Ajunge!
strigă Strom. Dumneata eşti vinovat pentru tot ceea ce s-a întîmplat şi-ţi vei
primi pedeapsa. Şi aş putea şti cînd intenţionează domnul Hoiti-Toiti să plece
în concediu şi unde anume?
— Pornim
într-o plimbare pe jos, răspunse Wagner. Cred că va fi o excursie foarte
plăcută. Eu şi cu asistentul meu, Denisov, ne vom sui pe spinarea largă a
elefantului şi vom porni cu toţii spre sud. Elefantul şi-a exprimat dorinţa de
a paşte iarbă pe pajiştile elveţiene.
Denisov
n-avea decît 23 de ani, dar, în ciuda vîrstei sale, reuşise să facă pînă acum
măi multe descoperiri ştiinţifice în domeniul biologiei. „Din d-ta va ieşi
ceva” – îi spusese Wagner, invitîndu-l să lucreze în laboratorul său. Tînărul
om de ştiinţă fusese nespus de bucuros cînd i se făcuse această ofertă, iar
profesorul era şi el mulţumit de ajutorul său şi-l lua cu el neste tot.
— „Denisov”,
„Akim Ivanovici”, pentru mine e mult prea lung, spusese Wagner încă din prima
zi a activităţii lor în comun. Dacă de fiecare dată cînd îţi voi adresa
cuvîntul va trebui să spun „Akim Ivanovici”, voi pierde într-un an 48 de
minute. Or, în 48 de minute se pot face multe lucruri. De aceea, în genere, voi
evita să-ţi spun pe nume, iar dacă va trebui, totuşi, s-o fac, voi spune doar
„Den!”. E limpede. Iar d-ta poţi să-mi spui Wag.
Wagner
era într-adevăr un om care ştia să folosească timpul la maximum.
În
zorii zilei, totul era gata. Wagner şi Denisov se aşezară confortabil pe
spinarea lată a lui Hoiti-Toiti, luînd cu ei numai ceea ce era absolut necesar.
Cu
toată ora timpurie, Strom îşi exprimase dorinţa să-şi ia rămas bun.
— Şi
cu ce veţi hrăni elefantul? întrebă directorul.
— O
să dăm reprezentaţii prin oraşe şi sate, spuse Wagner, şi ca răsplată,
spectatorii ne vor hrăni elefantul. Sapiens va cîştiga nu numai hrana lui, dar
şi pe a noastră. La revedere!
Elefantul
o porni tacticos pe străzile oraşului. Dar, după ce lăsară în urmă ultimele
case şi în faţa lor văzură întinzîndu-se şoseaua ca o fîşie nesfîrşită,
elefantul grăbi pasul fără să fi fost îndemnat de cineva. Mergea cu cel puţin
12 km pe oră.
— Den,
va trebui să te ocupi de elefant, dar, ca să-l cunoşti mai bine, îţi voi face
cunoscut trecutul lui cu totul neobişnuit. Ia te rog acest caiet, este un
jurnal de drum, scris de predecesorul d-tale, Peskov, cu care am făcut
călătoria în Congo.
Cu
acest Peskov s-a întîmplat o poveste tragicomică, pe care ţi-o voi povesti
odată. Acum ia şi citeşte.
Wagner
îşi făcu loc mai aproape de capul elefantului, potrivi în faţa sa o măsuţă demontabilă
şi începu să scrie deodată în două caiete, cu mîna dreaptă şi cu mîna stîngă.
Wagner nu făcea niciodată mai puţin de două treburi odată.
— Şi
acum, povesteşte! se adresă el, evident, elefantului. Acesta îşi întinse trompa
pînă la urechea lui Wagner şi începu sa sîsîie foarte repede, cu pauze foarte
mici
— S-ss-şss-s-ss-sss...
„Un
adevărat alfabet Morse” – gîndi Denisov, deschizînd caietul gros, legat în
pînză.
Wagner
înregistra cu mîna stîngă ce-i dicta elefantul, iar cu dreapta scria un tratat
ştiinţific. Elefanul mergea cu un pas uniform, şi legănarea lui lină aproape că
nu stînjenea scrisul. Denisov se apucă să citească jurnalul lui Peskov şi se
cufundă imediat în lectura lui.
Iată
conţinutul acestui jurnal.
„RING NU VA FI OM”...
„27
martie. Am impresia că am nimerit în cabinetul lui Faust. Laboratorul
profesorului Wagner este uluitor. Ce nu poţi vedea aici: fizică, chimie,
biologie, electrotehnică, microbiologie, anatomie, fiziologie... s-ar părea că
nu există domeniu de ştiinţă care să nu-l intereseze pe Wagner – sau Wag, cum
mi-a cerut să-i spun. Microscoape, spectroscoape, electroscoape şi diferite
alte „scoape”, care-i îngăduie să vadă lucruri inaccesibile ochiului liber.
Urmează apoi aparate pentru auz: „microscoape” acustice, cu ajutorul cărora
Wagner recepţionează mii de sunete noi: „şi lunecarea jivinelor marine, şi
fiorul răchitei îndepărtate”. Vezi aici materiale de sticlă, cupru, aluminiu,
cauciuc, porţelan, ebonit, platină, aur, oţel, în cele mai variate forme şi
combinaţii. Retorte, baloane, serpentine, eprubete, lămpi, bobine, spirale,
fire, şaltăre, întrerupătoare, butoane. Oare toate acestea nu reflectă însăşi
complexitatea creierului lui Wagner? Camera de alături este un adevărat
panopticum, acolo Wagner face culturi de ţesuturi ale corpului omenesc,
hrăneşte un deget viu tăiat de la un om, o ureche de iepure, o inima de cîine,
un cap de berbec şi... un creier de om. Da, da, un creier viu care gîndeşte!
Sarcina mea este tocmai să am grija de el. Profesorul stă de vorba cu creierul,
apăsînd cu degetul pe suprafaţa lui. Îl hrăneşte cu o soluţie fiziologică
specială, iar eu trebuie să mă îngrijesc ca această soluţie să fie mereu
împrospătată. De la o vreme, Wagner a modificat puţin compoziţia soluţiei,
„alimentînd mai intens creierul”. Şi, ca prin minune, acesta a început să
crească foarte repede. N-aş putea spune însă că acest encefal, de dimensiunile
unui pepene mare, prezintă un spectacol prea atrăgător.
29 martie.
Wag duce discuţii aprinse cu neobişnuitul obiect al cercetărilor sale.
30 martie.
În seara asta, Wag mi-a spus povestea acestui creier.
— Aparţine
unui tînăr savant german, Ring, care a murit în Abisinia, dar, după cum vezi,
creierul sau continuă să trăiască şi să gîndească. În ultima vreme însă, nu
ştiu de ce este tot mai trist. Ochiul pe care i l-am montat nu-l mai
mulţumeşte. Ar vrea nu numai să vadă, ci să şi audă şi chiar să umble. Din
pacate, şi-a exprimat această dorinţă cam tîrziu. Dacă mi-ar fi spus-o mai
demult, poate că aş fi reuşit să i-o satisfac. Aş fi găsit în sala de disecţie
un cadavru potrivit ca dimensiune şi aş fi transplantat creierul lui Ring în
alt cap. Dacă omul murise din cauza unei afecţiuni cerebrale, aş fi reuşit să-l
readuc la viaţă printr-o transplantare. În felul acesta, creierul lui Ring ar
fi primit un corp nou, în care viaţa ar fi pulsat din plin. Din păcate, am
început experienţe de creştere a ţesuturilor, iar acum, după cum vezi, procesul
de creştere a evoluat atît de mult, încît craniul omenesc a devenit
neîncăpător. Ring nu va mai fi om.
— Ce
vreţi să spuneţi cu asta? Nu vă gîndiţi cumva că Ring ar putea fi şi altceva
decît om?
— Exact:
Ar putea fi şi altceva, să zicem un elefant. E adevarat că în momentul de faţa
encefalul său nu a ajuns încă pînă la dimensiunile unui creier de elefant, dar
putem face şi asta, trebuie doar să avem grijă ca să capete forma cuvenită. În
curînd voi primi un craniu de elefant, voi introduce în el creierul şi voi
continua hipertrofierea ţesuturilor sale pînă cînd acestea vor umple întregul
spaţiu cranian.
— Nu
cumva vreţi să faceţi din Ring un elefant?
— Şi
de ce nu? Am şi vorbit cu Ring. Dorinţa lui de a vedea, de a auzi, de a se
mişca şi a respira este atît de mare, încît ar accepta să fie chiar un porc sau
un cîine. Oricum, elefantul este un animal nobil, puternic şi cu o longevitate
apreciabilă. El, adică creierul lui Ring, mai poate trăi încă 100–200 de ani.
Oare nu este o perspectivă plăcută? Ring a şi consimţit...”
Denisov
întrerupse lecturajurnalului şi se adresă lui Wagner:
— Spuneţi-mi,
vă rog, nu cumva elefantul pe care mergem noi acum...
— Da,
da, are un creier de om, răspunse Wagner, fără a se opri din sens. Citeşte mai
departe şi nu mă întrerupe.
Denisov
tăcu, dar nu reluă imediat lectura jurnalului. Gîndul că elefantul pe care erau
instalaţi are un creier de om i se părea de-a dreptul monstruos. Se uită la
animal cu un sentiment de curiozitate amestecat cu o groază superstiţioasă.
„31
martie. Astăzi am primit craniul unui elefant. Profesorul i-a făcut o secţiune
transversală în regiunea frontală.
— Asta,
spuse el, e ca să pot introduce creierul şi ca să-l scot apoi uşor cînd va
trebui să-l trec din acest craniu în altul, viu.
Am
examinat interiorul craniului şi m-a surprins spaţiul relativ restrîns destinat
creierului. Din exterior elefantul mi se părea mult mai „inteligent”.
Dintre
toate animalele terestre, continuă Wag, elefantul are cel mai dezvoltat sinus
frontal. Vezi? Toată partea superioară a craniului este formată din camere
pline cu aer, pe care un profan le confunda de obicei cu zona cerebrală. În
realitate, creierul este destul de mic şi ascuns foarte departe, uite aici.
Locul ar corespunde oarecum regiunii auditive. Iată pentru ce gloanţele care
vizeaza partea din faţa a capului nu-şi ating în general scopul: ele străpung
cîteva membrane cartilaginoase, dar nu pot ajunge pînă la creier.
Împreună
cu Wag, am făcut cîteva orificii în craniu, pe unde vom introduce tuburile care
vor alimenta creierul cu soluţia nutritivă. Apoi am introdus cu multă grijă
creierul lui Ring într-una dintre jumătăţile craniului. Creierul nu umplea nici
pe departe spaţiul ce-i era rezervat.
—
Nu-i nimic. Pe drum va mai creşte, spuse Wag, prinzînd între ele cele două
jumătăţi ale craniului.
Mărturisesc
că nu am prea multă încredere în reuşita experienţei, deşi cunosc multe dintre
invenţiile neobişnuite ale lui Wag. Aici, însă, lucrurile îmi par deosebit de
complicate şi barate de obstacole uriaşe. În primul rînd trebuie să găsim un
elefant viu. Ca sa-l aducem din Africa sau India, ne-ar costa prea scump şi, pe
lîngă aceasta, s-ar putea ca, dintr-un motiv sau altul, elefantul să nu se
potrivească. Iată de ce Wag a hotărît să ducă creierul lui Ring în Africa, şi
anume pe Congo, unde, de altfel, a mai fost, să prindă acolo un elefant şi să
facă pe loc transplantarea creierului. Transplantarea creierului! Uşor de spus!
Dar, ca s-o faci, e cu totul altceva decît să treci o mănuşă dintr-un buzunar
în altul. Vor trebui prinse şi cusute toate terminaţiile nervilor, toate venele
şi arterele. Şi, deşi anatomia omului şi cea a animalului prezintă asemănări,
totuşi există deosebiri destul de mari. Va izbuti oare Wag să sudeze două
sisteme atît de diferite? Şi nu trebuie uitat că toată această operaţie
complexă urmează să fie făcută pe un elefant viu...
27
iunie. Voi aşterne acum pe hîrtie o serie întreagă de întîmplări care s-au
petrecut în ultima vreme. Călătoria nu ne-a adus numai plăceri. Încă de pe
vapor, şi apoi cu deosebire în barcă, am început să fim pur şi simplu asaltaţi
de ţînţari. Este adevărat că dacă ne aflam în mijlocul fluviului, lat cît un
lac, scăpăm de ei, dar ajungea să ne apropiem puţin de mal ca să fim înconjuraţi
de roiuri întregi formate din aceste gîngănii infernale. Cînd ne scăldăm,
năvăleau peste noi muştele negre, care ne sugeau sîngele. După ce am debarcat
şi am pornit-o pe jos, au început să ne urmărească alţi duşmani: furnicile
pitice şi puricii de nisip. În fiecare seară, trebuie să ne controlăm amănunţit
picioarele şi să măturăm puricii de pe ele. Şerpii, miriapodele, albinele şi
viespile ne-au dat şi ele de furcă.
Drumul
prin desişul pădurii n-a fost nici el uşor, iar prin poieni era şi mai greu: peste
tot iarbă deasă şi tulpini groase, înalte de patru metri. Mergi mereu între doi
pereţi de verdeaţă şi nu vezi nimic în jurul tău. E înfiorător. Frunzele
ascuţite îţi zgirie obrazul şi mîinile. Iarba pe care calci se încolăceşte în
jurul picioarelor, îngreunîndu-ţi mersul. Pe timp de ploaie, frunzele uriaşe
adună apa, care apoi se revarsă peste tine ca dintr-o găleată. Trebuie să
umblăm înşiruiţi unul cîte unul, pe poteci înguste, croite prin păduri şi
savană. Aceste drumuri sînt, de altfel, singurele căi de comunicaţie prin
locurile acestea. Eram cu toţii douăzeci de oameni, dintre care optsprezece
hamali şi călăuze din tribul negru al fanilor.
În
sfîrşit, iată-ne ajunşi la destinaţie. Întindem corturile pe malul lacului
Tumba. Călăuzele noastre se odihnesc pescuind, aceasta fiind una dintre marile
lor bucurii. Cu multă greutate îi putem smulge de la această ocupaţie plăcută
pentru a-i pune să ne conducă mai departe. Avem două corturi mari, aşezate
într-un loc foarte bine ales, pe un dîmb uscat, cu iarbă rară şi care oferă o
largă perspectivă de jur împrejur. Creierul lui Ring a suportat uşor călatoria
şi se simte destul de bine. Aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea în lumea
sunetelor, a culorilor, a senzaţiilor. Wag îl încurajează, declarîndu-i că acum
nu mai are mult de aşteptat. Este limpede că profesorul face nişte pregătiri
misterioase.
29
iunie. Mare tărăboi în tabăra noastră. Fanii au dat peste urmele proaspete ale
unui leu, nu departe de corturi. Am desfăcut lada cu arme şi le-am dat puşti
celor care spun că ştiu să tragă, iar după-amiază am făcut o tragere de probă.
A fost nemaipomenit! Fanii îşi lipeau patul armei de burtă sau de genunchi,
reculul îi trîntea de-a dura pînă departe, iar gloanţele nimereau exact în
partea cealaltă. În schimb, zelul lor nu cunoştea margini, iar gălăgia pe care
o fac nu poate fi descrisă. Cred că ţipetele lor vor îndrepta spre noi
sălbăticiunile flămînde din întregul bazin al fluviului Congo.
Fanii
sînt înspăimîntaţi. Cum se lasă seara, se adună în jurul corturilor noastre şi
aprind focurile, pe care nu le mai lasă apoi să se stingă toata noaptea. Cred
că înţeleg acum frica omului primitiv în faţa înfiorătoarelor animale
sălbatice. Cînd leul rage – am avut pînă acum de cîteva ori prilejul să-i aud
răgetul –, simt că se petrece în mine ceva ciudat: în sînge mi se trezeşte
teama ancestrală, iar inima parcă mi se opreşte. Nici să fug parcă nu pot,
ci-mi vine doar să mă ghemuiesc sau să mă îngrop în pămînt ca o cîrtiţă. Cît
despre Wag, parcă nici nu aude răgetul leului [...]”
„VODCA DE ELEFANT”
„21
iulie 1957. Fanii au descoperit locul unde se adapă elefanţii. Este un lac de
pădure, destul de mic. După ce elefanţii s-au adăpat şi s-au afundat în desişul
pădurii, Wag, eu şi indigenii ne-am apucat de lucru. Ne-am dezbrăcat şi am
intrat în apă, unde am început să batem pe fundul lacului şiruri strînse de
bîrne, îngrădind astfel o mică porţiune a lacului Pe urmă, am lipit bine cu lut
peretele de sub apă şi am obţinut în felul acesta un mic iaz îndiguit.
Stavilarul despărţea porţiunea aceasta a lacului chiar în locul unde veneau de
obicei elefanţii la adăpat.
— Minunat!
spuse Wag. Nu ne mai rămîne acum decît să „otrăvim” apa. Pentru asta am o
soluţie foarte bună, absolut inofensivă, dar care îmbată mai puternic decît
alcoolul.
Mai multe
ore în şir, Wag se închise în laboratorul său, de unde ieşi pînă la urmă cu o
găleată de „vodcă de elefant” – cum îi spunea el. „Vodca” fu turnată în apă,
iar noi ne căţărarăm în copaci, pregătindu-ne de aşteptare.
— Or
să bea oare elefanţii vodca dumitale? l-am întrebat eu.
— Sper
c-o să le placă. După cîte ştiu, urşii beau vodcă, ba chiar ajung adevăraţi
beţivi. Ssst! Se aud paşi...
Mi-am
aruncat privirile asupra uriaşei „arene”.
Sînt
nevoit să fac aici o mică digresiune. Trebuie să mărturisesc că în tot timpul
călătoriei am fost mereu surprins de varietatea arhitectonică şi de peisajele
mereu noi ale pădurii tropicale. În general, mergi printr-o pădure „în trei
etaje”: mai întîi o mică pădurice de tufe şi de copaci mărunţi, care nu întrec
înălţimea omului; deasupra ei se ridică o a doua pădure, cam tot atît de înaltă
ca pădurile noastre nordice. În sfîrşit, deasupra ei se înalţă cea de-a treia
pădure, formată din arbori uriaşi. Între şirurile de coroane ale primelor două
păduri există goluri, pe care le umplu doar lianele şi vrejurile diferitelor
plante tîrîtoare. Spectacolul pe care-l oferă o asemenea pădure în trei caturi
este o adevărată vrajă. Sus de tot, deasupra capului, nălucesc peşteri
înverzite, cascade de verdeaţă, căzînd de pe o stîncă pe alta, şi munţi
înverziţi ce se înalţă pînă în norî. Şi totul – împodobit cu penele în mii de
culori ale pasărilor şi nuanţelor de vis ale orhideelor.
Şi
deodată îţi vine să crezi că ai nimerit într-o măreaţă catedrală gotică,
susţinută de nenumărate coloane uriaşe, înfipte în pămîntul acoperit cu muşchi
şi cu vîrfurile atingînd cupola aproape invizibilă. Mai faci cîţiva paşi şi
iarăşi nu mai recunoşti locul; te afli acum în hăţişuri de nestrăbătut. Din
faţă şi din spate, din dreapta şi din stîngă, te înăbuşă frunzele. Muşchiul,
iarba şi florile îţi strîng trupul pînă la umeri. Simţi că te trage în jos un
adevărat vîrtej de verdeaţă. Picioarele ţi se împiedică în vegetaţia moale sau
se lovesc de trunchiurile copacilor răsturnaţi, dar în clipa cînd eşti sleit de
puteri şi simţi că te-ai împotmolit pentru totdeauna în mlaştina vegetaţiei de
nestrăbătut, crengile se dau parcă la o parte şi rămîi fără glas: eşti în
mijlocul unei uriaşe peşteri rotunde, cu bolta verde. „Un stîlp” de o grosime
neînchipuită susţine cupola peşterii. Pe pămînt nici un fir de iarbă – un
adevărat teren de crichet. Arborele uriaş înăbuşă cu umbra sa orice vegetaţie
din jur, nelăsînd să pătrundă nici o rază de lumină. Crengile îi atîrnă pînă la
pămînt, înfrăţindu-se parcă cu el. Aici este împărăţia întunericului şi a
răcoarei. În călătoria noastră am avut nu o dată prilejul să ne odihnim la
umbra cîte unui asemenea gigant: baobab, arbore de cauciuc, sau smochin indian.
Un asemenea
arbore uriaş ne-a oferit şi acum adăpost în crengile sale. Se afla nu departe
de apă şi ne dădea astfel posibilitatea să vedem toate animalele ce mergeau pe
poteca elefanţilor şi care trebuiau să străbată „arena” înainte de a se apropia
de mal. Cîte drame ale pădurii n-a văzut această „arenă”! Ici-colo mai albeau
oase de antilope, bivoli şi mistreţi. Nu departe începea savana, aşa că adesea
veneau aici la adăpost şi animale de cîmpie.
În
„arenă” îşi făcu deodată apariţia un porc mistreţ, urmat de o scroafă şi opt
purcei. Întreaga familie se îndrepta spre lac. Nu după multă vreme mai apărură
încă cinci femele, pare-se din aceeaşi familie. Mistreţul se apropie de apă şi
se apucă să bea, dar dintr-o dată îşi scoase rîtul din apă, grohăi în semn de
protest şi trecu în altă parte. Încercă şi acolo apa, dar se vede că nu-i plăcu
şi dădu din cap.
— Nu
vrea să bea, îi şoptii eu lui Wag.
— Nu
i-a simţit încă gustul, îmi răspunse acesta tot în şoaptă. Wag avea dreptate.
Nu trecu mult, mistreţul încetă să mai dea din cap şi începu să bea. Scroafa
însă se agita şi, după cum mi se părea mie, le striga purceilor să nu bea. După
o vreme îi prinse şi ea gustul. Mistreţul, femelele şi purceii băură multă
vreme – mai mult decît obişnuiesc în general. Primii care se îmbătară fură
purceii: ei începură deodată să guiţe şi se năpustiră unul asupra altuia,
gonind prin „arenă”. După ei, se îmbătară şi cele şase femele. Clătinîndu-se,
începură să grohăie, să se împleticească şi să se înfrunte; se ridicau pe
picioarele dindărăt, se tăvăleau pe pămînt şi se dădeau chiar peste cap. Pînă
la urmă, se trîntiră la pămînt şi adormiră împreună cu purceii. Mistreţul,
însă, se dovedea a fi rău la beţie. Grohăia înfricoşător, se năpustea asupra
arborelui uriaş din mijlocul poienii, înfigîndu-şi cu atîta forţă colţii, încît
abia de-i mai putea scoate.
Urmăream
cu atîta interes năzdrăvăniile mistreţului beat, încît nici n-am băgat de seamă
cînd s-au apropiat elefanţii. Păşind tacticos, ei începură să iasă unul după
altul din cărarea înverzită. Trebuie să spun că în clipa aceea pajiştea din
jurul arborelui arăta într-adevăr ca o arenă de circ, dar nu cred să fi existat
vreodată un circ cu atîţia artişti patrupezi. Mărturisesc că m-a înspăimîntat
mulţimea aceea de trupuri masive ale elefanţilor, asemenea unor şobolani
uriaşi. Erau peste douăzeci la număr.
Dar
ce i s-o fi năzărit beţivanului de mistreţ? În loc să o ia la sănătoasa, el
prinse să grohăie ameninţător şi se repezi ca o săgeată spre turma de elefanţi.
Elefantul care mergea în faţă, cel mai mare dintre toţi, probabil că nu se
aştepta la un atac. Îşi încovoie aşadar capul, privind cu curiozitate la
animalul ce gonea spre el. Apropiindu-se de elefant, mistreţul îl lovi cu
colţii în picior. Elefantul răsuci în grabă trompa, îşi aplecă deodată capul
şi, luîndu-l pe mistreţ în colţi, îl zvîrli cu atîta putere încît acesta căzu
în apă.
Mistreţul
grohăi, se bălăci în apă şi, înainte de a ieşi la mal, mai trase cîteva
înghiţituri de apă, ca şi cum ar fi vrut să capete curaj. De data asta,
văzîndu-l că se apropie din nou, elefantul se pregăti de atac. Îl aşteptă pe
mistreţ cu colţii lăsaţi în jos, şi cînd acesta se năpusti asupra lui nimeri în
colţi şi fu într-o clipă spintecat. Elefantul zvîrli de pe colţi animalul
muribund şi-l călcă în picioare. Din mistreţ nu mai rămaseră decît capul şi
coada, căci trupul şi picioarele îi fuseseră făcute piftie.
Cu
aceiaşi paşi măsuraţi, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, elefantul
conducător străbătu întreaga „arenă”, ocolind cu grijă puii de mistreţ şi femelele
ce zăceau ameţite, coborî spre malul apei şi-şi cufundă trompa în ea. De sus,
din copac, noi priveam curioşi să vedem ce o să se întîmple.
Elefantul
înghiţi o dată, dar ridică brusc trompa şi începu să răscolească apa, probabil
ca să-i asemuiască gustul în diferite locuri. Mai făcu cîţiva paşi şi, deodată,
îşi cufundă trompa dincolo de bariera noastră, unde apa nu era otrăvită cu
băuturi ameţitoare.
— S-a
dus de rîpă planul nostru! şoptii eu, dar în acelaşi moment scoase un strigăt
de mirare: elefantul se întorsese la locul îngrădit şi începuse să bea „vodca
de elefant”. Îi plăcea. Lîngă elefantul conducător se rînduiră şi ceilalţi
elefanţi, dar barajul nostru nu era prea mare, aşa încît o parte din turma de
elefanţi se adăpa cu apă obişnuită.
Credeam
că adăpatul nu se va termina niciodată. Vedeam pîntecele elefantului
umflîndu-se într-un chip monstruos. Elefanţii beau, nu glumă, aşa încît după o
jumătate de oră nivelul apei din bazinul nostru scăzuse la jumătate, iar după o
oră elefantul şi tovarăşii săi supseseră tot lichidul, pînă la fund. Dar, încă
înainte de a fi terminat de băut, elefanţii începură să se clatine, iar unul
dintre ei se prăbuşise chiar în apă, ridicînd valuri mari. Animalul scoase un
strigăt, se ridică şi căzu apoi într-o rînă; întinzîndu-şi trompa pe mal,
începu să sforăie cu atîta putere încît tremurau pînă şi frunzele arborilor,
iar păsărelele speriate îşi luau zborul, urcîndu-se pe crengile cele mai de sus
ale copacilor.
Conducătorul
elefanţilor se îndepărtă de lac, gîfîind ca o locomotivă. Dar trebui să se
oprească şi am văzut că şi trompa îi atîrna moale ca o cîrpă, urechile ba i se
ridicau, ba i se lăsau blege în jos. Elefantul se clătina încet şi ritmic cînd
înainte, cînd înapoi, în timp ce în jur tovarăşii săi cădeau ca seceraţi de
gloanţe. Ceilalţi elefanţi, care nu băuseră „vodcă “, priveau uimiţi acest
spectacol ciudat. Începură să mugească şi să se agite în jurul elefanţilor
beţi, încercînd să-i ridice. O femelă uriaşă se apropie de elefantul conducător
şi-i pipăi neliniştită capul cu trompa. La acest gest de mîngîiere, elefantul
răspunse cu o mişcare înceată a cozii, fără a înceta să se legene. Apoi ridică
brusc capul, începu să sforăie şi căzu la pămînt. Elefanţii treji se înghesuiră
buimăciţi în jurul său, nevrînd să plece fără conducător.
— Proastă
treabă dacă elefanţii treji vor rămîne aici, zise Wag, de data aceasta cu glas
tare. Ce să facem cu ei? Să-i ucidem? Mai bine să mai aşteptăm, că vedem ce-or
să mai facă.
Elefanţii
care nu se îmbătaseră păreau să ţină sfat. Scoteau sunete ciudate, mişcîndu-şi
într-una trombele. „Conferinţa” dură destul de mult. Începuse să se lumineze de
ziuă, cînd elefanţii îşi aleseră un nou conducător şi încet, unul după altul,
părăsiră „arena”, unde zăceau „cadavrele” tovarăşilor.”
RING A DEVENIT ELEFANT
„Sosise
timpul să ne dăm jos din copac. Am privit cu oarecare emoţie „arena”, care
amintea acum un cîmp de bătălie. Uriaşii elefanţi zăceau pe o rînă, amestecaţi
cu mistreţii. Va ţine oare beţia asta destulă vreme? Ce se va întîmpla dacă elefanţii
se vor trezi înainte ca noi să fi terminat operaţia de transplantare a
creierului? Ca şi cînd ar fi căutat să mă sperie şi mai tare, animalele mişcau
din cînd în cînd trompa, iar unii dintre ei mugeau prin somn.
Pe
Wag toate acestea păreau că-l lasă rece. Se dădu repede jos din copac şi se
apucă de treabă, în timp ce fanii ucideau mistreţii adormiţi. Wag împreună cu
mine începurăm operaţia. Wag comandase din vreme instrumente chirurgicale în
stare să vină de hac osului de elefant. Se apropie de elefantul conducător,
scoase din ladă bisturiul sterilizat, făcu cîteva incizii pe capul elefantului,
după care dădu pielea la o parte şi începu rezecţia craniului. Elefantul îşi
agită de cîteva ori trompa, lucru ce avu darul să mă alarmeze, dar Wag mă linişti:
— Nu
te speria. Garantez pentru eficacitatea narcoticului meu. Elefantul n-o să se
trezească înainte de trei ore, iar pînă atunci sper să termin transplantarea.
După aceea, nu va mai prezenta pentru noi nici o primejdie.
Şi
Wag continuă metodic să taie craniul; instrumentele erau perfecte, astfel
încît, în curînd, el putu înlătura o parte din osul parietal.
— Dacă
o să ai vreodată prilejul să mergi la o vînătoare de elefanţi, îmi spuse el, să
ştii că trebuiesă ocheşti numai în această regiune limitată. Spunînd acestea,
Wag îmi arătă spaţiul dintre ochi şi ureche, nu mai mare decît o palmă. L-am
prevenit pe Ring, adică creierul lui, să-şi ferească cu grijă acest loc.
Wag
reuşi destul de repede să golească capul elefantului de substanţa cerebrală.
Dar în clipa aceasta se produse ceva neaşteptat: elefantul fără creier începu
deodată să se mişte, să-şi legene corpul greoi, iar apoi, spre marea noastră
surprindere, se ridică şi porni. Se pare însă că nu vedea nimic, deşi ochii îi
erau larg deschişi. Astfel, nu-l ocoli pe unul dintre tovarăşii săi, care zăcea
în drum, şi, poticnindu-se, căzu la pămînt. Trompa şi picioarele începură să se
mişte spasmodic. „Nu cumva moare?” – îmi spusei întristat la gîndul că toată
truda noastră fusese de pomană.
Wag
aşteaptă pînă ce elefantul încetă să se mişte, după care continuă operaţia.
— Acum
elefantul este „mort”, spuse el, cum se şi cuvine unui animal fără creier. Noi
însă îl vom învia, lucru care nu-mi pare prea greu. Adu-mi acum creierul lui
Ring. Numai de nu s-ar produce vreo infecţie!
Mi-am
spălat cu grijă mîinile, am scos din craniul de elefant pe care-l adusesem cu
noi creierul hipertrofiat al lui Ring şi l-am predat lui Wag.
— Ei,
acu-i acu!... spuse el, introducînd creierul în craniul elefantului.
— Se
potriveşte? întrebai eu.
— Nu
strica să mai crească puţin, dar, în sfîrşit, nu are importanţă. Mai rău ar fi
fost dacă ar fi crescut prea mult şi nu ar fi încăput în cutia craniană. Acum
mi-a rămas lucrul cel mai greu: să cos terminaţiile nervoase. Fiecare nerv pe
care-l voi prinde este un contact între creierul lui Ring şi corpul
elefantului. Dumneata, odihneşte-te! Stai jos şi priveşte, dar ai grijă să nu
mă deranjezi.
Wag
începu să lucreze cu o repeziciune şi o atenţie neobişnuite. Era într-adevăr un
artist în meseria lui, iar degetele sale aminteau pe acelea ale unui pianist
virtuos, care execută o bucată foarte grea. Faţa îi era concentrată şi privirea
ochilor aţintită într-un singur punct, ceea ce se întîmpla numai atunci cînd
îşi încorda atenţia la maximum. Se vedea că în clipa aceea ambele emisfere ale
creierului desfăşurau aceeaşi activitate, controlîndu-se oarecum, reciproc. În
sfîrşit, Wag închise cutia craniană, o prinse cu clame metalice, după care
întinse deasupra pielea şi o cusu.
— Perfect.
Acum – bineînţeles, dacă va trăi – va rămîne doar cu cicatricea pe piele. Sper
însă că Ring mă va ierta pentru aceasta.
„Ring
mă va ierta!” Da, acum elefantul devenise Ring sau, mai exact, Ring devenise un
elefant. M-am apropiat de acest animal, în capul căruia se afla un creier
omenesc şi l-am privit cu o curiozitate extremă. Privirea îi era la fel de
lipsită de viaţă ca şi înainte.
— De
ce oare? am întrebat. Doar creierul lui Ring este în deplină cunoştinţă şi
totuşi ochii... lui (nu mă hotărăm să spun „ochii elefantului” sau „ochii lui
Ring”) au o privire sticloasă.
— Foarte
simplu, răspunse Wag. E adevărat că nervii care pornesc de la creier au fost
cusuţi, dar încă nu s-au sudat cu restul organismului. L-am prevenit pe Ring să
nu facă nici o mişcare pînă cînd nervii nu se vor suda definitiv. Am avut o
deosebită grijă şi cred că aceasta se va întîmpla destul de repede.
Soarele
începuse să apună. Fanii se îngrămădeau pe malul apei, unde aprinseseră focuri
şi frigeau carnea de mistreţ, pe care o înfulecau apoi cu mare poftă. Unii
dintre ei se pare că o preferau crudă. Deodată, unul dintre elefanţii beţi
slobozi un strigăt puternic. Acest semnal ascuţit de chemare îi trezi şi pe
ceilalţi, care începură să se scoale unul după altul. Wag, eu şi fanii ne
grăbirăm să ne ascundem prin tufişuri. Clătinîndu-se încă, elefanţii se
apropiară de conducătorul lor, pe care îl „operasem”, îl pipăiră multă vreme,
miroşindu-l cu trompa şi spunîndu-i ceva pe limba lor. Îmi închipui cum trebuie
să se fi simţit Ring în clipa aceea, dacă bineînţeles începuse să vadă şi să
audă. În sfîrşit, elefanţii se îndepărtară şi noi am putut să ne apropiem
iarăşi de pacientul nostru.
— Ascultă
şi nu-mi răspunde, spuse Wag, adresîndu-se elefantului, ca şi cum acesta ar fi
fost într-adevăr în stare să vorbească. Îţi dau voie doar să clipeşti din ochi,
dacă, bineînţeles, poţi s-o faci. Aşadar, dacă ai înţeles ce ţi-am spus,
clipeşte de două ori.
Elefantul
clipi de două ori din ochi.
— Admirabil!
spuse Wagner. Astăzi va trebui să stai nemişcat, dar mîine poate că-ţi voi da
voie să te scoli. Pentru ca elefanţii şi alte animale să nu-ţi tulbure
liniştea, vom bara poteca elefanţilor, iar noaptea vom aprinde focuri.
24
iulie. Astăzi elefantul s-a ridicat pentru prima oară.
— Felicitările
mele! spuse Wag. Ce nume să-ţi dăm? Că doar nu putem să-ţi divulgăm taina în
faţa străinilor. Îţi voi spune Sapiens, Eşti de acord?
Elefantul
dădu din cap.
— Vom
comunica prin gesturi, pe baza alfabetului Morse, adăugă Wag. Dumneata o să
mişti vîrful trompei: în sus – punct, lateral – liniuţă. Dacă ţi se pare însă
mai comod, poţi semnaliza prin sunete, ia să vedem cum foloseşti trompa.
Elefantul
începu să mişte trompa, dar lucru curios: trompa se întorcea în toate
direcţiile, ca o articulaţie luxată.
— Asta
e pentru că nu eşti încă obişnuit. Pînă acum n-ai avut doar niciodată trompă,
Ring! Dar de mers, poţi merge?
Elefantul
începu să meargă, dar era limpede că picioarele din spate se supuneau mai bine
decît cele din faţă.
— Da,
va trebui să înveţi să fii elefant, spuse Wag. Creierul dumitale nu este nici
pe departe înzestrat cacel de elefant. Cred că o să înveţi destul de repede sa
umbli, să mişti trompa şi urechile, dar creierul elefantului mai are în plus
instincte naturale, chintesenţa experienţei a sute de generaţii de elefanţi. Un
elefant adevărat cunoaşte ce primejdii îl ameninţă, ştie cum să se apere de
diferiţi duşmani, unde să găsească hrană şi apă. Dumneata nu ştii nimic din
toate acestea, aşa că ar trebui să înveţi din propria dumitale experienţă. Or,
ca să capete această experienţă, au trebuit să piară elefanţi fără număr. Nu-ţi
pierde totuşi cumpătul şi să nu-ţi fie teamă, Sapiens, căci noi nu te vom
părăsi. De îndată ce te vei face bine, plecăm împreună în Europa. Dacă vrei, o
să trăieşti în patria dumitale, în Germania. Dacă nu, vei putea pleca cu mine
în U.R.S.S., unde vei trăi în grădina zoologică. Spune, cum te simţi acum?
Sapiens-Ring
întîmpina, pare-se, mult mai puţine dificultăţi la semnalizarea prin sîsîit
decît mişcînd trompa. El începu să scoată din trompă o serie de sunete scurte
şi lungi Wag îl asculta (pe vremea aceea, eu încă nu cunoşteam alfabetul Morse)
şi îmi traducea:
— Văd
ceva mai prost ca înainte. Este adevărat că, avînd situaţi ochii atît de sus,
văd mai departe, dar cîmpul meu de vedere este destul de limitat. În schimb,
mirosul şi auzul le am neobişnuit de fine şi de ascuţite. Niciodată n-aş fi
crezut că în lumea aceasta există atît de multe sunete şi mirosuri. Simt acum
mii de mirosuri noi şi neobişnuite, cu mii de nuanţe şi aud un număr nesfîrşit
de sunete, pe care nici nu le-aş putea exprima cu cuvinte. Şuierat, pocnet,
trosnet, ţipăt, tîrîit, scheunat, suspin, lătrat, strigăt, uruit, ropot,
clănţănit, pîrîit, lipăit, fîlfîit... Acestea şi poate încă vreo zece alte
cuvinte, iată întregul lexic omenesc care redă lumea sunetelor. Dar cît de
necuprinsă este ea! Gîndacii şi viermii, de pildă, sfredelesc scoarţa
arborelui. Prin ce cuvinte sa redau acest concert simfonic, pe care îl aud atît
de limpede? Sau zgomotele!
— Faci progrese, Sapiens, spuse Wag.
— Dar
mirosurile! continua Ring să-şi descrie noile senzaţii. Aici mă pierd de-a
binelea şi nu pot nici măcar aproximativ să va descriu senzaţiile mele. Vă pot
spune doar ca fiecare arbore, fiecare lucru îşi are mirosul său specific.
Elefantul
coborî trompa, adulmecă pămîntul şi continuă:
— Iată,
aici miroase a pămînt, dar miroase şi firul de iarbă căzut din gura unui animal
ierbivor ce mergea la adăpat. Mai miroase a mistreţ, a bivol, a aramă. Nu
înţeleg de unde vine mirosul de aramă. Aha! Uite pe jos o bucăţică de sîrmă, pe
care ai aruncat-o probabil dumneata, Wagner.
— Cum
se poate? întrebai eu. Dar subtilitatea senzaţiilor depinde nu numai de fineţea
organelor periferice receptive, ci şi de dezvoltarea corespunzătoare a
creierului.
— Da,
răspunse Wag. După ce creierul lui Ring se va fi adaptat, senzaţiile lui nu vor
fi inferioare celor ale elefantului. Acum, el recepţionează, cred, mult mai
slab decît un elefant adevarat, dar fineţea aparatului auditiv şi olfactiv îi
dau chiar de pe acum lui Ring o uriaşă superioritate în raport cu noi. Apoi se
întoarse spre elefant şi-l întrebă. Sper, Sapiens, că nu-ţi va fi prea greu
dacă ne vom întoarce la tabăra de pe colină călare pe dumneata?
Sapiens
consimţi cu amabilitate dînd din cap. Am încărcat pe spinarea lui o parte din
bagaje, apoi elefantul mă ridică pe mine şi pe Wag cu trompa şi pornirăm la
drum. Fanii ne urmau pe jos.
— Cred,
spuse Wag, că peste vreo două săptămîni Sapiens va fi complet restabilit şi
atunci o vom porni spre Boma, de unde ne vom întoarce acasă, cu vaporul.
După
ce aşezarăm corturile pe colină, Wag îi spuse lui Sapiens:
— Ai
de mîncare pe aici mai mult decît e nevoie. Aşa că te rog să nu te îndepărtezi
prea mult de tabără, în special noaptea. Poţi da peste diferite primejdii, pe
care numai adevăraţii elefanţi ştiu să le ocolească.
Elefantul
dădu din cap şi se apucă să rupă cu trompa crengile de pe arborii învecinaţi.
Deodată
scoase un ţipăt şi, răsucindu-şi trompa, alergă spre Wag.
— Ce
s-a întîmplat? întrebă Wag.
Drept
răspuns, elefantul întinse trompa pînă sub nasul acestuia.
— Vai!
Vai! spuse Wag, cu o notă de imputare în glas. Vino încoace, mă chema el şi-mi
arată apendicele trompei, în formă de deget.
— Sensibilitatea
acestui „degeţel” întrece sensibilitatea degetelor orbilor. Este cel mai gingaş
organ al elefantului. Şi uite că Sapiens al nostru a reuşit să-şi rănească
„degeţelul” înţepîndu-l într-un ghimpe.
Şi
Wag scoase cu grijă ghimpele din trompa.
— Alta
dată să fii mai atent, îi spuse el elefantului pe un ton sentenţios. Dacă un
elefant are trompa rănită, este un invalid! Nu mai poate nici măcar să bea apă
şi de fiecare dată cînd intră în rîu sau în lac este nevoit să bea cu gura, în
loc să tragă apa în trompă şi din trompă în gură, cum fac elefanţii de obicei.
Pe aici cresc foarte multe plante cu ghimpi, aşa încît du-te puţin mai departe
şi învaţă să deosebeşti speciile de plante.
Elefantul
ofta, dădu din trompă şi porni în pădure.
27
iulie. Situaţia e cum nu se poate mai bună. Elefantul mănîncă cantităţi uriaşe.
La început era mai mofturos şi căuta să nu ia în gura decît ierburi, frunze şi
crenguţe fragede. Dar cum rămînea veşnic flămînd, începu să se poarte curînd ca
un adevărat elefant şi să bage în gura crengi groase cît mîna.
Arborii
în jurul taberei noastre au luat o înfăţişare de-a dreptul jalnică, ca şi cum
ar fi căzut pe aici un meteorit sau ar fi trecut lăcustele. Tufişurile din jur
şi crengile mai groase ale arborilor nu mai au nici o frunză. Ramurile sînt
rupte, scoarţa arborilor mîncată, peste tot gunoi, bălegar, crengi şi
trunchiuri de copaci dărîmaţi. Sapiens îşi cere scuze pentru aceste distrugeri,
dar obrazul subţire cu cheltuială se ţine” – după cum i-a spus el lui Wag prin
semnele sonore.
1
august. Azi dimineaţă Sapiens nu a apărut.
La
început, Wagner nu era neliniştit.
— Doar
nu-i un ac să se piardă. Ce i se poate întîmpla? Nici un animal sălbatic nu
îndrăzneşte să-l atace. Cred că în timpul nopţii s-a îndepărtat prea mult de
tabără şi n-a avut încă timpul să se întoarcă.
Dar
orele treceau, şi Sapiens nu se arata. În sfîrşit am hotărît să plecam în
căutarea lui. Fanii sînt neîntrecuţi cînd e vorba să depisteze urme, astfel
încît şi de data aceasta găsiră repede urma elefantului. Am pornit-o după
aceste urme, iar un bătrîn fan, ce mergea în frunte, cerceta urmele şi ne
tălmăcea cu repeziciune semnele lasate de elefant.
— Aici
elefantul a mîncat iarba şi pe urmă a început să rupă lăstari de tufiş. Apoi a
plecat mai departe. Aici a făcut o săritură. S-o fi speriat de ceva. Da, da,
uite şi ce l-a speriat: urme de leopard. O săritură, şi elefantul a luat-o la
fugă, frîngînd totul în calea sa. Dar ce s-a întîmplat cu leopardul? Şi el
fuge... Numai ca fuge în partea cealaltă, speriat şi el de elefant.
Urmele
elefantului ne-au dus departe de tabără, pînă într-o poiană mlăştinoasă, unde
urmele erau acoperite de apă. Se vede că elefantul se poticnise, dar a
continuat să fugă, desprinzîndu-şi cu greu picioarele din nămolul mlăştinos.
Iată şi apa, în care s-a aruncat elefantul. E fluviul Congo. L-o fi trecut
înot?
Călăuzele
noastre au pornit-o în căutarea unui sat apropiat, unde au făcut rost de o
barcă, cu care au trecut pe celălalt mal. Aici, însă, nu se mai vedea nici o
urmă de elefant. Să se fi prăpădit oare? Elefanţii ştiu să înoate, dar Ring
oare ştia şi el? Oare reuşise să înveţe să înoate ca elefanţii? Fanii spuneau
că elefantul o pornise înot după curent. Am mai plutit cu barca cîţiva
kilometri înspre ocean. Dar n-am mai văzut nici un fel de urme. Wag era
deprimat, căci toată truda noastră fusese zadarnică. Ce s-o fi întîmplat cu
elefantul? Chiar dacă a rămas în viaţă, cum va putea el oare trăi în pădure,
printre fiarele sălbatice? ...
8
August. Am pierdut o săptămînă întreagă tot căutînd elefantul. A fost zadarnic.
Sapiens a dispărut fără urme. Nu ne-a mai rămas altceva de făcut decît să-i
plătim pe fani şi s-o pornim spre casa”.
DUŞMANI PATRUPEZI ŞI DUŞMANI
BIPEZI
— Am
terminat de citit jurnalul, spuse Denisov.
— Iată
şi continuarea lui, răspunse Wagner, mîngîind elefantul pe grumaz. În timp ce
dumneata citeai jurnalul, Sapiens, alias Hoiti-Toiti, alias Ring, mi-a spus
toată povestea amuzantă a peripeţiilor sale. Nu mai nadăjduiam să-l vad în
viaţă, dar el a reuşit să găsească singur drumul spre Europa. Te rog, după ce
descifrezi, să transcrii notele mele stenografice în care am însemnat povestea
elefantului.
Denisov
luă caietul plin de liniuţe şi puncte, începu să citească şi apoi să transcrie
toată povestea elefantului, aşa cum o redase acesta.
Iată
ce i-a povestit Sapiens lui Wagner:
„Nu
ştiu dacă voi reuşi să vă fac să înţelegeţi prin ce am trecut de cînd am
devenit elefant. N-aş fi crezut niciodată şi nici prin vis nu mi-ar fi trecut
că eu, asistentul profesorului Turner, voi deveni odată elefant şi voi trăi în
hăţişurile africane. Dar mai bine să expun în ordine cronologică succesiunea
evenimentelor.
În
seara aceea, m-am îndepărtat puţin de tabără şi păşteam liniştit iarba de pe
pajişte. Smulgeam smocuri de ierburi zemoase, scuturam rădăcinile ca să
îndepărtez pămîntul de pe ele, apoi le mîncam. După ce am isprăvit iarba, am
pornit prin pădure în căutarea unei alte pajişti. Era o noapte cu lună şi se
vedea destul de bine. Prin aer treceau insecte fosforescente, lilieci şi
necunoscute păsări nocturne, asemenea bufniţelor. Călcam încet şi uşor, fără să
simt măcar greutatea corpului. Mă străduiam să fac cît mai puţin zgomot şi
adulmecam cu trompa. În dreapta şi în stîngă mea simţeam animale, dar n-aş fi
putut spune care anume. N-aveam de ce mă teme, fiind cel mai puternic dintre
toate animalele. Leul însuşi trebuia să mi se ferească din cale. Şi totuşi îmi
era groaznic de frică de fiecare foşnet, de fiecare sunet, de un şoricel care
se furişa pe lîngă mine sau de o mică vietate asemănătoare vulpilor noastre.
Dînd în drum peste un mistreţ nu prea mare, m-am dat la o parte, făcîndu-i loc.
Cred că nu eram încă conştient de propria-mi putere. Un singur lucru mă
liniştea: ştiam că nu departe de mine se află oameni, prietenii mei, care îmi
pot veni în ajutor.
Păşind
în felul acesta cu multă grijă, am ieşit într-o poieniţă şi mă şi grăbeam să
rup un smoc de iarbă cînd deodată am simţit mirosul de fiară, iar urechea a
prins un foşnet ce venea din nişte tufişuri de trestie. Am ridicat trompa, am
întors-o grijuliu ca s-o feresc şi am început să adulmec în jurul meu. Deodată
zării un leopard ascuns în tufişurile de pe malul apei, care mă privea cu ochi
lacomi şi flămînzi. Tot trupul i se încordase pentru săritură. Încă o clipă, şi
o să-mi sară în spate. Şi atunci, poate unde încă nu eram obişnuit cu viaţa de
elefant şi simţeam şi judecam prea omeneşte, n-am mai fost în stare să-mi
înving o teamă nebună. M-am cutremurat şi am luat-o la fugă.
Copacii
trosneau şi se prăvăleau în calea mea. Animalele de pradă fără număr, speriate
de goana mea turbată, ţîşneau din tufişuri şi din iarbă, repezindu-se care
încotro ceea ce nu făcea decît să mă sperie şi mai tare. Parcă eram urmărit de
toate animalele din bazinul fluviului Congo. Am fugit astfel, fără să ştiu cît
timp şi încotro, pînă m-a oprit un obstacol: apa fluviului. Nu ştiu să înot –
cel puţin îmi amintesc că nu ştiam cînd eram om. Pe urmele mele era însă
leopardul – aşa credeam – şi de aceea m-am aruncat în apă şi am început să dau
din picioare, ca şi cum aş fi continuat să alerg. În felul acesta am înotat,
iar apa m-a răcorit şi m-a liniştit în- trucîtva. Mi se părea că întreaga
pădure este plină numai de fiare sălbatice şi flămînde, care aşteaptă doar să
ies la mal pentru a se năpusti asupra mea. Ore şi ore la rînd am înotat astfel,
fără să mă opresc.
Soarele
răsărise, dar eu tot mai înotam. Pe apa fluviului au început să treacă bărci cu
oameni. La început nu mă temeam de ei, dar deodată am auzit dintr-o barcă o
împuşcătură. Nu puteam crede că eram ţinta acestei împuşcături şi de aceea am
continuat să înot. Imediat răsună încă o împuşcătură şi simţii o înţepătură ca
de albină. Am întors capul şi am văzut că în barca plină cu indigeni şedea un
alb, după înfăţişare un englez. Aşadar, el era acela care trăsese în mine. Vai!
Prin urmare oamenii erau şi mai primejdioşi ca fiarele!.
Ce-mi
rămînea de făcut? Voiam să strig englezului, să-l rog să nu tragă, dar din
gîtlejul meu nu ieşeau decît nişte mugete stridente. Dacă englezul nimerea
ţinta, eram pierdut... Mi-aţi atras doar atenţia asupra locului vulnerabil
dintre ochi şi ureche, unde se află creierul. Mi-am adus aminte de sfatul
dumneavoastră şi am întors capul aşa încît gloanţele să nu mă nimerească acolo;
în acelaşi timp, mă străduiam să ajung cît mai repede la mal. Cînd am urcat pe
ţărm, mi-am dat seama că eram o ţintă excelentă, dar capul îmi era întors spre
pădure. Englezul cunoştea, se pare, bine cum se vînează elefanţii, aşa încît
socoti zadarnic să tragă în partea posterioară. De aceea, încetă să mai tragă,
aşteptînd probabil să întorc capul. Eu însă, uitînd cu totul de animalele
sălbatice, m-am năpustit în desişul pădurii.
Pădurea
era acum de nepătruns. Lianele îmi aţineau calea şi în curînd împletiră în
jurul meu o reţea atît de deasă, încît n-am mai putut-o străbate şi am fost
nevoit să mă opresc. Eram frînt de oboseală. M-am trîntit la pămînt, fără să mă
mai gîndesc dacă un elefant se cuvenea să facă acest lucru.
Am
avut un vis înfiorător! Se făcea că eu, docentul universitar Ring, asistentul
profesorului Turner, mă aflam în odăiţa mea din Berlin, de pe Unter der Linden.
Era o noapte de vară. Prin fereastra deschisă îşi trimitea razele o stea
singuratică. Se simţea mirosul teilor în floare, iar de pe măsuţă îşi exala
aroma o garoafă roşie, într-un vas veneţian de sticlă albastră şlefuită.
Deodată, printre aceste mirosuri plăcute, năvăli un oaspete nepoftit, un miros
dulceag amintind de mirosul coacăzei negre. Ştiam însă că este un miros de
animal sălbatic. Pregăteam tocmai prelegerea de a doua zi. Înclinînd capul
peste cărţi, am aţipit, continuind să simt mereu mirosul de tei de garoafe şi
de fiară sălbatică. În timp ce dormeam, am visat că devenisem elefant si că mă
găseam în pădurea tropicală... Cum mirosul de animal sălbatic devenea tot mai
puternic, m-a tulburat şi m-a trezit din somn. Nu era vis, ci realitate.
Într-adevăr, mă transformasem în elefant prin vrăjile ştiinţei moderne, aşa cum
Lucius se transformase în măgar.
Mirosul
pe care l-am simţit era de biped, de sudoare de indian african. La el se adăuga
şi acela de om alb, probabil omul care trăsese în mine din barcă. Aşadar, erau
pe urmele mele. Poate chiar în clipa aceea stăteau ascunşi în tufiş, îndreptînd
ţeava puştii spre locul primejdios dintre ochi şi ureche.
Am
sărit repede în picioare. Mirosul venea din dreapta. Trebuie, deci, să fug spre
stîngă. Fără a sta pe gînduri, o iau la goană rupînd crengi şi croindu-mi drum
prin tufişuri. Şi deodată, – cine m-a învăţat oare acest lucru? – fac aşa cum
procedează elefanţii cînd caută ca urmăritorii să le piardă urma, şi anume,
după o retragere zgomotoasă, elefantul se linişteşte brusc. Urmăritorul nu mai
aude nici un zgomot şi-şi închipuie că elefantul a rămas locului, dar acesta
fuge mai departe călcînd însă atît de uşor şi dînd de o parte crengile cu atîta
grijă, încît nici chiar o pisică n-ar putea face mai puţin zgomot.
Am
alergat cel puţin doi kilometri pînă am îndrăznit, în sfîrşit, să întorc capul
şi să adulmec văzduhul. Mirosea încă a oameni, dar departe, cel puţin la un
kilometru de mine. Mi-am urmat, totuşi, fuga.
Se
lăsase noaptea, acea noapte tropicală înăbuşitoare, încinsă şi întunecoasă s-o
tai cu cuţitul. O dată cu întunericul, mă învălui din nou spaima. Mă cuprindea
din toate părţile şi era tot atît de compactă ca şi întunericul. încotro să
fug? Ce să fac? Mi se părea că a sta locului e mai îngrozitor chiar decît a
umbla. Drept care am continuat să înaintez cu acelaşi pas neobosit.
Curînd,
am simţit apa plescăind sub picioare. Am mai făcut cîţiva paşi şi am simţit că
părăsisem pămîntul tare. Era oare un fluviu sau un lac? Orice-ar fi, m-am
hotărît s-o pornesc înot. Pe apă eram cel puţin apărat de lei şi leoparzi. Am
înotat şi, spre mirarea mea, foarte curînd am simţit din nou sub picioare
pămîntul şi am ieşit la mal. Am pornit apoi mai departe.
În
drum dădeam peste pîraie, rîuri şi mlaştini. În iarbă şuireau mici vietăţi
nevăzute, iar broaştele uriaşe săreau speriate. Am umblat toată noaptea, iar în
zori am fost nevoit să recunosc că mă rătăcisem de tot.
Au
mai trecut cîteva zile, şi multe lucruri de care mai înainte mă speriam nu-mi
mai produceau nici o teamă. Curios! În primele zile ale noii mele existenţe de
elefant, mă temeam chiar să nu-mi zgîrii pielea cu ghimpi. Cred că mă speriase
povestea cu înţeparea „degeţelului” trompei. Curînd, însă, m-am convins că nici
ghimpii cei mai ascuţiţi şi puternici nu-mi pot face cel mai mic rău, fiindcă
pielea mea groasă mă apără ca o platoşă blindată. De asemenea, mă temeam să nu
calc întîmplător pe un şarpe veninos, iar cînd aceasta mi s-a întîmplat pentru
prima oară, şi un şarpe s-a încolăcit în jurul piciorului meu, încercînd să mă
muşte, uriaşa mea inimă de elefant s-a făcut cît un purice. Mi-am dat însă
seama de îndată că şarpele nu-mi poate face nici un rău şi de atunci găseam
chiar o plăcere să strivesc cu piciorul şerpii care-mi ieşeau în cale şi nu se
dădeau destul de repede la o parte.
Şi
totuşi, mai era ceva care îmi provoca teamă. Noaptea traiam cu spaima fiarelor
mari – leul şi leopardul. Deşi eram mai puternic decît ele şi cel puţin tot atît
de bine înarmat, nu aveam nici o experienţă de luptă şi nici instinctul care
să-mi călăuzească acţiunile. Iar ziua mă temeam de vînători, în special de
albi. Ah, albii ăştia! Dintre toate fiarele ei sînt cei mai primejdioşi. Nu pot
spune că-mi era frică de cursele, laţurile şi capcanele lor. Nici cu focurile
sau cu plesnitorile lor nu ar fi putut să mă încolţească. Singura primejdie o
constituiau pentru mine gropile acoperite cu frunziş şi de aceea cercetam cu
grijă drumul pe care mergeam.
Simţeam
mirosul satului de la cîţiva kilometri şi căutam mereu să ocolesc orice aşezare
omenească. Cu ajutorul mirosului făceam chiar deosebire între diferite triburi
de indigeni. Unele dintre ele erau pentru mine primejdioase, altele mai puţin,
altele de fel. Într-un rînd, întinzînd trompa, am simţit un miros nou. Mi-ar fi
greu să-l definesc şi să spun dacă era un miros de om sau de animal. Mai
degrabă de om. Nu ştiam ce putea să fie. Şi, cum eram curios să aflu toate
mirosurile pădurii şi tot ce putea deveni pentru mine o primejdie, m-am
îndreptat în direcţia mirosului. Mergeam ca după o busolă, înaintînd cu foarte
multă precauţie. Era noapte, şi indigenii dorm de obicei buştean. M-am furişat
în liniştea cea mai adîncă, cercetînd în acelaşi timp cu grijă drumul din faţa
mea. Mirosul devenea tot mai puternic.
Spre
dimineaţă, am ajuns la marginea pădurii şi, ascunzîndu-mă în tufişuri, am
cercetat întreaga poiană. Luna pălea şi, la lumina ei cenuşie, se vedeau nişte
colibe mititele, cu acoperişurile ţuguiate. Într-o colibă ca asta, un om de
statură mijlocie n-ar fi putut sta în picioare. Era o linişte deplină, nici
măcar cîinii nu lătrau. M-am apropiat, avînd grijă să am vîntul în faţă. Nu
înţelegeam cine putea locui în asemenea bordeie, făcute parcă de nişte copii în
joacă.
Deodată
am zărit ieşind dintr-o groapă o fiinţă asemănătoare unei făpturi omeneşti. Se
ridică în picioare şi şuieră. La acest sunet, răspunse o altă mogîldeaţă, care
coborî într-o clipă de pe crengile unui copac. Alţi doi ieşiră din colibe şi se
adunară cu toţii în faţa unui bordei mai mare, înalt cam de vreun metru şi
jumătate. Aici începură să se sfătuiască, şi cînd primele raze ale Soarelui
înroşiră cerul, reuşii să-i văd mai bine pe „gnomi” – aşa le-am zis eu acestor
fiinţe ciudate. Am înţeles ca am dat peste un trib de pigmei – oamenii cei mai
mici de pe faţa pămîntului. Au pielea de un cafeniu deschis şi părul aproape
roşu. Chipurile le sînt armonios făcute şi bine proporţionate, dar statura nu
trece de 80–90 cm. Unii dintre aceşti „copii” aveau bărbi dese şi creţe.
Pigmeii vorbeau între ei, cu nişte glasuri piţigăiate, caraghioase.
Spectacolul
era deosebit de interesant, dar mie nu-mi ardea de aşa ceva. Aceşti pitici mă
înspăimîntau mai mult decît nişte uriaşi, Aş fi preferat chiar o întîlnire cu
albii. Cu toată statura lor măruntă, pigmeii sînt cei mai înverşunaţi duşmani
ai elefanţilor. Ştiam asta încă înainte de a fi devenit elefant. Ei sînt arcaşi
excelenţi şi iscusiţi aruncători de suliţă. Pigmeii folosesc săgeţi otrăvite,
şi ajunge o singură înţepătură de săgeată ca să omoare un elefant. Ei ştiu să
se furişeze ca nişte umbre în spatele elefantului şi să-i prindă picioarele
dindărăt în laţ sau să-l taie tendonul lui Achile cu un cuţitaş ascuţit. În
jurul satelor ei împrăştie ghimpi şi beţişoare otrăvite... Am făcut cale
întoarsă şi am luat-o la fugă ca atunci cînd fugisem din faţa leopardului. Din
spate am auzit ţipete şi apoi zgomotul urmăririi. Poate ca aş fi reuşit să mă
fac nevăzut dacă aş fi avut în faţă drum deschis. Dar trebuia să fug prin jungla
deasă, ocolind mereu hăţişuri de nepătruns. Iar în timpul acesta urmăritorii
mei – agili ca maimuţele, repezi ca şopîrlele şi neobosiţi ca ogarii – goneau
ca şi cum pentru ei nici nu existau obstacole. Duşmanul se apropia din ce în ce
mai mult. Aruncaseră chiar în mine cîteva suliţe, dar din fericire vegetaţia
deasă mă apăra de ele. Simţeam că mă înăbuş şi eram cît pe ce să mă prăbuşesc,
în timp ce omuleţii mă urmăreau pas cu pas fără să cadă sau să se poticnească.
Acum
ştiam pe propria-mi piele că nu-i deloc uşor să fii elefant, că viaţa chiar a
unui animal atît de mare şi puternic este o continuă luptă pentru existenţă.
Nici nu-mi venea să cred că în asemenea condiţii elefanţii reuşesc să trăiască
o sută de ani şi chiar mai mult. Păi, cu emoţii ca astea, nu văd cum nu mor mai
devreme chiar decît oamenii. Poate însă că elefanţii nu se frămîntă ca mine. Eu
aveam un creier de om – prea nervos şi excitabil. Puteţi să mă credeţi că, în
clipele acelea, pînă şi moartea mi se părea mai bună decît o viaţă în care
moartea este veşnic pe urmele tale. Îmi venea să mă opresc şi să-mi ofer
pieptul suliţelor şi săgeţilor otrăvite ale prigonitorilor mai bipezi... Eram
gata să fac şi asta, dar în ultima clipă starea mea se schimbă brusc. Pe
neaşteptate am simţit în văzduh un puternic miros de turmă de elefanţi. Nu
puteam găsi oare salvarea printre ei?
Pădurea
se rărea, şi în faţa mea apăru savana; ici, colo se vedeau cîţiva arbori groşi,
care îmi îngăduiau să mă ascund de săgeţile urmăritorilor mei.
Fugeam
în zig-zag, iar pigmeii se mişcau aici din fericire mai greu decît în pădure.
Cu toate că le croiam drum larg, tulpinile puternice ale plantelor şi
ierburilor îi împiedicau să fugă. Mirosul elefanţilor devenea tot mai puternic,
deşi nu-i vedeam încă. Dădeam acum peste gropi uriaşe, în care elefanţii au
obiceiul să se tăvălească, îngropîndu-se în nisip ca găinile. Pe alocuri se
vedea şi bălegar. Iată şi primii arbori. Din depărtare văd cîţiva elefanţi
trîntiţi pe jos. Alţii stau pe lîngă un arbore, ţinînd în trompă crengi mari cu
care-şi fac vînt, mişcîndu-şi în acelaşi timp coada. Urechile le au ridicate ca
nişte umbrele. Alţii se scaldă liniştiţi în apă. Alergam împotriva vîntului şi
elefanţii nu simţiră apropierea mea. Panica se răspîndi numai în clipa cînd
elefanţii cei mai apropiaţi auziră ropotul picioarelor mele. Doamne, ce s-au
mai speriat! Începură să alerge înnebuniţi pe malul apei, scoţînd mugete
asurzitoare. Conducătorul lor, în loc să apere spatele turmei, o luă primul la
goană, sărind în apă şi trecînd de partea cealaltă. Mamele iubitoare îşi apărau
puii, care erau dealtfel tot atît de uriaşi ca adulţii. Tot femelele au trebuit
să apere retragerea Oare irupţia mea i-a speriat atît de mult pe elefanţi sau
simţiseră după goana mea că-i pîndea o altă primejdie, aceea care mă îndemnase
pe mine însumi să fug?
M-am
aruncat în neştire în apă, am trecut înot rîul, întrecînd multe femele şi puii
lor. Căutam să înaintez cît mai repede, ca să las între mine şi urmăritorii mei
trupurile masive ale celorlalţi elefanţi. Fireşte, asta era o manifestare
egoistă din partea mea, am văzut însă ca şi ceilalţi elefanţi, cu excepţia
femelelor-mame, făceau la fel. I-am auzit pe pigmei apropiindu-se în goană de
rîu. Glasurile lor piţigăiate se amestecau cu mugetele ca de goarnă pe care le
scoteau elefanţii. Pe mal era un adevărat măcel, dar mă temeam să întorc capul,
urmînd să fug mai departe pe şesul întins. Nici pînă astăzi nu ştiu cum s-a
terminat bătălia de pe malul apel, dintre oamenii pitici şi animalele uriaşe.
Am
alergat ore în şir, fără să mă opresc locului. Sleit de oboseală, abia mă mai
puteam ţine după elefanţi, dar nu voiam în ruptul capului să rămîn în urma lor.
Ce bine ar fi dacă m-ar primi în turma lor! Aş fi şi eu într-o siguranţă relativă,
căci ei cunosc oarecum mai bine decît mine locurile şi duşmanii.”
ÎN TURMA DE ELEFANŢI
„În
sfîrşit, elefantul care fugea în faţă se opri şi după el se opriră şi ceilalţi.
Am întors capul şi am văzut că nu ne mai urmărea nimeni. Se vedeau doar doi pui
de elefant, însoţiţi de mamele lor, care alergau spre noi să ne ajungă.
Prezenţa mea trecuse, pare-se, neobservată. Cînd se adunară însă la un loc şi
cei rămaşi în urmă, şi încetul cu încetul turma se linişti, elefanţii prinseră
să se apropie de mine, să mă miroasă cu trompa şi să mă cerceteze din toate
părţile. Mă întrebau ceva mormăind uşor, dar eu nu ştiam cum să le răspund Nici
nu înţelegeam măcar ce înseamnă acest mormăit – dacă erau supăraţi de ceva sau
erau mulţumiţi.
Cel
mai mult mă temeam de conducătorul turmei. Ştiam că înainte ca Wagner să fi
făcut asupra mea „operaţia”, fusesem conducătorul turmei. Dacă întîmplător am
dat peste aceeaşi turmă, iar noul ei conducător mă va provoca la luptă pentru
hegemonie? Mărturisesc că am fost destul de neliniştit cînd conducătorul
turmei, un elefant masiv şi puternic, s-a apropiat de mine şi m-a lovit pe
neaşteptate cu colţii în coastă. N-am ripostat şi atunci el m-a lovit din nou –
era limpede că mă provoca la luptă. Eu însă n-am primit lupta şi m-am dat de o
parte. Văzînd aceasta, elefantul îşi răsuci trompa şi o băgă în gură,
sprijinind-o de buze. Mai tîrziu, am aflat că acesta este la elefanţi un semn
de mare tulburare şi uimire. Fără îndoială că docilitatea mea îl pusese în
încurcătură pe conducătorul turmei, care nu mai ştia ce să facă. Pe vremea
aceea însă nu cunoşteam limbajul elefanţilor şi, crezînd că aşa se salută ei,
mi-am băgat şi eu trompa în gură. Văzînd ce fac, elefantul mugi încet şi se
îndepărtă.
Astăzi
înţeleg fiece sunet pe care îl scot elefanţii. Stiu, de pildă, că atunci cînd
mormăie încet sau scot strigăte scurte îşi arată bucuria. Spaima o exprimă
printr-un urlet puternic, iar teama neaşteptată printr-un muget scurt şi
ascuţit. Tocmai cu asemenea sunete întîmpinase turma apariţia mea. Cînd sînt
mînioşi, răniţi sau îngrijoraţi de ceva, elefanţii scot nişte sunete guturale
profunde. Aşa strigase unul dintre elefanţi rămas pe malul apei în clipa
atacului pigmeilor. Poate că fusese rănit de moarte de săgeţile otrăvite ale
piticilor. Cînd pornesc să atace un duşman, elefanţii scot strigăte puternice.
De fapt, am redat aici doar „cuvintele” de bază din limbajul elefanţilor, acela
prin care îşi exprimă principalele lor reacţii, dar aceste „cuvinte” au, la
rîndul lor, nenumărate nuanţe.
La
început, mi-era teamă ca nu cumva elefanţii să-şi dea seama că nu sînt un
elefant adevărat şi să mă alunge din turmă. Cred că au simţit într-adevăr că e
ceva neobişnuit la mine, dar s-au dovedit destul de paşnici. Se purtau cu mine
ca şi cum aş fi fost un copil slab de minte care nu face însă rău nimănui.
Viaţa
mea începu să se desfăşoare destul de uniform. Umblam întotdeauna în şir, unul
după altul. De pe la orele 10-11 dimineaţa pînă la 3 după-amiaza ne odihneam,
apoi păşteam din nou. Noaptea ne odihneam iarăşi cîteva ore, în care timp unii
se culcau cu adevărat, mai toţi moţăiau şi numai unul singur stătea de veghe.
Dar
nu mă împăcăm cu gîndul că va trebui să-mi petrec toată viaţa într-o turmă de
elefanţi. Mi-era dor de oameni. Deşi aveam înfăţişare de elefant, tare aş fi
vrut să trăiesc împreună cu oamenii, liniştit şi fără teamă. M-aş fi dus
bucuros la albi, dar mi-era frică că mă vor omorî pentru colţii mei de fildeş.
Mărturisesc că am încercat chiar o dată să-mi rup colţii ca să nu mai am astfel
nici un preţ în ochii oamenilor, dar n-am izbutit. Ori erau de neclintit, ori
nu eram în stare să-i frîng; a trebuit să rămîn cu turma de elefanţi mai bine
de o lună de zile.
Într-un
rînd, ne aflam pe un loc deschis, în mijlocul întinselor savane. Eu eram cel
care stăteam de strajă. Era o noapte înstelată dar fără lună, şi elefanţii
moţăiau în linişte. M-am îndepărtat puţin, ca să ascult mai bine şi să adulmec
miresmele nopţii. Mirosea doar a tot felul de ierburi şi a mici reptile şi
jivine, care nu însemnau nici o primejdie pentru noi. Deodată însă, departe,
foarte departe, aproape la marginea zarii scînteie o luminiţă. Se stinse însă
imediat, apoi apăru din nou, aprinzîndu-se tot mai tare.
După
cîteva clipe, în stîngă luminiţei se ivi alta, apoi – la o oarecare distanţă –
a treia şi a patra. Nu, nu erau vînători ce se pregăteau să înnopteze. Focurile
erau aprinse la distanţe egale, ca şi cum prin savană ar fi trecut o stradă, pe
care se aprindeau felinarele. Şi, deodată, în direcţia opusă am zărit focuri
asemanătoare. Ne aflam aşadar, între două linii de foc. În curînd, la un capăt
al drumului dintre cele două linii de foc, gonaşii ne vor încolţi, strigînd şi
pocnind din plesnitori, pe cînd la celălalt capăt ne vor aştepta gropile sau
ţarcurile – asta după cum vînătorii vor voi să ne prindă de vii sau să ne
omoare, în gropi ne vom rupe picioarele şi nu vom fi buni decît de tăiere, iar
dacă nimerim în ţarcuri ne aşteaptă o viaţă de sclavi. Elefanţii se tem de foc
şi, în genere, sînt fricoşi. Speriaţi de zgomot, ei năvălesc în direcţia unde
nu se văd focuri şi nu se aud zgomote, adică tocmai într-acolo unde-i aşteaptă
capcana sau moartea.
Singur
în toată turma, înţelegeam situaţia şi mă întrebam ce avantaje am de pe urma
acestui lucru. Ce să fac? S-o pornesc spre focuri? Acolo mă vor întîmpina
oameni înarmaţi. Dar dacă reuşesc să sparg încercuirea? În orice caz, riscul
este de preferat unei morţi sigure sau robiei. Dar asta înseamnă că va trebui
să mă despart de turmă şi să încep să trăiesc din nou singur. Mai devreme sau mai
tîrziu, o să pier oricum de un glonte, de o săgeată otrăvită sau de colţii
vreunei fiare...
De
fapt mi se părea că mai şovăi încă, pentru că în realitate făcusem alegerea.
Fără să-mi dau seama, mă îndepărtasem de turmă, nădăjduind că atunci cînd
elefanţii se vor trezi şi vor începe să fugă nu mă vor duce şi pe mine în
vîltoarea generală de-a dreptul la pieire.
Auzeam
acum strigătele hăitaşilor, bubuitul tobelor, pocnituri, fluierături şi
împuşcături. În clipa asta, am scos strigăt puternic de alarmă. Elefanţii s-au
trezit şi, speriaţi, prind să se înghesuie, mugind din toate puterile. Parcă se
cutremură pămîntul de urletele turmei. Elefanţii se uită în jur buimăciţi, văd
focurile care par să se aproprie (într-adevăr oamenii le mută mereu mai
aproape), se opresc din mugit şi se năpustesc în direcţia unde nu văd focuri,
dar de aici se aude zgomotul gonaşilor ce se apropie. Atunci turma se întoarce
şi o porneşte în partea cealaltă... unde o aşteaptă o moarte sigură. E
adevărat, moartea nu este chiar atît de apropiată. Vînătoarea o să mai dureze
zile întregi pînă cînd focurile se vor strînge tot mai mult, iar gonaşii se vor
apropria de elefanţi şi-i vor încolţi, aducîndu-i cu încetul în ţarcuri sau în
gropi.
Mă
străduiesc din toate puterile să nu mă alătur elefanţilor, să rămîn de unul
singur. Panica ce a cuprins întreaga turmă s-a transmis şi nervilor mei de
elefant şi de acolo creierului meu omenesc. Teama îmi întunecă mintea şi sînt
gata să mă iau după turmă. Chem într-ajutor întreaga mea bărbăţie, toată voinţa
de care sînt în stare. Nu se poate! Creierul meu de om trebuie să învingă
spaima elefantului, să-şi supună acest munte de carne, sînge şi oase,care vrea
să mă ducă spre pieire.
Ca un
şofer, întorc volanul „autocamionului” şi cotesc drept spre apă. Plescăit, o
cascadă de stropi şi apoi linişte... Apa mi-a răcorit sîngele pe picioarele
mele de pahiderm, care calcă docil.
M-am
gîndit la o stratagemă, pe care elefanţii obişnuiţi nu o cunosc: să mă cufund
în apă ca un hipopotam şi să caut să respir numai prin vîrful trompei. Fac o
încercare, dar apa năvăleşte prin urechi şi ochi, – aproape mă înăbuş. Din cînd
în cînd, scot capul afară şi ascult. Hăitaşii sînt tot mai aproape. Mă cufund
iarăşi în apă şi iată-i trecînd pe lîngă mine, fără să mă vadă.
Nu
mai vreau să îndur emoţiile şi spaima asta fără sfîrşit. Orice s-ar întîmpla,
nu mă voi îndrepta spre vînători. O să cobor pe Congo şi o să caut una dintre
agenţiile care se află în număr destul de mare între Stanley-Poor şi Boma. Mă
voi opri la o agenţie din astea sau la o fermă şi voi căuta să le arăt
oamenilor paşnici că nu sînt un elefant sălbatic, ci unul dresat. Şi atunci nu
mă vor ucide.”
ÎN SLUJBA BRACONIERILOR
„Îndeplinirea
acestui plan s-a dovedit a fi mai grea decît îmi închipuisem eu. Am găsit
destul de repede albia fluviului şi am pornit-o în jos, dus de curent. Ziua
mergeam de-a lungul malului, iar noaptea înotam pe firul apei. Călătoream
destul de bine, căci pe aici fluviul este navigabil, şi fiarelor sălbatice le e
teamă să se apropie prea mult de ţărm. Tot timpul cît a durat călătoria mea
spre vărsarea fluviului – aproape o lună de zile –, n-am auzit decît o singură
dată răgetul îndepărtat al unui leu şi am avut o ciocnire destul de neplăcută
cu un hipopotam. Ciocnirea s-a produs în sensul propriu şi figurat al
cuvîntului. Era noapte, şi hipopotamul se cufundase în apă pînă la nări. Nu
l-am observat şi, înotînd, m-am izbit de animalul ăsta stîngaci, ca de un
gheţar. Hipopotamul se cufundă şi mai mult în apă şi începu să mă lovească în
pîntece cu botu-i teşit. M-am grăbit să mă îndepărtez, dar hipopotamul a scos
capul afară şi sforăind supărat s-a luat după mine. Pînă la urmă, am reuşit
însă să scap de el.
Am
ajuns fară alte peripeţii pînă la Lukungi, unde am zărit o agenţie mare, care
după pavilion părea belgiană. În zori am ieşit din pădure şi m-am îndreptat
spre clădiri, dînd paşnic din cap. Dar totul a fost zadarnic, căci doi dulăi
uriaşi se năpustiră asupra mea, lătrînd cu furie. Din casă ieşi un om îmbrăcat
într-un costum alb dar, văzîndu-mă, se întoarse repede înapoi. Cîţiva negri se
buluciră prin curte, grăbindu-se să se ascundă şi ei în casă. Pe urmă... pe
urmă, am auzit două împuşcături şi, fără s-o mai aştept şi pe a treia, am făcut
cale întoarsă spre pădure.
A mai
trecut o vreme şi într-o noapte mergeam printr-o pădure rară şi mohorîtă – aşa
cum sînt multe în Africa centrală –, cu vegetaţia înnegrită, sol mlăştinos şi
trunchiuri putrede de arbori. Plouase nu de mult, şi noaptea era, pentru
regiunea asta de ecuator, destul de răcoroasă. Vîntul sufla rece. Cu toate că
noi, elefanţii, avem pielea groasă, sîntem destul de simţitori la umezeală. Pe
timp de ploaie şi de vreme umedă nu stăm locului, ci căutăm să ne mişcăm mereu,
ca să ne încălzim.
Mergeam
de cîteva ore cu pas egal, cînd deodată am văzut în faţă pîlpîirea unui foc.
Locurile erau pe aici destul de sălbatice – nici măcar sate de negri nu
întîlneam în drum. Cine ar fi putut aprinde focul? Am grăbit pasul şi în curînd
am ajuns la capătul pădurii, unde începea savana. Iarba nu era prea înaltă. Se
vede că nu de mult bîntuise pe aici un incendiu, şi iarba nu avusese încă
timpul să crească. Cam la o jumătate de kilometru de la marginea pădurii, zării
un cort vechi şi zdrenţuit. Lîngă el ardea un foc, în jurul căruia şedeau doi
oameni, după aparenţă europeni. Unul dintre ei amesteca ceva într-o gamela
deasupra focului. Un alt treilea, fără îndoială un indigen – un bărbat frumos,
pe jumătate despuiat – stătea şi el lîngă foc, nemişcat ca o statuie de bronz.
M-am
apropiat încet de foc, fără a-mi lua ochii de la oameni. Cînd mi-am dat seama
că m-au văzut, am îngenunchiat, cum fac elefanţii dresaţi cînd trebuie să li se
încarce poveri în spinare. Unul dintre oameni, cu o cască de pluta în cap, puse
mîna pe puşcă – era neîndoielnic că vroia să tragă în mine Dar, în aceeaşi
clipa, indigenul strigă într-o engleza stricată:
— Nu
trebuie! Elefant bun, elefant domestic! şi se repezi spre mine.
— Dă-te
la o parte! Hai, repede, că te găuresc pe loc! Hei, tu ăla, de colo, cum te
cheamă? strigă albul, punînd puşca la ochi.
— M
.. pepo, răspunse indigenul, dar nu se dădu la o parte, ci se apropie şi mai
mult de mine, ca şi cum ar fi vrut să mă apere cu trupul său de gloanţele
albului.
— Vezi,
bana,
elefant este îmblînzit! spuse el mîngîindu-mi trompa.
— Marş
de aici, maimuţă! strigă omul cu arma. Vezi că trag! Una, două...
— Stai,
Bacala, spuse al doilea alb, un bărbat înalt şi uscăţiv. Mpepo are dreptate
Avem destul fildeş şi n-o să ne fie prea uşor şi nici ieftin să-l transportăm,
fie măcar şi pînă la Matada. După cum poţi vedea, elefantul este într-adevăr
îmblînzit. N-are rost să întrebăm al cui este şi de ce umblă noaptea brambura.
Dar ce ştiu este că ne poate fi de folos Cu toate că nu poate duce prea departe
o povară, ridică pînă la o tonă. Ei, hai să zicem o jumatate de tonă. Cu alte
cuvinte, ne face treaba a 30-40 hamali. Înţelegi? Şi, pe deasupra, n-o să ne
coste nimic. Pe urmă, cînd n-o să mai avem nevoie de el, îl omorîm şi mai
adăugăm la colecţia noastra şi colţii lui. E clar?
Albul,
căruia îi spuneau Bacala, asculta tot timpul nerăbdător, încercînd chiar de
cîteva ori să tragă. Dar cînd celălalt socoti cît îi vor costa hamalii pe care
i-ar putea înlocui, se lăsă înduplecat şi lăsă arma în jos.
— Hei,
tu, ăla de colo, cum te cheamă? se întoarse el spre indigen.
— M...
pepo, răspunse acesta. Am văzut mai tîrziu că Bacala i se adresa de fiecare
dată negrului spunîndu-i doar: „Hei, tu, ăla de colo, cum te cheamă?”, iar
acesta răspundea invariabil „M... pepo!”, făcînd o mica pauză după litera „M”,
ca şi cum i-ar fi fost greu să-şi rostească numele.
— Vino
încoa’ şi adu şi elefantul!
M-am
lăsat cu bucurie dus de Mpepo, care mă trăgea spre foc.
— Ce
nume să-i dăm? Ce-ai zice de Truant.
Cred că Truant este numele cel mai potrivit pentru el. Ce zici, Cockes?
M-am
uitat la Cockes, care părea să fie vînăt din cap pînă în picioare. M-a
impresionat chiar nasul lui, care părea scos chiar acum dintr-o cutie cu vopsea
liliachie. Trupu-i învineţit era acoperit cu o cămaşă albăstruie, deschisă la
piept, iar mînecile îi erau suflecate deasupra coastelor. Vorbea răguşit, cu o
voce peltică, rostogolind r-urile, glasu-i gros părea la fel de decolorat ca şi
cămaşa.
— Bine,
se învoi el. Fie şi Truant.
Lîngă
foc prinseră să se mişte nişte cîrpe, dindărătul carora se auzi un glas gros,
dar foarte slab:
— Ce
s-a întîmplat?
— Mai
trăieşti? Credeam că ai murit, spuse calm Bacala întorcîndu-se spre mormanul de
cîrpe.
Cîrpele
se mişcară şi mai tare, şi din ele se ivi deodată o mînă groasă, care dădu
deoparte zdrenţele. Un om voinic, bine legat, se ridică şi se aşeză apoi greoi,
sprijinindu-se în mîini şi legănîndu-se ameţit. Avea chipul palid de tot, iar
barba roşcovană era zbîrlită. Se vedea că albul – avea faţa albă de tot – era
bolnav. Mă privi cu nişte ochi spălăciţi, apoi zîmbi şi spuse:
— La
cei trei vagabonzi s-a adăugat un al patrulea. Piele albă, suflet negru. Piele
neagră, suflet alb. Unul singur cinstit, şi acela bakuba! Şi, zicînd acestea,
bolnavul căzu în nesimţire.
— Delirează,
spuse Bacala.
— Un
delir cam jignitor, răspunse Cockes. Vorbeşte în pilde. Unul cinstit – şi acela
bakuba. Înţelegi ce înseamnă asta? Doar numai Mpepo face parte din tribul
bakuba, lucru pe care îl poţi vedea uşor după dinţii lui: după obiceiul
tribului, incisivii de sus sînt smulşi. Prin urmare el singur este cinstit, în
timp ce noi nu sîntem decît nişte pungaşi.
— Şi
Brown aşijderea. El are pielea mai albă decît noi, prin urmare şi sufletul mai
negru; dacă e vorba pe aşa. Brown, şi tu eşti pungaş?
Brown
nu răspunse nimic.
— Şi-a
pierdut din nou cunoştinţa.
— Cu
atît mai bine. Şi ar fi şi mai bine dacă nu şi-ar mai reveni de fel. De pe urma
lui nu văd ce foloase mai putem trage acum. În schimb, din cauza lui, sîntem
legaţi de mîini şi de picioare.
— Dar
cînd se va face bine, o să preţuiască cît noi doi la un loc.
— Nici
asta nu-mi face prea mare bucurie. Nu înţelegi că Brown e de prisos?...
Brown
mormăi ceva în delirul său, ceea ce-i făcu pe cei doi să înceteze vorba.
— Hei,
tu, ăla de colo, cum te cheamă?
— M...pepo!
— Leagă
elefantul de un copac, să nu fugă.
— Nu,
elefant nu fuge. Răspunse Mpepo, mîngîindu-mi piciorul.
Dimineaţa,
la lumina zilei, i-am cercetat cu mai multă atenţie pe noii mei stăpîni. Cel
mai mult îmi plăcea Mpepo, care era întotdeauna vesel şi zîmbea, arătîndu-şi
dinţii albi, întrucîtva urîţiţi de lipsa celor doi incisivi superiori. Se vedea
că iubeşte elefanţii, căci avea multă grijă de mine. Îmi spăla urechile, ochii,
picioarele şi cutele din piele. Îmi aducea fructe şi poame gustoase, pe care le
căuta pentru mine.
Brown
era tot bolnav, aşa că nu-mi puteam forma o imagine exactă despre el. Îmi
plăceau faţa lui şi felul deschis în care vorbea cu ceilalţi. În schimb, Bacala
şi Cockes erau de-a dreptul nesuferiţi. Bacala mai ales produsese asupra mea o
impresie ciudată, neplăcută. Purta un costum murdar şi rupt, care însă se vedea
că fusese făcut din cel mai bun material şi că avea o croială excelentă.
Costumul cred că aparţinuse cîndva unui turist foarte bogat. Nu-mi ieşea din
cap că atît costumul cît şi pînza de cort şi le procurase în mod necinstit.
Poate chiar că ucisese vreun explorator englez, pe care apoi îl jefuise. Arma
minunată pe care o avea cred că şi ea era a englezului asasinat. La brîu purta
un revolver mare şi un cuţit uriaş, cum nu mai văzusem încă. Bacala era sau
portughez, sau spaniol, în orice caz un om fără patrie, fără familie şi fără
vreo ocupaţie precisă.
Cockes
cel vînăt era englez; se vedea că nu se împăcase cu legile ţării sale. Toţi
trei erau braconieri şi vînau elefanţi pentru colţii lor de fildeş, fără să
ţină seama de nici un fel de legi şi graniţe.
Mpepo
era călăuza lor şi tot el îi învăţa cum să vîneze. Deşi foarte tînăr, se
pricepea de minune la elefanţi, iar vînătoarea de elefanţi era o joacă pentru
el. E adevărat că metodele sale de vînat erau grosolane şi barbare. Dar nu
cunoştea altele. În fond, vîna aşa cum învăţase de la părinţi. Cît priveşte pe
braconieri, acestora le era cu totul indiferent cum ucideau elefanţii. Îi
înconjurau cu un cerc de foc şi îi omorau apoi, pe jumătate sufocaţi de fum şi
pîrliţi de flăcări, sau îi prindeau în gropi în care înfigeau pari ascuţiţi, îi
împuşcau, le tăiau tendoanele de la picioarele din spate sau îi ameţeau de sus
cu nişte drugi spînzuraţi, şi apoi îi ucideau. Dar, oricum i-ar fi vînat, Mpepo
le era mereu de mare folos.
TRUANT SE ŢINE DE POZNE
Într-o
zi, cînd Brown dădea semne că se înzdrăveneşte, dar era încă prea slab ca să ia
parte la vînătoare, Cockes şi Bacala se urcară pe spinarea mea şi porniră la
cîţiva zeci de kilometri să aducă colţii unui elefant ucis cu o zi înainte.
Nimeni nu-i auzea, eu fiind doar o vită de povară, aşa încît vorbeau între ei
fără fereală.
— Maimuţei
ăsteia de ciocolată – cum dracu i-o fi zicînd? – va trebui să-i dăm după
înţelegere a cincea parte din vînat, spuse Bacala.
— Cam
mult, răspunse Cockes.
— Iar
restul îl vom împărţi în trei: ţie, mie şi lui Brown. Dacă socotim că un
kilogram de fildeş ne va aduce între 75 şi 100 de mărci...
— Vezi
să nu ne dea! În treaba asta, tu nu te pricepi de loc. Există aşa-zisul fildeş
moale sau mort şî fildeşul tare sau viu. Ăla de-i zice moale este de fapt
foarte masiv, alb şi fin. Din el se fac mingi de biliard, clape de pian şi
piepteni. Fildeşul ăsta se plăteşte scump, dar elefanţii de pe aici nu-l au.
Pentru fildeş moale trebuie să pleci tocmai în Africa orientală. Acolo însă îţi
moaie bine oasele mai înainte de a-ţi îngădui să omori măcar un singur elefant.
Fildeşul elefanţilor de aici este tare şi transparent. Din el nu se pot face
decît mînere pentru bastoane şi umbrele sau piepteni ieftini.
— Păi,
cum vine asta? întrebă Bacala posomorît, înseamnă că am muncit de pomană?
— De
ce de pomană? O să rămînem şi noi cu ceva. Dacă vînăm în patru, iar vînatul îl
împărţim numai pe din două, nu văd să fie o afacere prea proastă...
— Să
mă facă elefanţii piftie dacă nu m-am gîndit şi eu la asta.
— Nu
ajunge să te gîndeşti, ci trebuie să treci la faptă. Azi-mîine, Brown se pune
bine pe picioare şi atunci n-o să-i mai putem face nimic. Bivolul ăsta roşcovan
are o putere de taur. Iar Mpepo este ager ca o maimuţă. Trebuie să-i lichidăm
pe amîndoi dintr-o dată. Cel mai bine ar fi noaptea. Pentru mai multă
siguranţă, să-i îmbătăm înainte. Ne-a mai rămas puţin alcool, cred c-o să fie
destul.
— Cînd?
— Uite
c-am ajuns...
Într-o
groapă imensă zăcea pe o coastă un elefant. Nefericitul animal îşi spintecase
burta cu trei zile înainte într-un par ascuţit, dar mai era încă viu. Bacala îi
trimise un glonţ în cap, după care coborî împreună cu Cockes şi se apucară să-i
taie colţii. Au lucrat aproape toata ziua. Soarele cobora la asfinţit, cînd cei
doi albi prinseră bine colţii cu frînghii pe spinarea mea şi o pornirăm spre
tabără.
Cînd
am ajuns aproape de cort, Cockes spuse ca şi cum ar fi urmat o discuţie abia
întreruptă:
— N-are
nici un rost să mai amînăm. La noapte!
Îi
aştepta însă o dezamăgire, căci, spre marea lor uimire, nu-l găsiră pe Brown în
cort. Mpepo leexplică că „bana” se simţise atît de bine încît o pornise la
vînătoare şi că s-ar putea să nu se întoarcă decît în zori. Bacala înjură
printre dinţi – era nevoit să amîne pentru altă dată uciderea lui Brown.
Brown
se întoarse abia spre dimineaţa, cînd Cockes şi Bacala dormeau duşi. Se apropie
deMpepo şi-l bătu pe umăr. Indigenul, care stătea de strajă, zîmbi vesel,
arătîndu-şi dinţii. Brown îl chemă prin gesturi să vină lîngă mine,
poruncindu-i să se urce. Mpepo îmi făcu semn cu mîna şi atunci îngenuncheai,
iar ei se urcară pe spinarea mea. O pornirăm cu toţii de-a lungul lizierei
pădurii.
— Vreau
să le fac o surpriză. Ei îşi închipuie că mai sînt bolnav, dar eu sînt sănătos
tun. În noaptea asta am reuşit să ucid un elefant, un elefant mare, cu nişte
colţi minunaţi. Ai să mă ajuţi să-i car. Să vezi ce o să se mai mire Bacala şi
Cockes.
La
lumina soarelui, care tocmai răsărea, am zărit pe malul rîului, printre
arbuştii de cafea, corpul uriaş al unui elefant zăcînd pe o coastă.
După
ce colţii fură tăiaţi, am pornit înapoi – în întîmpinarea morţii noastre. Pe
Brown şi Mpepo îi aştepta o moarte imediată, în timp ce eu urma să le
împărtăşesc soarta puţin mai tîrziu. Dealtfel, eu puteam fugi oricînd de ei,
dar nu voiam s-o fac, deoarece nu mă ameninţa o primejdie imediată şi voiam să
fac tot ce-mi stătea în putinţă ca să-i salvez de la moarte pe Brown şi Mpepo.
Cel mai rău îmi părea de Mpepo, tînărul acesta vesel, cu corp de Apollo. Dar
cum să-i previn? Vai, nu puteam să le anunţ primejdia ce-i ameninţa... Ce-ar fi
însă dacă aş refuza să-i duc înapoi la tabără?
M-am
întorc brusc din drum şi am luat-o spre fluviu. Mă gîndeam că de-a lungul
fluviului Congo vom întîlni oameni şi că Brown se va putea întoarce în ţări mai
civilizate. Dar el nu înţelese de ce făceam asta şi începu să mă croiască pe
grumaz cu o vergea de fier ascuţită. Vîrful vergelei îmi străpungea pielea, şi
aşa foarte sensibilă, lăsîndu-mi răni dureroase. Mi-am amintit cu cîtă greutate
mi se vindecase rana pe care mi-o făcuse glontele englezului aceluia din barcă.
L-am auzit pe Mpepo rugîndu-l pe Brown să nu mă mai lovească pe grumaz, iar
acesta era furios de nesupunerea mea şi mă lovea tot mai puternic, rănindu-mă
tot mai adînc.
Mpepo
încercă să mă înduplece, spunîndu-mi pe limba lui cele mai mîngîietoare
cuvinte. Nu înţelegeam cuvintele, dar intonaţiile glasului le înţeleg tot atît
de bine şi oamenii şi animalele. Mpepo se apleca şi mă sărută pe gît. Sărmanul
Mpepo! Dacă ar fi ştiut că mă ruga să-l duc la moarte!...
— Trebuie
împuşcat şi basta! spuse Brown. Dacă Truant nu vrea să ne ducă, nu mai e bun
decît pentru colţii de fildeş. Elefant blestemat! Adevărat „vagabond”. Şi-a
părăsit stăpînii şi acum vrea s-o şteargă şi de la noi. Dar n-o să-i meargă. Îi
trag chiar acum un glonte între ochi şi ureche.
Auzind
aceste cuvinte, m-am cutremurat. Brown era vînător de elefanţi şi nu va greşi
ţinta, mai ales că era pe spinarea mea... Ce să fac? Să pier eu însumi sau să-l
las pradă unei morţi sigure? L-am auzit pe Mpepo rugîndu-se de Brown să mă
cruţe. Dar englezul era neînduplecat şi îl văzui că pune puşca la ochi.
În
această ultima clipa, m-am întors brusc în direcţia taberei. Brown izbucni în
rîs.
— S-ar
zice că elefantul ăsta înţelege vorba omenească şi ştie că am vrut să-l împuşc,
spuse el.
Am
mers liniştit cîţiva paşi, apoi deodată l-am apucat cu trompa pe Brown, l-am
tras jos de pe spinare, punîndu-l pe pămînt, şi am fugit repede spre pădure cu
Mpepo. Brown striga şi înjura cît îl ţinea gura. Nu se lovise, totuşi era după
boală şi nu avu putere să se ridice imediat de jos. Am profitat de acest lucru
şi am ajuns în fugă la pădure. „Dacă nu-i pot scăpa pe amîndoi – gîndii eu –
să-l salvez măcar pe Mpepo”. Dar nici negrul nu voia să se despartă de tabără,
căci nu degeaba vînase el atîtea luni elefanţi, riscîndu-şi mereu viaţa. Acum
venise vremea să-şi capete răsplata. Ar fi trebuit să-l ţin pe Mpepo cu trompa,
dar nu m-am gîndit că o să îndrăznească să sară de pe înalţimea spinării mele.
Tînărul era însă agil ca o maimuţă şi făcu ceva la care nu mă aşteptam: cînd am
ajuns în pădure, se apucă de crengile unui copac şi se prinse de un arbore.
Nu-l puteam ajunge, dar nu m-am mişcat de lîngă arbore pînă cînd am simţit
mirosul lui Brown, care se apropia pe furiş, pe la spate. N-am mai aşteptat ca
acesta să tragă în mine şi am fugit în desişul pădurii.
Cei
doi plecară, dar eu nu voiam să-i las în voia soartei şi după ce am aşteptat
puţin am pornit-o şi eu la drum. Am făcut un ocol şi totuşi am ajuns în tabără
înaintea lor. Cockes şi Bacala rămaseră foarte miraţi văzîndu-mă fără însoţitor
şi cu colţii de fildeş în spinare.
— Să
ne fi ajutat oare elefanţii sau nişte fiare sălbatice să ne descotorisim de
Brown şi de Mpepo? spuse Cockes dezlegînd frînghia.
Bucuria
lor era însă timpurie, căci în curînd îşi făcură apariţia Mpepo şi Brown,
acesta din urmă înjurînd de mama focului. Văzîndu-mă, Brown se dezlănţui cu un
nou torent de blesteme şi înjurături. Le povesti tovarăşilor săi necazurile pe
care i le făcusem, căutînd să-i convingă să mă împuşte pe loc. Cockes însă îşi
avea planul lui şi se împotrivi, apucîndu-se din nou de misterioasele sale socoteli.
Cockes şi Bacala se arătară bucuroşi de însănătoşirea lui Brown şi-şi exprimară
bucuria ca se întorsese cu nişte colţi de fildeş atît de frumoşi.”
PATRU CADAVRE ŞI O GRĂMADĂ DE
FILDEŞ
„Oamenii
se culcară devreme. Cum în noaptea aceea nu era de gardă, Mpepo adormi ca un
prunc nou născut. La rîndul său, Brown, fiind foarte obosit, adormi şi el
buştean. Cockes stătea de veghe, iar Bacala se răsucea în aşternut, neputînd să
adoarmă. Ridică de cîteva ori capul, privind întrebător la Cockes, dar acesta clătina
din cap: „E prea devreme”.
Luna
apăru tîrziu deasupra pădurii, trimiţînd asupra poienii razele sale palide.
Undeva, din pădure, se auzi scîncetul ca de copil al unui pui de animal căzut,
probabil, în ghearele unei fiare. Ţipătul nu-l trezi din somn pe Brown, semn că
dormea adînc. Cockes îi făcu un semn lui Bacala, şi acesta, care-i urmărise
fiecare gest, se ridică imediat şi duse mîna la spate ca să scoată revolverul
din buzunar. Mi-am zis că este momentul să fac ceva ca să-i scap. Am folosit un
mijloc, întrebuinţat de obicei de elefanţii indieni cînd vor să-şi sperie
duşmanul. Am apăsat cu forţă orificiul trompei de pămînt şi am început să suflu
cu putere. S-a auzit imediat un zgomot ciudat şi în acelaşi timp înfricoşător:
trosnet, gîlgîit, sforăit, ceva care putea trezi şi morţii din groapă. Or,
Brown nu era încă mort.
— Care
dracu cîntă la trombon? spuse el ridicînd capul şi zgîindu-şi ochii somnoroşi.
Bacala se lăsă pe vine.
— Ce
faci, dansezi? îl întrebă Brown.
— Eu...
adică elefantul ăsta blestemat m-a trezit din somn. Cară-te de aici!
Am
rămas însă locului şi după cîtva timp, cînd Brown s-a cufundat din nou în somn,
am repetat figura. Cockes se apropiase tocmai de el cu revolverul în mînă, cînd
am suflat din toate puterile. Brown se repezi la mine şi mă lovi tare cu latul
palmei peste vîrful trompei. De durere, mi-am răsucit în grabă trompa şi m-am
îndepărtat.
— Am
să te omor, vită blestemată! strigă el. Asta nu e elefant, e un adevărat
diavol. Mpepo! Ia goneşte elefantul ăsta de aici. Să se ducă în baltă.... De ce
ţii revolverul în mînă? întrebă deodată Brown, privindu-l bănuitor pe Cockes.
— Am
vrut să-l împuşc pe Truant, să se ducă dracului măi încolo.
Brown
se trînti la pămînt şi adormi. M-am dat cîţiva paşi mai departe, urmărindu-i
însă cu ochii pe cei doi.
— Elefant
blestemat! îl auzi pe Cockes, şuierînd printre dinţi şi ameninţîndu-mă cu
pumnul.
— A
adulmecat o fiară sălbatică, răspunse Mpepo. Tînărul negru voia să-mi ia
apărarea şi nici nu bănuia sărmanul cît de aproape era de adevăr. Da, simţisem
apropierea fiarelor sălbatice, a necruţătoarelor fiare bipede.
Abia
în zori îi făcu Cockes semn cu capul lui Bacala. Amîndoi săriră deodată. Cockes
la Brown şi Bacala la Mpepo şi traseră în acelaşi timp. Mpepo scoase un ţipăt
jalnic şi ascuţit, ca puiul de animal ce strigase în noapte, se răsuci şi căzu
la pămînt, chircindu-şi braţele şi picioarele. Brown nu scoase nici un geamat.
Totul se petrecuse aît de repede, încît n-am mai avut timpul să-i previn pe
aceşti nenorociţi...
Dar
Brown nu murise. Se ridică brusc, se sprijini în cot şi trase în Cockes, care
se aplecase deasupra lui. Acesta căzu ca secerat. Pitindu-se îndărătul
cadavrului lui Cockes, Brown începu să tragă în Bacala.
— A-aaa,
roşcovan păcătos! strigă Bacala, după care mai ochi o dată şi o luă la fugă.
După cîţiva paşi, însă, se răsuci în loc, cum fac oamenii cînd glontele îi
nimereşte în cap, şi căzu la pămînt. Brown suspină din greu şi se răsturnă pe
spate. Poiana era plină de sîngele oamenilor. Se făcuse linişte. Doar Brown mai
horcăia. M-am apropiat şi l-am privit. Ochii îi erau tulburi, dar, cu un ultim
efort, reuşi să mai tragă un glonte, care-mi zgîrîie uşor pielea pe genunghi,
la piciorul drept din faţă.”
O MANEVRĂ CE-MI IZBUTEŞTE
„Eram
la Matada, cînd îmi surîse şi mie în sfîrşit norocul. Se înserase, soarele
asfinţise în spatele munţilor care despart bazinul fluviului Congo de ocean.
Mergeam prin pădure, nu departe de fluviu, cuprins de gînduri triste. Regretam
aproape că nu fusesem prins în ţarc, odată cu restul turmei. Poate că acum n-aş
mai fi fost un proscris: sau mi s-ar fi terminat suferinţele pămînteşti, sau aş
fi devenit un elefant muncitor şi cinstit.
În
dreapta, printre arborii de pe ţărm, scînteia apa, reflectînd în mii de culori
razele soarelui ce apuneau. În stînga se ridicau arbori uriaşi de cauciuc a
căror scoarţă crestată dovedea că prin apropiere locuiau oameni.
Am
mai mers cîtăva sute de metri şi am văzut nişte terenuri cultivate, unde
creşteau manioca, mei, banani, ananas, trestie de zahăr şi tutun. Călcînd cu
grijă, am trecut hatul dintre ogorul de trestie de zahăr şi cel de tutun şi am
ajuns într-o poiană mai măricică, în mijlocul căreia se înălţa o casă. În jurul
acesteia nu se vedea nimeni, dar în poiană, nu departe de mine, alergau nişte
copii: un băieţaş şi o fetiţă de vreo 7–9 ani se jucau cu cercul.
Am
păşit în poiană fără să fiu observat şi, deodată, ridicîndu-mă pe labele
dindărăt, am început să ţip cît mai caraghios şi să joc. Zărindu-mă, copiii
rămaseră muţi de uimire, iar eu, bucuros că nu izbucniseră în plîns şi nu
fugiseră din prima clipă, făceam cele mai năstrujnice giumbuşlucuri, pe care
chiar un elefant de circ nu s-ar fi gîndit să le facă nici măcar în vis!
Băieţaşul îşi arătă primul încîntarea şi începu să rîdă în hohote, iar fetiţa
să bată din plme. Eu dansam, mă dădeam tumba, mă ridicam cînd pe lebele din
faţă, cînd pe cele dindărăt, făceam plecăciuni.
Copiii
prinseră curaj şi se apropiară de mine. Pînă la urmă, le-am întins cu grijă
trompa, oferindu-i băiatului să se aşeze şi să se dea în leagăn. După puţină
şovăială, băieţaşul se hotărî şi, aşezîndu-se pe capătul trompei, începu să se
legene. Pe urmă am legănat şi fetiţa. Mărturisesc că eram atît de bucuros de
tovărăşia acestor micuţi pui de om, care rîdeau fără grijă, încît eu însumi
m-am lăsat prins de joacă şi nici n-am observat cînd s-a apropiat de noi un
bărbat înalt şi uscăţiv. Faţa-i era gălbejită şi ochii duşi în fundul capului –
mărturia crizei de friguri tropicale prin care tocmai trecuse. Ne privi mut de
uimire. Deodată îl zăriră şi copiii.
— Tată!
strigă băieţaşul în limba engleză. Uite ce Hoiti-Toiti a venit la noi!
— Hoiti-Toiti?!
repetă tatăl cu un glas gros. Ţinea mîinile atîrnate în jos şi se vedea că nu
ştia ce să facă. Atunci m-am înclinat foarte politicos şi chiar... am
îngenunchiat. Englezul zîmbi şi mă mîngîie pe trompă.
„Victorie!
Victorie!” – jubilam eu...”
* * *
Aici
se termină povestirea elefantului. La drept vorbind, am putea termina aici şi
istoria lui, pentru că ceea ce s-a petrecut mai departe cu Hoiti-Toiti nu mai
prezintă un interes deosebit. Elefantul, Wagner şi Denisov au făcut o excursie
foarte plăcută în Elveţia. Elefantul era centrul de atracţie al turiştilor şi
se plimba prin împrejurimile oraşului Vevey, pe unde îi plăcuse altădată lui
Ring să se plimbe. Uneori se scălda în lacul Geneva. Din păcate, anul acela
vremea s-a răcit foarte de timpuriu, aşa încît turiştii noştri au fost nevoiţi
să se întoarcă la Berlin într-un vagon de marfă special. Hoiti-Toiti a rămas la
Circul Busch, cîştigîndu-şi cinstit porţia zilnică de 365 kg de hrană şi
uimindu-i nu numai pe berlinezi, dar şi pe mulţi străini veniţi special la
Berlin să-l vadă pe „genialul” elefant. Savanţii mai continuă şi azi să discute
despre originea excepţionalei inteligenţe a acestui elefant. Unii spun că sînt
la mijloc doar nişte „trucuri”, alţii vorbesc de „reflexe condiţionate” sau de
„hipnoză în masă”.
Pe
elefant îl îngrijeşte tot Jung, care acum este deosebit de politicos şi de
prevenitor. În adîncul sufletului său, el se teme însă de Hoiti-Toiti şi
bănuieşte că aici ar fi amestecat diavolul. Spuneţi şi dumneavoastră dacă nu
are dreptate: elefantul îşi citeşte în fiecare zi ziarul, iar odată i-a sustras
din buzunar un pachet cu două rînduri de cărţi de joc pentru pasienţe. Şi ce
credeţi? Cînd Jung a intrat pe neaşteptate la elefant, l-a găsit făcîndu-şi
pasienţa pe fundul unui butoi mare. Jung n-a spus nimănui nimic despre această
întîmplare: i-e teamă să nu-l socotească lumea mincinos.
* * *
Povestirea
a fost scrisă după materiale culese de Akim Ivanovici Denisov. După ce a citit
manuscrisul, I. S. Wagner a făcut următoarea însemnare:
„Toate
acestea s-au întîmplat aievea. Rog însă să nu se traducă materialul în limba
germană. Taina lui Ring trebuie păstrată, cel puţin faţă de cei apropiaţi lui”.
[Originally
published in „Vsemirnij sledopit” # 1-2, 1930]
Despre autor:
Alexander Romanovich Beleaev (1884-1942) este un scriitor rus de literatura SF . Lucrarile sale l-au facut cunoscut in anii 1920-1930 ca una din cele mai importante figuri ale literaturii sf din Rusia, fiind cunoscut si in afara granitelor tarii sale.
S-a nascut la Smolensk in familia unui preot ortodox. Tatal sau, dupa ce i-au murit ceilalti doi baieti, a vrut ca fiul sau sa continue traditia familiei si l-a inscris pe Aleksandr la seminarul din Smolensk. Dar Aleksandr nu se simtea prea religios si chiar a devenit ateu pana la terminarea scolii. Dupa ce a absolvit nu si-a depus juramintele pentru a deveni preot ci s-a inscris la o scoala de stiinte juridice. In timp ce studia aici tatal sau a murit si atrebuit sa aiba grija de mama sa si restul familiei dand lectii si scriind pentru teatru.
Dupa ce absolvit scoala in 1906 Beleaev a inceput sa practice ca avocat si si-a construit astfel o solida reputatie. In aceasta perioada starea sa financiara s-a imbunatatit astfel ca a putut calatori mult prin lume. In acelasi timp a continuat sa scrie. Pe la 30 de ani s-a imbolnavit de tuberculoza. Tratamentul nu a avut succes si astfel infectia s-a raspandit la coloana si i-au paralizat picoarele. Beleaev a avut dureri foarte mari si a fost paralizat timp de 6 ani. Sotia sa l-a parasit nevrand sa aiba grija de el fiind paralizat. In cautarea unui tratament s-a mutat la Yalta impreuna cu mama sa. In timpul convalescentei sale a citit opera lui Jules Verne , HG Wells si Konstantin Tsiolkovsky si a inceput sa scrie poezie in spital.
In 1922 reuseste sa depaseasca boala si a incercat sa isi gaseasca de munca in Yalta. A lucrat pentru putin timp si ca inspector de politie, apoi la o librarie, dar intampinand greutati financiare s-a mutat la Moscova unde a inceput din nou sa practice avocatura.
Acum si-a inceput Beleaev importanta cariera de scriitor de romane sf.
In 1931 s-a mutat la Leningrad. Aici l-a intalnit pe HG Wells care a vizitat URSS in 1934.
La inceputul invaziei germane din al 2 lea razboi mondial a refuzat sa se evacueze pentru ca de abia isi revenea dupa o operatie pe care o facuse doar cu cateva luni in urma.
Beleaev a murit de foame in orasul Pushkin pe timpul ocupatiei naziste. Un general german si 4 soldati i-au carat trupul din casa si i-au facut o inmormantare. Generalul a tinut si un scurt elogiu pentru scriitor in care a spus ca a citit multe din cartile scriitorului rus in copilarie. Tocmai din aceasta cauza Beleaev a beneficiat de o inmormantare cu onoruri, fiind respectata si eticheta unei inmormantari ortodoxe ruse.
Locatia exacta a mormantului nu este cunoscuta. O piatra memoriala este pusa in cimitirul din Kazanskoe in orasul Pushkin acolo unde se presupune ca este ingropat corpul sau.
