Calatoriile pasarii Vyt - Radu Florin Pintea, Almanah Anticipatia 1984

Calatoriile pasarii Vyt - Radu Pintea, Almanah Anticipatia 1984

Premiul pentru originalitate la Consfatuirea SF de la Targoviste din anul 1978.

Radu Florin Pintea
http://www.scribd.com/radu_florin_pintea

Calificativ: 10 plus
O povestire fantastica as spune aparte, de aceea i-am acordat calificativul maxim. Nu este nimic normal in aceasta povestire si de aceea calificativul se justifica. Este o povestire de un total insolit. Nu stiu daca ati fi fost in stare sa scrieti ceva mai bun daca vi se spunea sa compuneti o povestire despre o pasare. Dar puteti incerca.

"Totul a inceput in anul in care eruptia de o violenta nemaiintalnita a vulcanului Krakatoa a zguduit Sumatera, Kalimantanul si Borneo, extremitatile sudice ale arhipelagului japonez si ale Polineziei. Eruptiile anterioare ale vulcanului ii facusera deja faima de cel mai agresiv vulcan terestru, iar ultima dintre ele ii confirma inca o data terificul superlativ. 

Instinctul salbaticiunilor a presimitit cataclismul si cu multe zile inainte animalele prada agitatiei s-au refugiat din padurile tropicale prin hrube si chiar prin grotele recifelor de corali ale arhipelagului. 

Singura vietate ce parea ca sfideaza presimtirile era o pasare pe care indigenii o numeau wytoomba  sau pasarea singuratica. Este de marimea unui vultur cu care se aseamana destul de bine. Aripile ii sunt puternice, cu un penaj negru inchis, metalic, cu reflexe albastre. Restul corpului este acoperit cu pene de un alb orbitor. Ciocul puternic curbat si picioarele scurte prevazute cu gheare puternice au transparenta si consistenta sticlei, iar ochii ii sunt mari, rosii, ca niste carbuni aprinsi. Cand pasarea Vyt doarme pleoapele diafane ce ii acopera ochii sunt de un purpuriu magnetic ireal si oricine s-ar intampla sa o priveasca in clipele acelea incearca un sentiment de fascinanta atractie. 

Isi face cuibul pe varfurile cele mai abrupte ale muntilor pentru a-si feri oul si clipele ei de somn de pitonii si panterele negre ce haladuiesc din cand in cand si prin zonele cele mai pietroase ale insulei. 

Nimeni nu stie exact cat traieste pasarea Vyt dar vracii din arhipelag spun ca ea ar vietui de 4 ori viata unui om. Indigenii mai cred ca pasarea Vyt zboara vreme de o luna incheiata dupa care o luna doarme, apoi o luna zboara si tot asa. 

Ei o vad uneori plutind departe , cu clontul si ghearele sclipind in soare, undeva deasupra crestelor semete si atunci soptesc cu adoratie VYTOOOMBA ! VYTOOOMBA!
Chiar dacase intampla ca in luna de zbor sa fie furtuna, uragan sau tornada , pasarea vyt tot zboara, indigenii stiu asta si, ascunsi in colibele lor de piatra din orasele Sumaterei, murmura :   VYTOOOMBA ! VYTOOOMBA!...
Indragostitii cred ca e un semn bun sa o priveasca pe o astfel de vreme si atunci sub torentele de apa si vant ale furtunii, unul in bratele celuilalt cauta sa strabata cu privirea stihia  in care stiu ca pluteste netematoare si statornica  VYTOMBA, pasarea singuratica. Si cand unul din indragostiti o vede se bucura nespus de mult si o arata si celuilalt, se saruta si soptesc amandoi, gura in gura, sub cerul dezlantuit al tropicelor VYTOOOMBA ! VYTOOOMBA!..., ca pe o mirabila incantatie.
Se pare ca de cele mai multe ori destinul iubirii urmeaza frumoasa ciclada a VYTOMBEI
VYTOMBA zboara....
iar pasarea pluteste vreme de o luna incheiata  stralucind in lumina  taioasa a fulgerelor cu ochii ei mari si rosii, aprinsi, cu aripile intinse vibrand ca niste lame de otel iar apoi o luna incheiata doarme in cuibul ei de pe stanci, departe de amenintarea pitonilor si panterelor din insula.
Pasarea Vyt face un singur ou de care are grija doar soarele arzator al tropicelor. De indata ce iese din ou puiul vytomba zboara o luna incheiata si apoi doarme o luna incheiata, intrand astfel in ciclul speciei sale, Nimeni nu stie ce se intampla cu genitorele sau, daca isi cladeste sau nu un alt cuib sau daca ramane in acelasi cuib cu puiul, insa indigenii nu au vazut niciodata doua pasari wytoomba una langa cealalta. Ei vad doar una mereu, plutind  departe intre ocean si cer.
Eruptia lui Krakatoa s-a nimerit intr-o zi in care pasarea wytoomba era in zbor. Dupa cataclism locuitorii insulei Krakatau s-au intors si n-au mai vazut-o zburabd deasupra vulcanului innegurat de fumarole maro-violet respingatoare mirosind a pucioasa si cordita. Cuibul se aflase intr-un adapost de tuf vulcanic, in apropiere de craterul principal obturat de lava solidificata. In cursul eruptiei presiunea magmei a smuls buza craterului vechi proiectand fragmentele la inaltime de cativa kilometri. Oul pasarii Wytoomba impreuna cu fragmentul de roca vulcanica a fost proiectat pe o orbita circulara in jurul Pamantului., dincolo de barierele atmosferei.
Odata ajuns in spatiul cosmic, oul Wyt a fost supus radiatiilor de tot felul si mai ales celor solare. La a 30 a revolutie in jurul Pamantului a cuibului proiectat in zbor orbital, noul pui Wyt a spart carcasa calcaroasa ce-l inconjura si a iesit in cosmos. dar era acum altfel decat specia lui. Mutatiile pe care radiatiile cosmice le-au produs in embrion i-au inversat culorile si i-au creat o excrescenta functionala fara de care in vidul cosmic puiul nu ar fi trait. Noul pui avea corpul acoperit de pene negre, aripile ii erau albe, ochii- doua globuri limpezi ca lacrima. Numai ciocul si ghearele devenisera rosii ca sangele. In coada ii crescuse un fel de brat ce se termina cu un fel de palnie care se misca in permanenta dupa soare sau dupa cele mai stralucitoare stele. Prin aceasta duza, ouiul Wytomba se hranea cu radiatie stelara. Iesirea din ou a puiului a coincis cu inceputul perioadei sale de somn, care de data acesta, in noua sa viata, nu a mai durat o luna ci un an.
In periplul sau orbital impreuna cu stanca pe care se aflau rudimentele cuibului sau, noul pui Wyt a vegetat ca mort, palnia din coada i se misca lent, dupa soare, hranind organismul ce se dezvolta rapid. Duza s-a tot orientat astfel timp de 365 de zile spre stelele tuturor constelatiilor si a fixat in instinctul pasarii Wyt formele si frumusetile siderale ale universului.
Aceasta instruire prin nutritie cu radiatie a maturizat in somn dorinta puiului Wyt de a zbura in urmatorul an tot atat de intens si frumos precum universul ce i se relevase in periplul sau prin spatiul cosmic.
Noua pasare Wytoomba s-a desteptat in a 365 a zi, si-a tras pleoapele diafane de pe globurile imense si pure, ca de cristal ale ochilor si atunci s-a produs strania fuziune dintre instinct si realitate , atunci intreg Universul s-a busculat primar in cei doi ochi avizi de nemarginire. Noul Vyt a inceput sa isi miste aripile si imediat vidul i-a demonstratt ca sunt inutile si atunci le-a strans pe langa corp. Totusi o minuscula miscare de inaintare avu loc ca urmare a efectului de reactie si existand un precedent al experientei, acesta a intrat imediat in instinct. Din acel moment pasrea Wyttomba a incetat sa mai consume din energia siderala cu care se hranise in timpul anului sau de somn. Palnia devenise un motor fotonic prin care tasneau din cand in cand jeturi de lumina. Astfel puiul Wytoomba a inceput sa se deplaseze.
La inceput a facut doar mici excursii in jurul cuibului, apoi zboruri mai lungi. De la o vreme stanca pe care se afla cuibul a cazut din ce in ce mai mult in adancime pana cand a intrat intr-o orbita descendenta dupa care a patruns in atmosfera terestra si a ars ca un mic meteor. Intr-una din intoarceri micul Vytoomba nu si-a mai gasit cuibul satelit. A mai ratacit un pic pana ce in ochii lui ce vazusera Universul atat de aproape sclipi o frantura de clipa dara luminoasa a meteorului. Din palnia posterioara tasni un jet de lumina si pasarea Wytoomba se inscrise in zbor, cu aripile stranse, spre Pamant, uriasa sfera albastra, colorata ici si colo de mici inflorescente roz ca niste meduze diafane.
Wytoomba luase drumul cuibului sau ancestral. In curand avea sa-si desfaca aripile si sa pluteasca iarasi deasupra singuraticelor inaltimi ale uscatului.
Sfera albastra se apropia din ce in ce mai mult de ochiul sau, dar pe masura ce cobora, pasarea Wyt se metamorfoza in ceea ce fusese odionioara genitorele sau : aripile ii redevenira negre, ciocul si ghearele din sticla, ochii ca lacrima se inrosira ca doi taciuni aprinsi. Pana si mica palnie atat de vitala in Cosmos se aprinse si cazu, si in clipa in care puiul Wytoomba deveni ceea ce fusesera pe rand toate pasarile Wyt, el isi desfacu larg si sigur aripile planand terestru asupra unui imens ocean de liniste.
Incepuse luna de zbor si Wyt a zburat pretutindeni, a zburat peste oceane si oceane de liniste, Krakatoa parca nu fusese niciodata, era o liniste plina de radiatii care de randul acesta nu il mai hraneau pe micul Wytoomba, ci il ucideau lent.
A cautat vreme de o luna neincheiata tropicele fierbinti si fericite, valurile Arafurei ideal de albastre ce mai curgeau prin amintirile vagi ale propriei ereditati , apoi a cautat singuratatea calma a unui pisc de munte.
Totul era sferic, egal.
Asa a plutit Wytoomba o luna incheiata si, in cele din urma, asezandu-se pe chilia unei epave, a inceput somnul ei terestru.

Despre scriitor:

Cum pe Sfantul Net ,pe care am purces si haladuit in cautarea unor date despre autorul nostru de sf Radu Florin Pintea , nu am gasit date pentru a-l prezenta voi folosi cateva fragmente din medalionul intocmit in Almanahul Anticipatia 1984 de catre mult regretatul, tot al nostru, Adrian Rogoz. Cu mentiunea ca acele randuri sunt vechi si e si o poza a tanarului scriitor si atat am reusit - sa gasesc o poza mai actuala pe profilul de scribd al autorului pe care va recomand sa il vizitati si sa cititi din ce a postat domnia sa acolo.

http://www.scribd.com/radu_florin_pintea

Daca citeste cumva aceste randuri si doreste sa ne trimita o prezentare a activitatii domniei sale si mai ales in domeniul literaturii SF cu mare drag il rog sa ia legatura cu fanii sf care se ocupa de acest blog printr-un comentariu si apoi dam o adresa de mail ca sa primim  prezentarea domniei sale. Sau o poate posta direct ca si comentariu si o mutam noi la finalul textului.

Adrian Rogoz il prezinta ca pe un tanar mai putin preocupat de nebuniile tineretii clasice si mai mult ca pe cineva caruia ii place sa se avante pe caile neumblate ale fanteziei. O frumoasa prezentare.
S-a nascut pe 5 octombrie 1956 in Bucuresti unde a absolvit facultatea de Energetica.
Pana in 1984 scrisese deja 6 romane si peste 25 de povestiri.
Romanul "Aerostatul inocentilor " i-a fost premiat si publicat in 1981 de catre editura Albatros, iar povestirea "Calatoriile pasarii Vytt", prezentat aici de fata, a primit Premiul pentru originalitate la Consfatuirea SF de la Targoviste din anul 1978.

La final ii dam iarasi cuvantul lui Adrian Rogoz pentru o incheiere afectiva dar si obiectiva:

"Nu voi incerca sa-i definesc povestirile, adaugand etichete SF, adejective precum simbolic, parabolic etc. Sunt convins de talentul sau, desi uneori mi se pare ca o ia razna, dar cred ca acesta e rostul tinerilor - sa-i uimeasca pe mai varstnicii lor colegi. Daca noul mi s-ar parea banal, n-ar mai fi nou.
In acelasi timp,ceea ce scrie el, mai mult sau mai putin SF, imi face impresia unui nod de uragan, care, cu o stranie simpatie, imi arunca o privire de ET. Dar uraganu-i uragan, chiar daca-l stii de cand era mic, si intotdeauna raman nedumerit ca nu mi se intampla nimic atunci cand il ating cu mana pe crestet."

Adrian Rogoz

Tatuum Sonaria - Ovidiu Bufnila, Almanah Anticipatia 1984

Tatuum Sonaria - Ovidiu Bufnila, Almanah Anticipatia 1984

Ovidiu Bufnila

Calificativ: 10 plus
Ce pot sa spun, scriitorul Ovidiu Bufnila are un stil aparte in peisajul sf ului romanesc pe care l-as denumi ironico-halucinogen. Este un stil debordant plin de vivacitate si o fantezie ceva de speriat plus ironia din dotare.

"Trop, vanzatorul de stele, se infiinta intr-o buna dimineata pe strada noastra. Era ziua in care se anuntase aparitia cometei Blao, lumea se intristase parca, Trop isi lauda marfa trezindu-i pe somnorosi, ferestrele se deschideau cu zgomot la trecerea lui. Polips, omul-sandwich umbla de colo colo si indragostitii isi scriau pe cele doua pancarte ale sale numele, asta le aducea de buna seama ceva noroc. Trop il opri pe Polips incercand sa-i vanda ceva stele, fara gres, cei doi pareau rupti dintr-o pictura de Faliali, nu-l stiti pe Faliali, ce pacat, v-ar fi pictat intr-o maniera aparte, apoi ati fi putut trai in fiecare noapte intr-o alta lume pe care, desigur, v-o doriti inainte de culcare. Cometa Blao si-a intarziat aparitia, profesorul Goal ne explica pe indelete mecanismul ei, ne facu nestiutori si ne afurisi, apoi pleca sa il intrebe pe Trop daca stelele pe care tot umbla sa le vanda erau adevarate. In tot acest timp, Tatuum, calatorul stelar, dormi, Fama, femeia fara trup, il veghe si intr-un tarziu ne anunta trezirea lui, nu ne-a mai interesat atunci cometa Blao si subit Polips , omul sandwich si Trop, vanzatorul de stele, disparura ca mai apoi sa aflam ca, de fapt, ei faceau parte din visele lui Tatuum, ascultandu-i povestea ne-a cuprins din nou tristetea , anotimpurile se amestecara, calatorul stelar ne zambea si ne povestea intamplarile de pe Lore, cand cei de acolo, intr-un exces de zel, se transformasera in mici roiuri de planete care mai graviteaza si acum in jurul soarelui lor. Tatuum rase si cum radea ne-a cuprins si pe noi rasul, strada s-a risipit prin vazduh, soarele s-a inchis si indraznetul Tatuum a adormit din nou visandu-se mai departe, undeva pe tarmul fierbinte al marii Lo.
Cand, intr-o dimineata de vineri, din zidurile casei lui Baltazar au inceput sa creasca flori de portocal, Mama Filoni a reusit pentru prima oara sa zboare faraaripi, pur si simplu isi agita bratele, o facea in mod uniform, astfel incat ii puturam asemui zborul cu cel al unui pescarus, Gargali, flasnetarul se oprise langa chioscul de ziare si-i povestea lui Balbus o istorie hazlie intamplata de mult in Japonia, Hezal, frizerul fara foarfece, se asezase pe un scaunel in fata frizeriei sale si privea incantat soarele nostru electric, Jari laptarul isi mesterea motocicleta fluierand un tango si nimic nu ne dadea de gandit asupra lucrurilor ciudate care aveau sa urmeze.
Apoi, de la o fereastra, ne striga Damu, saxofonistul, era speriat de-a binelea si obrajii i se umflasra inrositi, parul ii era valvoi si acesta fu primul semn. Am alergat cu totii sus pe scari, inghesuindu-ne, plesnindu-ne in joaca pe spate, curiosi, flecari, inamorati dupa senzational.
Saxofonul luiDamu canta de unul singur si se simtea foarte bine, Damu isi trecea mainile prin par nervos, jumatate speriat, jumatate uimit, dintr-o data muzicutalui Jari laptarul incepu un mars vesel, un pahar de bere scoase un clinchet desi nimeni nu-l atinsese, un etaj mai jos incepu sa rasune o toba, Gargali ne striga din strada ca flasneta lui canta si ea de una singura si ca toate lucrurile o luasera razna si asta numiram noi plini de bucurie Marele Carnaval.
N-au intarziat sa apara mastile, focurile de artificii, dansurile nebune, apoi incepu sa se vorbeasca despre o gaura neagra prin care ar fi venit ceva sau cineva, ciudat, frumos, hazliu, o multime de sunete, fiinte sonore, inteligente, vai,mi-am spus, e o prostie, am privit in jur, casele muzicale treceau printre noi, pantalonii mei inganau un cantec din copilarie, gardurile, pantofii, automobilele, becurile, si asa mai departe, cantau, suierau, radeau, sonarienii pareau pasnici, plini de farmec si foarte grabiti sa patrunda intr-alt univers, s-au rostogolit mai departe dusi de ecoul primului sunet de dupa bing-bang si iata ca eu, chiar acum, ies din aceasta masina de scris si voi pluti o vreme prin camera, apoi pe fereastra larg deschisa amestecandu-ma cu zgomotele strazii...."

Biografie:

 Preluare de pe 

http://revistanautilus.ro/dictionar-sf/bufnila-ovidiu-n-1957/

  Eseist şi prozator român de science-fiction. Născut în localitatea Târgu Ocna, din judeţul Bacău. Între 1987-1991, urmează cursurile Facultăţii de mecanică din Galaţi.

Este membru fondator în trei cenacluri SF – “Orientări” (1980) din Galaţi, “Univers” (1981) din Bistriţa şi “Fahrenheit 451” (1982) din Bacău. Preocupat de partea publicistică a domeniului, OB realizează pagini speciale de SF în publicaţii locale precum “Univers” (1981), ”Fahrenheit 451” (1982), “Sinteze” (1994), “Imparţial” (1999), dar şi numere speciale , precum cel din “Ultima oră” (1995).

Debutează în SF, în 1980, cu povestirea “Maşini în mişcare, publicată în rev. “Luceafărul”.

Este colaborator constant al revistelor „Orientări”, „Dialog”, „Holograma”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Opinia studenţească”, „Magazin SF”, „Supernova”, „Fantastic Magazin”, „Tribuna, „Vatra”, „Univers”, „Paradox”, „Helion”, „Ateneu”, „Ultima oră”, „Sinteze”, „imparţial, „Zburătorul”, „Curentul”, „Magazin”, „CPŞF Anticipaţia”,”Almanahul Anticipaţia”, „Quasar”, „Jurnalul SF”, „Telegraf, „Sigma”, „Nautilus”,”String”, „România literară”,, „Clepsidra”, „Jurnalul de Bucureşti”.

Este prezent cu proze în mai multe culegeri colective şi antologii: „O planetă numită anticipaţie”, „Nici un zeu în Cosmos”, „Avertisment pentru liniştea planetei”, „La orizont această constelaţie”, „Povestiri ciberrobotice”, „Povestiri despre invenţiile mileniului trei”, „Timpul este umbra noastră”, „Nemira ‘94” şi „Nemira ‘95”

De-a lungul anilor, obţine mai multe premii la concursurile de profil: premiul al II-lea la secţiunea Proză scurtă, Romcon 1979; premiul al II-lea secţiunea Proză scurtă, Romcon 1982; premiul rev. „România literară”, Romcon 1983; premiul ziarului „Înainte”, Zilele cenaclului Henri Coandă, 1984; premiu pentru eseu de imagine, Festivalul Mihail Sadoveanu, Piatra Neamţ, 1985, premiul pentru cel mai bun roman SF, Romcon 1993, premiul pentru cea mai bună povestire SF din România, „Mandhala”, 2001, premiul Sigma 2002 pentru excelenţă în SF, premiul special pentru literatură, revista Clouds, New York, 2002, Premiul Sigma 2002 pentru cel mai bun roman românesc SF, „Cruciada lui Moreaugarin”.

Ovidiu Bufnilă este unul dintre puţinii scriitori din literatura română SF adept al prozei de dimensiuni foarte scurte, ancorată în parabolă. Surprinzătoare, povestirile sale nu par a fi deloc interesate de subiect, aşa cum picturile impresioniştilor nu par interesate de linie, conturul obţinându-se, în ambele cazuri, cu ajutorul sugestiei. În general, stilul său narativ aduce puţin cu acela al prozelor de tip sud-american, o frază lungă, care prezintă un număr mare de acţiuni scurte ale personajelor, intrate abrupt în atmosferă. Preferinţa autorului se îndreaptă, în mod vizibil către oglindirea realităţii cotidiene, în ceea ce are ea mai obişnuit, mai tern şi mai lipsite de spectaculos, pentru ca, brusc, finalul cu poantă să transforme substanţial imaginea iniţială pe care se străduise s-o contureze până atunci. Talentul său deosebit constă în a reuşi să concentreze pe spaţii narative mici situaţii complexe de viaţă, surprinsă în derularea ei obişnuită, naraţiuni construite pe teme SF în majoritatea lor covârşitoare clasice şi,implicit, considerate epuizate pentru proza actuală. De cele mai multe ori, însă, aceste texte reuşesc să scape de fixarea în anumite tipare critice, creînd impresia că aparţin unui imens tablou mozaicat, căruia autorul îi adaugă, cu infinită răbdare, noi şi noi bucăţele, realizând o imagine de ansamblu al cărui contur final scapă permanent cititorului ocazional.

Premii

• - Premiul pentru eseu de imagine, Festivalul Mihail Sadoveanu, Piatra Neamț, 1985
• - Premiul pentru proză SF, România literară, 1983
• - Premiul pentru cel mai bun roman românesc SF, Jazzonia, 1993
• - Premiul pentru cea mai bună povestire SF din România, Mandhala, 2001
• - Premiul pentru scenariu SF, Pataggonia, 2001 acordat de editura Vivien din New York și Asociația bedefililor din România
• - Premiul Sigma 2002 pentru excelență în SF
• - Premiul Sigma 2002 pentru cel mai bun roman românesc SF, Cruciada lui Moreaugarin
• - Premiul de onoare pentru eseul despre filozofia războiului modern, 2002, revista BetterKarma, SUA, acordat de cititorii americani
• - Premiul special pentru literatură, revista Clouds, New York, 2002
• - Premiul III la Concursul Internațional de Decriptare Moon Radio, Marea Britanie, 2003
• - Marele Premiu pentru întreaga activitate jurnalistică la Galele Jurnalismului "Constantin Baran", Bacău etc.

  Ediții speciale

• număr special Bufnilă, Jurnalul SF, 1994
• număr special Bufnilă, Imparțial, 1999
• număr special Bufnilă, revista Fantasya, 2000

Cărți publicate

• Jazzonia, roman, ed. Plumb, 1992
• Moartea purpurie, povestiri, ed. Brâncuși, 1995
• Cruciada lui Moreaugarin, roman, ed. Pygmalion, 2001
• Cadavre de lux, roman, fundația Noesis, www.noesis.ro
• Inelul magic, povestiri, ed. Liternet, 2002, www.liternet.ro
• Câmpuri magnetice, roman, ed. Liternet, 2002, www.liternet.ro
• Meduza, roman, Proscris, 2003
• Norii, ed. Liternet, 2005, www.liternet.ro

Gestul care.... - Vladimir Colin, Almanah Anticipatia 1984

Gestul care - Vladimir Colin, Almanah Anticipatia 1984

Vladimir Colin

Calificativ: 6

Povestirea "Gestul care" aduce in atentie o idee, pe acea vreme mai putin vehiculata, dar acum as spune poate excesiv uzitata de toti ciudatii, sarlatanii si credulii cu channeling si alte mambo jambo new age sau mai degraba dupa new age deja.  Ideea este aceea ca totul in univers este interconectat si cu aplicatie pe planeta noastra orice gest marunt, banal al cuiva poate avea implicatii devastatoare in alta parte de pe planeta. De exemplu o floare rupta in Franta la Paris poate provoca un eveniment precum ar fi acela ca lapon sa fie mancat de un urs polar sau nu stiu ce face unul din insulele Tonga si in Romania apare un politician cinstit. Asta e imposibil chiar si pentru un magician precum Vladimir Colin.

Mie ideea mi se pare aberanta, exagerata si folosita de tot felul de sarlatani new age acum. De aceea nici povestirea nu m-a impresionat. Poate la vremea aceea in comunism cand totul era programat acest element de neprevazut ce nu putea fi controlat, tinand de instante subtile, neintelese, putea sa fie chiar sa spun asa datator de speranta. 

Oricum registrul in care am citit si inteles eu povestirea cred ca e departe de ceea ce a simtit autorul. Eu am vazut in povestire efectiv dezvoltarea procesului de nebunie culminand cu moartea a unui om. Ceea ce ni se poate intampla tuturor. 

Ruperea granitelor dintre real si nebunie mi s-a parut realizata cu maiestrie, chiar m-am gandit ce poti face daca patesti asa ceva si incepi sa ai tot felul de idei tampite prin cap, cum ca orice gest banal al tau ar putea produce efecte necalculabile undeva pe planeta. Dar slava domnului, alta idee ciudata, actiunile mele aberante nu vor produce efecte prin Tonga sau Vanuatu ci direct asupra distinsei mele persoane dupa principiul popular: "Unde nu-i cap e vai de picioare"


Biografie Vladimir Colin: 
sursa
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Colin

Vladimir Colin (pe numele real Jean Colin; n. 1 mai 1921, Bucuresti, d. 6 decembrie 1991, București) este considerat a fi cel mai important scriitor român de literatură stiintifico-fantastica și fantastica . Operele lui imaginare formează o impresionantă colecție europeană și sunt cunoscute pe mai multe continente.

Fiul lui Lazăr Colin, funcționar, și a Ellei (n. Pauker) a crescut într-o familie de evrei emancipați. Liceul Cantemir Vodă, Facultatea de Litere abandonată după un an deoarece timpul îi era acaparat de activitatea politică de activist al Comitetului Central al UTC. Ulterior a fost redactor pe la mai multe reviste, la Revista literară, Flacăra, secretar general de redacție la Viața românească.

A fost căsătorit cu poeta Nina Cassian, apoi cu graficiana Marcela Cordescu care i-a ilustrat câteva din cărțile pentru copii (Basmele omului și Legendele țării lui Vam).

Operă literară

A debutat cu un volum de Basme, în 1953, care a obținut Premiul de Stat.. Au urmat apoi volumele de literatură fantastică Legendele țării lui Vam (1961) și de literatură științifico-fantastică A zecea lume, Pentagrama, !967, Un pește invizibil și douăzeci de povestiri fantastice, 1970, Imposibila oază, 1984. A excelat în genul science fantasy și a obținut trei premii Eurocon, o performanță de neegalat pentru un autor din România. Printre operele din acest gen se numără și volumele de povestiri Viitorul al doilea, Dinții lui Cronos sau mini-romanul Babel.
A scris romane fantastice, romane stiintifico-fantastice (așa cum ar fi A zecea lume și Babel), basme, volume de povestiri științifico-fantastice și o carte de fantezie istorică, Legendele țării lui Vam. Aceasta a devenit cartea sa cea mai cunoscută, fiind editată și tipărită în Spania și Franța în volume de benzi desenate avându-l ca desenator pe cunoscutul artist sârb Igor Kordev. Editura Nemira i-a republicat cărțile într-o serie de autor Vladimir Colin, aducându-i un omagiu postum. A scris foarte multe basme moderne sau literatură de popularizare pentru copii.

Premii literare

• Premiul Asociației scriitorilor pentru vol. Capcanele timpului în 1972, Dinții lui Cronos, 1975
• Trei premii Eurocon conferite la reuniunile Societății Europene de Science Fiction, S.E.S.F.,
• Medalia de aur la Poznan, Polonia,
• Premiul Europa pentru cel mai bun roman acordat vol. Babel, 1978
• Marele premiu la San Marino pentru Opera Omnia, etc.

Selecție din operele publicate

Basme, 1953 Zece povești pitice, 1957 Basmele Omului, 1958 Legendele țării lui Vam. O mitologie a omului, 1961 Povestea scrisului, 1966, A zecea lume, 1964 Pentagrama, 1967 Un pește invizibil și douăzeci de povestiri fantastice, 1970

Capcanele timpului, 1972 Dinții lui Cronos, 1975 Grifonul lui Ulise, 1976 Babel, 1978 Timp cu călăreț și corb, 1979, Imposibila oază, povestiri fantastice, 1984 Xele, motanul din stele, 1984

Antologator

A alcătuit o antologie a literaturii de anticipație franceze, Un pic de neant. O antologie a anticipației franceze contemporane, 1970

Salvarea Vietii - Mihail Puhov, Almanah Anticipatia 1984

 Salvarea Vietii - Mihail Puhov, Almanah Anticipatia 1984
Traducere Valerian Stoicescu

 

Calificativ : 8

O povestire amuzanta care arata ca sensul actiunii de a salva viata unei fiinte pot fi chiar foarte diferite.

— STAŢI! Să nu faceţi asta — s-a auzit de undeva de sus.

Sven Dalberg şi-a retras degetul arătător al mîinii drepte, lăsînd liber butonul aflat pe umărul stîng al costumului cosmospaţial, în timp ce îşi îndrepta privirile spre cerul de un albastru veninos. Spre el cobora un norişor alb, ca un înveliş de ceaţă, o crisalidă în care se afla ceva.

Crisalida a aterizat, iar învelişul ei a dispărut de parcă văzduhul otrăvit l-ar fi topit. Pasage­rul ei, rămînînd astfel descoperit, s-a îndreptat imediat spre Sven Dalberg. Era un umanoid, doar geamul de la casca costumului semăna mai degrabă cu un teleecran pe care era proiectată imaginea unei feţe de om. Această impresie era mult accentuată atunci cînd ima­ginea feţei începea să tremure şi să se ondu­leze, ca la un televizor dereglat.

— Sînt de la serviciul ocrotirii vieţii — s-a prezentat extraterestrul (barierele lingvistice se pare că nu existau pentru el). Noi ne ocu­păm de salvarea vieţii în cazul accidentelor.

Ajutorul sosise într-adevăr la ţanc. Sven Dalberg putuse să aterizeze, dar acum nimeni n-ar mai fi putut să lanseze nava înapoi în cosmos.

Rabla se profila pe fundalul unui relief trist: nori albi-veninoşi, soarele galben-veninos şi mucegaiul de pe stînci care desăvîrşea mono­tonia peisajului. Aici nu mai exista nimic, în afară de bacteriile ucigătoare purtate de vîntul otrăvit de cianide.

Situaţia devenise fără speranţă. Butonul de pe umărul stîng, pe care Sven Dalberg voia să-l apese, acţiona viziera căştii, dînd astfel posibilitate vîntului otrăvitor şi miliardelor de microbi nemiloşi să se năpustească în costum, provocînd moarte instantanee. Aşa avea de gînd să procedeze, pentru că nu mai avea speranţe pentru vreun ajutor, care, totuşi, nu se ştie de ce, a venit.

— Din cauza accidentelor — a repetat ex­traterestrul şi a ridicat capul. Urmărindu-i cu privirea, Sven Dalberg a observat încă un nor, care, oprindu-se din zbor, a început să co­boare ca un dirijabil, la comanda nevăzută a extraterestrului.

— Frumoasă muncă — a zis Sven Dalberg, simţind cum îi revine buna dispoziţie. Ce no­roc am avut că aţi fost prin apropiere.

— Noroc? Greşeşti. Noi controlăm toată Galaxia. Posturile noastre sînt amplasate în toate sistemele planetare.

— Chiar în toate?

— Fără excepţie.

— Curios, s-a mirat Sven Dalberg. Cum se face că pînă acum nu am mai auzit nimic des­pre voi? Că doar accidente au loc aproape tot timpul.

— Confuzie, a spus plin de importanţă ex­traterestrul. Noi lucrăm eficace. După cum îmi amintesc nici un fel de formă de viaţă nu a fost periclitată. Chiar eu am salvat mai mult de zece.

Nasul extraterestrului s-a mutat spre o ure­che, dar imediat s-a întors la locul lui, în timp ce norul sub formă de dirijabil s~a oprit. Din interiorul lui a fost proiectat afară un cub roşu voluminos, care la rîndul lui a început să coboare lin, de parcă ar fi fost ţinut de un cablu invizibil. Semăna foarte mult cu un bloc de lo­cuit sau cu un container imens, greu încărcat.

Cubul roşu cobora direct spre Sven Dalberg care imediat a sărit într-o parte, fiind nevoit să se ferească. Piatra pe care el stătea jos a pîrîit şi s-a făcut praf sub greutatea încărcăturii. Ex­traterestrul a lovit containerul cu pumnul, despicîndu-l în două fără zgomot şi lăsînd să se vadă un aparat cu o destinaţie necunoscută. La un semn al extraterestrului, carcasa roşie a zburat imediat, dispărînd în interiorul norului ce staţiona pe cer.

Aparatul rămas pe sol semăna cu un cilin­dru metalic fixat pe trei picioare masive. La un capăt al cilindrului se putea observa un orifi­ciu de mărimea unui craniu omenesc.

— Perfect, se declară satisfăcut extrateres­trul, în timp ce studia aparatul, înconjurîndu-l. S-a aşezat chiar în genunchi, verificînd ceva sub cele trei picioare. Apoi s-a ridicat, a scu­turat cu scîrbă mucegaiul care deja se lipise de costum, a învîrtit cilindrul metalic pînă cînd orificiul a ajuns pe direcţia lui Sven Dalberg.

Înăuntrul cilindrului domnea întunericul. Ex­traterestrul a tras cu putere de un levier, invi­zibil pînă atunci, care a început să se lun­gească ajungînd pînă aproape de pieptul lui Sven Dalberg.

— Gata, a zis satisfăcut extraterestrul. E cea mai sigură maşină. Niciodată nu a dat greş.

— Şi ce se întîmpla acum? a întrebat curios Sven Dalberg.

— Totul o să fie în regulă. Dacă acţionaţi levierul, dorinţa dumneavoastră se va împlini.

— Orice dorinţă? s-a îndoit Sven Dalberg.

— De ce orice? Numai dorinţa pe care aţi avut-o în momentul acesta.

— Păi, totuna e, s-a bucurat Sven Dalberg şi a zîmbit. Formidabil.

Şi-a pus în gînd o dorinţă şi a pus palma pe levier.

— Nu vă grăbiţi, a exclamat extraterestrul. Faţa lui a început să tremure şi ochii s-au răspîndit în toate părţile. Întîi să mă îndepărtez la distanţa necesară.

Sven Dalberg a luat mîna de pe levier şi a privit cu mai multă atenţie maşina extrateres­trului pentru îndeplinirea dorinţelor. Semăna cu o vechitură dintr-un muzeu. Telescop? Nu. Motor cu reacţie? Poate. Dar semăna mai de­grabă cu altceva.

Extraterestrul a făcut un semn şi alături de el a apărut învelişul semitransparent al crisali­dei zburătoare. A intrat înăuntru şi „gogoaşa” a început să se ridice încet.

— Hei! a ţipat Sven Dalberg. Aşteptaţi!

Înţelesese dintr-o dată că instalaţia enigma­tică semăna foarte mult cu un aparat cu ajuto­rul căruia, în antichitate, se rezolvau probleme demografice.

Crisalida a revenit la sol.

— Nu puteţi? a întrebat grijuliu extrateres­trul. Dacă vă este greu, pot să reglez levierul pe efortul cel mai mic. Uite-aşa. Dar să nu vă grăbiţi. Trebuie să înţelegeţi că dorinţele noastre nu sînt chiar identice cu ale dumnea­voastră.

Sven Dalberg privea cu îndoială crescîndă instrumentul demografic extraterestru.

— Sînteţi, într-adevăr sigur că această... chestie îmi va îndeplini orice dorinţă?

— Dar dumneavoastră sînteţi, într-adevăr, o fiinţă raţională? a întrebat curios extrateres­trul. E clar că nimeni nu este în stare să satis­facă orice dorinţă a tuturor indivizilor din populaţiile sistemului nostru stelar. După pă­rerea dumneavoastră, cîte fiinţe raţionale sînt în Galaxie?

Sven Dalberg a clătinat din cap şi parcă i s-a părut că aparatul demografic s-a mişcat, urmărindu-l.

— Nu ştiu.

— Foarte multe, i-a comunicat sec extrate­restrul. De aceea ne interesează numai dorin­ţele care privesc munca noastră. Îi localizăm şi după posibilităţi le îndeplinim dorinţele. De exemplu, dumneavoastră, nu demult aţi ajuns la o hotărîre care periclita viaţa. Normal, n-am putut să nu ne amestecăm.

— Şi ce hotărîre aţi luat?

Gura extraterestrului s-a lărgit pînă la urechi, în imaginea feţei lui s-a amestecat to­tul şi doar după un minut şi jumătate şi-a re­venit la normal.

— Doar sînteţi o fiinţă raţională. Sînt lucruri despre care nu se vorbeşte. Dar dacă insis­taţi... Acum cîteva minute aţi hotărît, scuza­ţi-mi expresia, să muriţi. Dorinţa dumneavoas­tră ameninţa viaţa...

— Înţeleg.

— ... şi de aceea am adus instalaţia necesară. Apropo, cunoaşteţi cam cît costă energia pen­tru aducerea urgentă a unui asemenea dezin­tegrator?

— Va să zică ăsta este... un de-zin-te-gra-tor?

— Are mai multe denumiri: dezintegrator, distrugător, ucigător... Cum vă place.

— Va să zică... Dacă apăs pe levier...

— Dorinţa dumneavoastră se va împlini, a aprobat extraterestrul, dînd din cap.

— Dar dumneavoaastră aţi vrut să mă sal­vaţi!

— Noi? Pe dumneavoastră — extraterestrul a căzut pe gînduri.

Trăsăturile feţei se un­duiau ca şerpii.

— Bine, dar dumneavoastră fa­ceţi o confuzie. În primul rînd, aceasta contra­zice dorinţa dumneavoastră, iar moartea, scu­zaţi-mi vulgaritatea, asta este treaba personală a fiecăruia. În al doilea rînd, fiinţele, chiar cele raţionale, au ajuns să fie prea multe. Salvarea celor care sînt pe moarte stă chiar în mîinile lor. Scuzaţi-mă încă o dată.

— Deci, aşa, a zis Sven Dalberg. Şi asta se numeşte salvare în caz de accident.

— Normal. Noi doar ocrotim viaţa. În Gala­xie sînt foarte multe vieţi şi ele aparţin fiecărei lumi. Şi întotdeauna există ceva care o ame­ninţă. Uite, dumneavoastră, scuzaţi-mă, vi s-a năzărit să muriţi. E dreptul dumneavoastră. Dar ce metodă aţi vrut să alegeţi? Pe cea mai barbară: deschizînd viziera căştii costumului. Şi asta înseamnă că milioane de bacterii de sub casca dumneavoastră se vor năpusti în libertate şi vieţii locale i se vor aduce pagube de nerecuperat. Poate chiar va dispare com­plet.

— Viaţa locală?

— Viaţa locală.

— Mucegaiul ăsta cenuşiu? Sau ăsta nu e mucegai?

— N-are importanţă! Mucegai, bacterii, mi­croorganisme. Aveţi ceva împotrivă?

— Nu, a zis Sven Dalberg. Dar cum este posibil? Să alegeţi între o fiinţă raţională, un om ce întruchipează apogeul creaţiei şi nişte microbi amărîţi. Oare este posibil să existe vreo comparaţie?

— Nu, a fost de acord extraterestrul. În fond ce este omul? Moartea anumitor fiinţe in­dividuale, şi chiar a celor raţionale, este pre­văzută în evoluţia fiecărei vieţi care a apărut de-sine-stătător. Fiecare viaţă este nepreţuită pentru că este irepetabilă. Nu există nenoro­cire mai mare decît dispariţia viului la dimen­siunile întregii planete. Cred că acum totul este clar, nu?

— Deci, dacă eu deschid casca... va să zică asta înseamnă... s-a bucurat Sven Dalberg gă­sind, în sfîrşit, o logică normală şi nedenatu­rată în tot ceea ce se petrecea. Într-adevăr, cred că acum este clar. Încep să vă înţeleg.

— Numai înţelegerea nu ajunge. Este nece­sară şi acţiunea. Iar dumneavoastră ce vreţi să faceţi? În loc să folosiţi dezintegratorul, care nu numai că vă îndeplineşte dorinţa dumnea­voastră, dar şi omoară, scuzaţi-mi expresia, toate porcăriile care colcăie sub cască, dum­neavoastră ce faceţi? Lungiţi vorba fără rost. Nu vi se pare că aţi zăbovit destul?

Extraterestrul a păşit spre crisalida lui.

— Aşteptaţi un pic, a ţipat Sven Dalberg. Dar eu nu vreau să mor.

— Deja v-aţi răzgîndit? Cum doriţi. Nimeni nu vă sileşte.

Învelişul de ceaţă ce învăluia extraterestrul s-a îndesit şi şi-a pierdut transparenţa.

— Dar eu vreau să trăiesc, a urlat Sven Dal­berg. Să trăiesc!!

— N-aveţi decît. Doar e dreptul dumnea­voastră legal.

Crisalida a început să zboare spre Nord. Orificiul negru al dezintegratorului îl fixa drept în faţă. Sven Dalberg a făcut un pas lateral. Ţeava maşinăriei s-a mişcat urmărind fiecare mişcare a lui.

— Ajutor, a ţipat disperat Sven Dalberg. Un minut mai tîrziu, extraterestrul stătea în faţa lui.

— De ce ţipaţi? V-am spus doar: trăiţi.

— Aici? Bine, dar eu...

— Unde doriţi! De exemplu, dacă o să zbu­raţi la dumneavoastră, noi o să vă fim recu­noscători.

— Păi, cum dracu să zbor? a izbucnit Sven Dalberg, arătînd spre nava lui paradită.

Extraterestrul îi repetă gestul.

— Probabil tot aşa cum aţi venit.

— Ce, vă bateţi joc de mine? Cu rabla asta? Totul este paradit: tabloul de comandă, moto­rul şi chiar învelişul.

— Şi de ce nu vreţi s-o reparaţi?

— Iar rîdeţi de mine? Păi, cum s-o repar?

Ca răspuns la replica omului, ochii extrate­restrului s-au urcat pe frunte.

— Cum? Dumneavoastră nu ştiţi să vă repa­raţi nava proprie?!! Haideţi să mergem să ve­dem.

Sven Dalberg a pus mîna pe pîrghia de start. Extraterestrul stătea departe, printre stînci, cu mîna pe dezintegrator. Tot îi mai era teamă că pămînteanul se va răzgîndi iar.

Nava s-a cutremurat şi s-a repezit în sus. În ecranele de observare, Sven Dalberg vedea planeta, parcă pentru prima oară, acolo unde l-a aruncat destinul. Vedea cerul ei albastru care se întuneca treptat, norii albi, la nivelul cărora deja ajunsese şi stînciie sălbatice care se prăbuşeau în jos. Dar nu; el pleca, iar res­tul rămînea pe loc. Şi cerul, şi norii, şi stîncile. Şi, bineînţeles, mucegaiul de pe stînci — o viaţă străveche cu un viitor încă necunoscut.

Dagon - H.P. Lovecraft, Almanah Anticipatia 1984

Dagon - H.P. Lovecraft 1819
Weird Tales, october 1923, ed. Edwin Baird, publ. The Rural Publishing Corp., Indianapolis

In romaneste: Almanahul Anticipatia 1984
Traducere: Ion Şerban

H.P. Lovecraft b.1890- d.1937

 

Calificativ: 10 plus

O povestire cult pentru cei carora le plac autorii care combina cu naturalete fantasticul, horrorul si mitologia deopotriva. 

"M-am hotarit. Voi asterne totusi pe hartie si apoi- puncul final. Oricat imi este de greu sa imi adun gandurile si indiferent cata oroare ma umple numai stiind ca va trebui sa imi readuc in minte toata acea stranie intamplare, astazi in seara aceasta trebuie sa se sgarseasca. Bani nu mai am si nu vad cum mi-as mai putea procura drogul, care in ultima vreme mi-a dat puterea sa infrunt tacerile noptilor si tumultul zilelor. Dar chinul acesta nu poate dura la infinit; cand voi termina ceea ce am de facut ma voi arunca de la fereastra mansardei mizere in care am ajuns sa locuiesc. As dori sa nu credeti ca din cauza morfinei am ajuns sa imi doresc sa ma vad strivit de caldaramul a carui murdarie se vede si de aici de sus. Sa nu credeti ca inrobit de drog nu mai am vointa si judecata limpede; veti citi aceste pagini scrise in graba si, poate chiar daca nu veti putea intelege pe de-a-ntregul, am macar speranta ca veti avea dumneavoastra taria de a banui toata grozavia care ma face acum sa caut moartea asa cum atata vreme am cautat in morfina uitarea.

Marele razboi abia incepuse. Marina germana domina nestingherita marile lumii. Vasul de transport pe care ma gaseam a fost torpilat intr-o zona pustie a Pacificului, prea putin strabatuta de nave. Partile beligerante nu erau inca inraite de ura, tonajul mare al cargoului nostru asigura torpilorului laude la sfarsitul misiunii asa ca am fost culesi din barcile noastre de salvare si tratati cu respectul si corectitudinea cavalereasca pe care marina si avaitia acelor ani inca le rezervau adversarilor; nu eram inca dusmani ci doar adversari intr-o sangeroasa si fara sens cursa sportiva. Evident ca supravegherea prizonierilor in nemarginirea oceanului parea ridicola, asa ca eu am profitat de toate avantajele situatiei si, in numai cateva zile, am reusit sa ascund la bordul unei mici ambarcatiuni provizii si apa care-dramuite cu grija- socoteam sa-mi poata ajunge cateva saptamani bune. Intr-o noapte am evadat. 

Curaj nebun si lipsa de judecata a tineretii.....derivam in voia valurilor si a vanturilor. Niciodata nu ma pricepusem prea mult la navigatie. Dupa soare si stele puteam fi doar cert ca eram undeva pe la sud, in apropierea ecuatorului, cat priveste longitudinea.....Noroc ca vremea se mentinea senina fara a fi excesiv de calduroasa. Zilele treceau insa in sir, una la fel ca cealalta, astfel ca nici nu mai stiam de cate zile pluteam aiurea scrutand zarile in nadejdea ca voi zari vreun vas sau semne de apropierea de un tarm locuit. Dar nici un vapor, nici o panza nu aparea si cerul continua sa se uneasca la orizont cu oceanul fara ca umbra vreunui liman sa-i intrerupa nesfarsita monotonie. Pierdut in imensitatea albastra, ars de soare si batut de vant, incepusem sa cad tot mai des intr-un somn letargic, un somn chinuit, deloc odihnitor, plin cu tot felul de indescriptibile naluciri, astfel ca nu stiu cum s-a facut de m-am trezit dintr-o data pe jumatate afundat intr-o clisa neagra, vascoasa, care acoperea ca o stinsa oglinda a deznadejdii tot ce puteam cuprinde in jur cu privirea. 

Barca mea zacea intepenita la cativa zeci de metri mai incolo. 

Prima reactie ar fi trebuit sa-mi fie mirarea fata de o asemenea uluitoare transformare a realitatii inconjuratoare; eu ma simteam mai degraba terorizat. In jurul meu, in aer si pe solul scrarbos, peste tot era o aura sinistra care facea sa inghete si sufletul in mine. Peste tot putrezeau in bataia soarelui pesti de toate marimile si hoituri ale unor vietati de nedescris, ale caror resturi oribile rasareau ici si colo pe intinderea fara sfarsit. Nici nu am cuvinte ca sa redaucat de vag nemarginita grozavie care se poate ascunde intr-o liniste absoluta si o pustietate neagra, mai pustie decat toate pustietatile lumii. In necuprinderea de noroi intunecat nu se auzea nimic, nu se misca nimic, nu era nici un semn de viata, eram mai singur decat fusesem pe valurile oceanului. Ma cuprindea din ce in ce mai mult groaza, o simteam raspandindu-mi-se in fiinta, mi-e era groazastomacul mi se revolta impotriva nemiscarii absolute cum nu o facuse nici pe marile cele mai rascolite de furtuni.
Soarele ma izbea in crestet de pe un cer lipsit de nori, atat de albastru incat parea aproape negru, ca si cum ar fi reflectat pustiul mohorit din juru-mi. Nici macar o adiere de vant nu improspata aerul greu de miasme. M-am tarat prin malul care statea gata gata sa ma soarba, m-am tarat cu disperare pana la adapostul relativ al barcii, incercand, obligandu-mi judecata sa rationeze, sa gaseasca o explicatie logica a celor intamplate. Singurul lucru plauzibil era un cutremur, o miscare tectonica de o forta si intindere nemaivazute, care sa fi ridicat la suprafata fundul oceanului, pamant care de milioane de ani zacuse la mari adancimi, o mare intindere dupa cat puteam eu aprecia; oricat m-as fi ridicat si as fi privit peste marginea barcii, sclipirea oceanului nu se zarea nicaieri; nicaieri nu reuseam sa vad vreo zburatoare a marii atrasa de lesurile in descompunere.
Am ramas o buna bucata de vreme ascuns in putina umbra pe care barca aplecata pe o coasta mi-o oferea impotriva razelor soarelui. Coplesit cum eram de grozavia celor ce mi se intamplasera simteam cum ma cuprinde disperarea, dar privin in jur mi-am dat seama ca sub dogoarea soarelui malul puturos incepuse sa se usuce . Asta insemna ca in curand puteam umbla fara teama de a ma simti supt in clisa asa cum ma temusem mai devreme. Gandul acesta m-a mai linistit putin; odata cu lasarea intunericului  am adormit , dar m-am trezit curand; linistea desarsita din jur nu ma lasa sa ma odihnesc. Nici nu dadusera bine zorii ca eu imi si pregatisem un sac cu merinde pentru a pleca sa gasesc tarmul oceanului in speranta vreunei sanse de salvare.
Abia in a treia dimineata crusta de noroi a fost destul de tare si groasa incat sa pot merge fara sa ma tem. Duhoarea vietatilor in descompunere era innebunitoare dar si mai innebunitoare era neputinta de a actiona, iar undeva prin zona subconstientului, simteam apasarea unei sumbre presimtiri, astfel ca am pornit-o fara intarziere spre asfintit, atras de un fel de ridicatura care parea a se inalta putin deasupra nemilosului pustiu. Am innoptat pe drum; mai aveam mult de mers pana la tintapecare mi-o fixasem si care-mi paruse atat de aproape. Tensiunea nervoasa, speranta, sau poate jocul neindurator al mirajelor ma facusera sa apreciez gresit distantele. Au mai trecut trei zile si catre sfarsitul celei de a patra zi de drum am ajuns la poalele movileicare era mult mai inalta decat o crezusem. Eram insa frant de oboseala si nu ma simteam in stare sa iau in piept urcusul. Am adormit chiar pe locul unde ma oprisem.
Nu stiu ce cosmaruri mi-au intrerupt somul; poate chiar Luna, enorma, deasupra orizontului, luminand puternic, darfara stralucire, ca si cum si-ar fi strecuratrazele prin ceata rece a altor lumi. Scaldat intr-o sudoare rece mi-am dat seama ca nu mai puteam sa adorm. Apoi- mai era ceva, ca o chemare, ceva ce ma indemna sa nu mai stau locului, desi imi era frica, frica de liniste , de ceeace ma inconjura, de ceea ce puteam gasi in varful colinei, o frica pe care nu as putea-o asemui decat cu groaza pe care o simt catelandrii l auzul urletului haitelor de lupi, teama necunoscutului care adasta in chiar genunea dinaintea inceputurilor fiintei noastre. Poate imi era si teama sa nu ma reintalnesc cu nefapturile cosmarurilor care-mi insotisera somnul de cand naufragiasem pe campia de noroi.
Mi-am dat repede seama ce mare greseala facusem calatorind ziua: in racoarea binefacatoare a noptii risipeam mult mai putina energie. Chiar si dupa somnul acela scurt, cat fusese el de chinuit si zbuciumat, tot ma simteam in stare sa infrunt dealul a carui inaltime spre apusul soarelui mi se paruse coplesitoare. Mi-am luat sacul la spinare si am inceput sa urc.
Cred ca am spus deja cat de apasator de inspaimantatoare era monotonia neintrerupta a intinderii de noroi. Starea de spaima devenise obisnuinta si aproape ca nu credeam sa-mi poata fi mai teama decat imi fusese si imi era. Cu toate acestea cand, in sfarsit  am ajuns pe culmea dealului  , am simtit un val rece de groaza strangandu-mi rasuflarea: la nu mai mult de un pas mi se deschidea sub picioare o genune fara fund , asa mi se parea cel putin, caci razele lunii nu razbateau la mai mult de cativa metri. Ma simteam ca si cum de pe marginea Pamantului as fi privit in nemarginitele abisuri ale unei haotice nopti eterne. Prin mintea-mi tulburata de tot ceea ce ma inconjura treceau vagi amintiri din Paradisul Pierdut , haul negru din fata mea parea sa fie insusi infioratorul drum al lui Satan prin neintocmitele lumi ale intunecimilor.
Pe masura ce Luna se  ridica spre zenit vedeam insa vaterenul din fata mea nu cobora atat de abrupt pe cat avusesem la inceput impresia. Barne si crapaturi, denivelari si mici creste aruncate bezmetic in toate directiile imi permiteau o coborare destul de comoda, iar dupa vreo suta si ceva de metri panta parea sa devina chiar si mai lina. Imboldit de aceeasi inexplicabila, terorizanta urgenta, am inceput sa cobor; e drept, nuatat de usor pe catsocotisem, dar dupa un timp destul de scurt am ajuns aproape de fundul craterului care, ca si adancimile intunecatului Styx, nu erau atinse de razele Lunii.
Incercand sa patrund cu privirea tenebrele din jur, atentia imi fu atarsa de un obiect straniu, imens, care se ridica abrupt nu prea departe de mine, cam de inaltimea unei case cu treizeci de etaje , sclipind alburiu in lumina ireala a Lunii. De la prima vedere intelesesem ca nu era altceva decat o uriasa stanca, darceea ce ma umplu de o nedefinita, viscerala groaza fu senzatia neta de artificialitate: pozitia si forma monolitului nu aveau nimic natural si totusi nu semanau cu nimic din ceea ce stiam eu ca pana atunci ar fi putut crea mana omului. Enorma peste orice inchipuire, asezata intr-un mediu care de curand fusese smuls strafundurilor oceanului unde zacuse de cand lumea era inca foarte tanara, oricat de masiva era stanca, marginile ei erau asa de precis conturate, in unghiuri de o neomeneasca, tulburatoare simetrie, nu puteau sa fi fost realizate decat de forta creatoare a unor fiinte rationale. Forma neobisnuita, lipsita de orice posibilitate practica de utilizare, imi dadea certitudinea ca ma aflam infata unui obiect de cult si parca din miasmele noptii vedeam cu ochii unei inconstiente imaginatii fapturi infernale venerand straniul monument.
Desi eram inspaimantat peste masura si ametit de atatea senzatii nelinistitoare, succonstineta chemare pe care o simtisem tot timpul- dar si o legitima curiozitate- m-au fortatsa incerc a considera cu toata detasarea de care eram in stare situatia in care ma aflam ca si ciudatele imprejurari. Luna, ajunsa acum aproape de zenit, stralucea indiferenta, salbatica si straina, iluminand pantele care tindeau a se uni lin intr-un fel de troaca alungita mult departecatre dreapta si catre stanga mea, plina cu o apa urat mirositoare, de nivelul careia ma mai desparteau doar cativa pasi. Monolitul de dimensiuni ciclopeane se afla de partea cealalata a vagaunii; ma strivea sub groaza pe care o emana, dar ma si fascina totodata. Din locul unde ma aflam puteam vedea apa clipocind vascoasa la baza sa. Neregularitatile pe care crezusem ca le disting pe suprafata sa uriasa mi se dezvaluiau acum a fi stranii inscriptii hieroglifice si sculpturi barbare. Erau insiruiri de semne cum nu mai vazusem nicioadta in reproduceri de scrieri ideografice ale lumilor disparute, ciudate si de neinteles, dar usor de identificat drept elemente ale lumii apelor : pesti, tipari, caracatite, crustacei, moluste, cetacee si altele, simboluri ale unor vietati abisale, necunoscute lumii intregi, dar care mie imi aminteau, facandu-ma sa ma cutremur de greata si spaima, de hidoasele resturi ale nenumitelor fapturi pe care le zarisem putrezind printre resturile de pesti, mici si mari, intepenite in malul primordial al fundului de ocean pe care naufragiasem.
Cu totul si totul extraordinare erau sculpturile, basoreliefuri de dimensiuni gigantice, astfel ca le distingeam foarte bine, fapturi demne de pana unui Goya sau Hyeronymus Bosch, creaturi care, fara sa aiba nimic omenesc in ele, pareau vag umane, reprezentate intr-un mediu fara indoiala acvatic, in care traiau si se deplasau ca pestii, inchinandu-se in fata unui altar monolitic aflat intr-o grota submarina. Nu am cum sa descriu in amanunt cum aratau, chiar si efortul pe care il fac acum incercand sa imi readuc in minte cele traite si vazute acolo, imi umple fiinta de sila si groaza. Grotesti dincolo de orice posibila imaginatie erau umane da , dar cat de oribile - mainile si labele picioarelor mari latite si abia formate, intrecuprinse de o retea de nervi, muschi si ligamente, buzele gretoase, groase si labartate, ochii bulbucati si asezati mult lateral in partea de sus a capului. Mintea-mi refuza sa isi aminteasca de alte trasaturi , erau atat de hidoase incat nu pot fi descrise in toata perfecta lor uratenie. Ciudata era si uluitoarea - cum sa spun - constanta disproportionare a reprezentarii acestor creaturi in raport cu scenele si obiectele inconjuratoare Imi amintesc de o scena de vanatoare, unde o balena era ucisa de una dintre oribilele creaturi care era redata ca fiind doar putin mai mica decat uriasul cetaceu. Monstruozitatea formelor si gigantismul disproportiilor m-au facut sa ma gandesc pentru o clipa la zeii imaginari ai vreunui trib de pescari sau navigatori care traisera candva, cu mult inainte de aparitia omului de Piltdown sau Neanderthal. Naucit de aceasta nebanuita perspectiva intr-un trecut atat de indepartat, in stare sa zapaceasca si pe cel mai fantast antropolog, ramasesem pe ganduri in timp ce Luna arunca reverberatii de infern pe suprafata plina de duhoria a  troacei intunecate de la picioarele mele.
Si atunci l-am vazut.
Invalurind abia simtit fata apei se ridica din abisuri in aer, polifemic, enorm,intruchipare a terorii de nedescris pe care o simteam, un monstru zamislit din cele mai negre cosmaruri se ridica spre monolit inconjurandu-l cu gigantice brate tentaculare acoperite de solzi scarbosi , inclinandu-si monstruosul cap si dand glas unor bine masurate sunete , oribile pentru urechile mele omenesti , care insa nu puteau sa nu recunoasca in acele suieraturi si vibratii o uluitoare, ingrozitoare, neomeneasca dar rationala litanie. Cred ca atunci am innebunit : nu tin minte cum si in ce fel am fugit de acolo manat numai de dorinta subconstienta de a ma indeparta de oribila creatura ridicata in hauri.Nu stiu cum am nimerit la barca blocata in malul uscat.Parca imi aduc aminte cum cantam de bucurie, cantec care mai apoi cred ca s-a transformat intr-un lalait incontient, intr-un horcait care voia sa fie ras de bucurie si usurare. Apoi, la zile dupa aceasta , zile de nopti si chin si de plutire intre vis negru si si realitate sumbra, parca a fost o infioratoare furtuna , cu fulgere si tunete, cum rareori natura dezlantuita azvarle asupra mizerabilei noastre planete, gata sa o arunce din nevazutele-i tatani.
Mi-am revenit intr-un spital din San-Francisco. Se pare ca un vas american m-a descoperit delirand in barca aflata in deriva pe Oceanul Pacific.
Ce voi fi spus cat ma zbateam intre viata si moarte , intre constienta si nebunie, Dumnezeu stie. Nu cred ca a fost cineva care sa dea mare atentie cosmarurilor in care m-am chinuit atatea luni de zile.
Despre un pamant nou, aparut din valurile oceanului sau despre cutremure submarine neobisnuit de puternice nu auzise nimeni nimic.
Am citit mult dupa ce am parasit spitalul , Am cunoscut un etnolog de renume mondial si i-am pus o sumedenie de intrebari despre lumea dinaintea Potopului , despre Dagon, zeul peste al filistenilor, dar m-am lasat pagubas cand mi-am dat seama cat era de intelenit in conventionalisme celebrul savant.
Noaptea, cand luna este incetosata si joasa, imi retraiesc teribila aventura . Am incercat morfina dar inafara de trecatoarea perioada de nepasare usuratica si de nevoia tot mai mare de a recurge la la inselatoarea ei alinare, nu am putut scapa de cosmaruri, nu am putut uita nimic. Din aceasta cauza cred ca este mai bine sa termin eu, acum cand am scris totul , tot ce am putut povesti fara sa imi aduc in minte deplina grozavie a celor vazute. Cel care imi va citi grabita spovedanie ori ma va crede si ma va intelege ori va incerca, poate, sa gaseasca o cat de vaga explicatie a misterului in care mi-a fost dat mie sa arunc o fugara privire, fie va rade luandu-ma ca si atatia altii drept un sarman nebun. Eu insumi m-am intrebat adesea daca nu a fost totul un vis, o halucinatie provocata de febra si de singuratate in timp ce zaceam fara cunostinta in barca in care evadasem de pe torpilorul german.
Ma stradui insa in van sa gasesc explicatii logice , rationale; viziuni de infern imi apar inaintea ochilor chiar si cand sunt treaz. Orice notiune legata de adancimile marilor sau oceanelor, orice frantura de conversatie sau lectura atingand cat de superficial acest subiect ma face sa ma cutremur de groaza fata de creaturile de nenumit care poate in chiar aceste  clipe misuna in strafundurile intunecate , prin malul ascuns vietii noastre de sute de milioane de ani , adorandu-si hidosii idoli sau sculptandu-si propriile indescriptibile infatisari in granituri inmuiate de presiunea de mii de ori milenara a apelor. Ma ingrozeste gandul ca ar putea sa vina clipa cand aceste fiinte preancestrale s-ar putea ridica din talazurile framantate ale oceanului planetar numai ca sa tarasca in adancuri resturile unei omeniri prapadite , mistuite de razboaie necrutatoare si catastrofale , dezlantuite de propria-i necugetare , mi-e groaza de ziua in care pamanturile arse, istovite si bolnave se vor scufunda intr-un pandemoniu universal lasand sa iasa, sub vapaia unor ceruri dogorinde , malul in care forme de viata zac ascunse inca dinainte ca prima amoeba sa-si fi intins pseudopodul spre pamantul fierbinte al erei prearhaice .
Acest sfarsit este aproape  , eu il simt. Ah.......la usa se aud zgomote stranii , un trup imens, lunecos, bajbaie cautand intrarea. Nu, nu......pe Mine nu ma va gasi......Doamne ce mana! Fereastra , repede ! Fereastra !


Biografie:

  Howard Phillips Lovecraft (n. 20 august 1890 în Providence, Rhode Island - d. 15 martie 1937, în Providence, Rhode Island) a fost un scriitor american, considerat unul dintre părinții literaturii fantastice a începutului secolului XX
Lovecraft s-a născut în casa familiei sale din 194 Angell Street în Providence, Rhode Island. Tatăl său, Winfield Scott Lovecraft, era vânzător ambulant. Mama sa, Sarah Susan Phillips Lovecraft, putea sa își urmărească arborele genealogic încă de la venirea în Massachusetts Bay Colony, Statele Unite (circa 1630). Când Lovecraft avea 3 ani, se știa că tatăl său suferise o cădere nervoasă într-o cameră de hotel din Chicago și fusese adus la Spitalul Butler, unde a rămas timp de 5 ani. Povestea colapsului psihic a fost o acoperire pentru a salva familia de rușine. De fapt, tatăl micuțului Howard Phillips era bolnav foarte grav de sifilis.
Lovecraft a fost crescut de mama sa, două mătuși și bunicul său, Whipple Van Buren Phillips. A fost un fel de copil minune, la vârsta de 2 ani recita poezii, iar la 6 ani deja scria. Bunicul său l-a încurajat să citească, aducându-i cărți ca "1001 de nopți", "Bulfinch's Age of Fable" și versiuni pentru copii ale Iliadei și Odiseei. Bunicul său a stârnit și interesul copilului pentru lucruri ciudate și stranii, spunându-i povești gotice originale. În perioada copilăriei sale, Lovecraft a fost bolnav mai tot timpul. A frecventat școlile doar sporadic, dar a citit mult. A produs câteva publicații de mic tiraj începând cu 1899, în colaborare cu "The Scientific Gazette".
Whipple Van Buren Phillips, bunicul său matern, a murit în 1904, iar familia a rămas împovărată datorită administrării defectuase a banilor și proprietăților, fiind nevoită să se mute într-o altă casă, pe aceeași stradă însă mult mai mică și nu la fel de comodă. Lovecraft a fost foarte afectat de această pierdere a locului de naștere și pentru o vreme chiar s-a gândit la sinucidere. A suferit o cădere nervoasă în 1908 din cauza căreia nu a reușit să obțină o diplomă de liceu. Astfel, eșecul său de a-și termina studiile și de a intra la Universitatea Brown l-a urmărit toată viața.
Primele sale lucrări șlefuite au început să apară în anul 1917 - "The Tomb" ("Mormântul") și "Dagon" ("Dagon"). Tot în acest timp a început să își construiască imensa sa rețea de corespondenți întrucât scrisorile sale lungi, detailate impregnate de stilul său aparte vor face din el unul dintre cei mai mari scriitori de corespondență ai secolului XX. Printre corespondenții săi figurează și Forrest J. Ackerman, Robert Bloch și Robert E. Howard.
Mama sa a murit în 1921. La puțin timp după aceea, a început să frecventeze o convenție a jurnaliștilor amatori, unde a cunoscut-o pe Sonia Greene, care era de origine ucraineano - ebraică, și cu câțiva ani mai mare decât Lovecraft, fiind născută în 1883. Cei doi s-au căsătorit, cu toate că mătușile lui Lovracraft nu erau chiar mulțumite de acest aranjament. Cei doi s-au mutat în Brooklyn, New York, loc pe care autorul îl ura. Astfel, peste câțiva ani cei doi au convenit la un divorț amiabil, urmat de întoarcerea lui Lovecraft în Providence, pentru a locui împreună cu mătușile sale. Perioada întoarcerii în Providence, ultima decadă a vieții sale, a fost cea mai prolifică perioadă de creație. Atunci a scris aproape toate povestirile sale binecunoscute, publicate în "Weird Tales" și alte reviste, la fel ca și lucrările mai lungi ca "The Case of Charles Dexter Ward" ("Cazul Charles Dexter Ward") și "At the Mountain of Madness" ("La poalele muntelui nebuniei").
În ciuda eforturilor sale a devenit din ce în ce mai sărac. A fost nevoit să se mute iarăși, într-o casă și mai mică, împreună cu mătușile sale. A fost foarte profund afectat de sinuciderea lui Robert E. Howard. În 1936 i s-a pus diagnosticul de cancer la colon și malnutriție. Ultimul an din viață l-a trăit într-o durere constantă, curmată de moartea sa în Providence.
Mitologia Cthulhu se referă la elementele, personajele, locurile și temele pe care le au în comun lucrările lui Lovecraft și alți scriitori horror asociați. Împreună formează toate elementele pe care scriitorii de horror Lovecraftian, le foloseau și continuă să le folosească. August Derleth a fost primul care a folosit acest termen, deși uneori este referit ca și Lovecraftian Mythos.

Traduceri în română

1. Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri stranii, Editura Leda, 2009, traducere Ligia Caranfil, ISBN 978-973-102-176-8
2. "Monstrul din prag", Editura Vremea, 2008, traducere Silvia Colfescu, ISBN 978-973-645-239-0
3. Dagon și alte povestiri macabre, Editura Leda, 2005, traducere Mircea Opriță, ISBN 973-7786-96-3
4. Demoni și miracole, Editura Leda, 2005, traducere Traian Fințescu, ISBN 973-7786-90-4
5. Depoziția lui Randolf Carter  – The Statement of Randolph Carter
6. Cheia de argint  – The Silver Key
7. Dincolo de poarta cheii de argint  – Through the Gates of the Silver Key
8. În căutarea cetății Kadath  – The Dream-Quest of Unknown Kadath