luni, 15 iulie 2013

Masina se opreste - E.M. Forster

The Machine Stops - E.M. Forster 1909
The Eternal Moment and Other Stories (1928, E.M. Forster, publ. Sidgwick & Jackson)

In anul 2011 este inclusa in SF Hall of Fame in cadrul Premiilor Prometheus.

Editia in limba romana in Almanahul Anticipatia 1984
Traducere M. Bodean si L. Huica.



Edward Morgan Forster 1879- 1970














Calificativ: 10 plus


            Una din cele mai interesante povestiri sf pe care le-am citit, cu atat mai mult cu cat este realmente veche, tocmai din anul 1909. 
           Oricine foloseste astazi internetul, yahoo messenger, face book, trebuie neaparat sa citeasca The Machine Stops de  E. M. Forster. Este o povestire care iti da fiori, o capodopera despre rolul tehnologiei in vietile noastre. Desi, scrisa in 1909, este la fel de relevanta si astazi la mai bine de un secol de la publicare. In ea Forster anticipeaza genial notiuni precum transmiterea instant a mesajelor si internetul. 
              Povestirea a fost inclusa in anul 1973 in volumul 2 al The Science Fiction Hall of Fame.

             Povestirea descrie o lume in care majoritatea populatiei si-a pierdut abilitatea de a locui la suprafata pamantului. Fiecare individ traieste izolat, singur, in cate o camera mica sub pamant, toate camarutele fiind standard, ca marime si ca servicii oferite. Toate nevoile sunt asigurate de Masina, care culmea a ajuns sa fie divinizata chiar de catre oamenii care credeau in stiinta. Interactiunile dintre oameni nu sunt incurajate, exercitiile fizice la fel. Calatoriile sunt permise dar nu sunt populare printre oameni, iubirea si sexualitatea aproape ca nu mai exista fiind considerate invechite, atingerea dintre doua fiinte umane fiind considerata aproape o agresiune sau cel putin o grosolanie impardonabila. Comunicarea este realizata prin intermediul unor mesaje instant, audio si video dupa caz, prin intermediul carora oamenii isi traiesc singurul aspect social al vietilor lor. 
    Astfel oamenii au devenit comozi incat au niste fotolii si nici prin acea camera nu mai merg ci se misca cu tot cu fotoliul respectiv. 

    Debutul povestirii este in forta descriind celula standard in care locuiesc oamenii. 
    "Imaginati-va, daca puteti, o camaruta hexagonala ca un fagure de albine. Camera nu e luminata prin intermediul unei ferestre si nici de o lampa si cu toate acestea e plina de o stralucire placuta. Nu exista ventilatoare si totusi aerul este proaspat. Nu exista nici un instrument muzical, si totusi, in momentul in care incepe contemplatia mea , aceasta camera vibreaza de sunete melodioase. Un fotoliu, in centru, langa el un birou- aceasta e toata mobila.
    Camera era plina de stralucire si presaratade butoane si comutatoare peste tot - butoane pentru mancare, pentru muzica, pentru haine,. Apoi era butonul pentru o baie fierbinte, prin apasareacaruia aparea din podea un bazin din  imitatie de marmura plin cu apa calda, placut mirositoare. Mai era si butonul pentru apa rece. Exista si butonul care producea instant literatura. Si, desigur, mai erau si butoanele cu ajutorul carora comunica cu urmaritorii ei. Desi nu continea nimic Camera era in legatura cu tot ce iubea din lume"

    Personajele principale ale povestirii sunt Vasthi, o femeie, si fiul ei Kuno. De spus ca nevazandu-te aproape niciodata fizic nici cu familia, inclusiv copiii tai, relatiile cele mai apropiate umane au degenerat devenind impersonale si lipsite de orice substanta. 
    Vasthi este apelata de fiul ei Kuno si devine iritata de aceasta intrerupere dar consimte cu mare generozitate sa ii acorde 5 minute, in care autorul precizeaza, ironic, faptul ca nu se asteapta sa se intample ceva important, ca si cum intr-o celula inchisoare se putea intampla vreodata ceva important. In plus ironica este si durata mica a conversatiei acordata fiului  ei, pe care o considera inca o perioada mare de timp, in plus dupa 5 minute urma sa tina online o conferinta despre muzica in perioada australiana. Stupiditate maxima.

    Butonul de izolatie ne aminteste de functiile idle sau busy ale yahoo messenger. Trebuie sa recunosc faptul ca am avut un soc citind acesta povestire scrisa la 1909 recunoscand programele pe care le folosim in zilele noastre. O alta ideea e aceea a prietenilor sau like-urilor ca pe face book, anticipate de autorul povestirii.

    Ea tot il grabeste pe fiul ei sa ii spuna mai repede ce are de zis pentru a se intoarce la activitatile ei si chiar cand acesta ii spune ca vrea sa ii comunice ceva important tot nu ii acorda importanta, spunandu-i de ce nu ii trimite printr-o posta instant, asemanatoare email-ului. Cand baiatul ii cere sa il viziteze pentru a putea vorbi este chiar socata spunand " dar te vad. Ce vrei mai mult?" Cand baiatul ii spune ca nu vrea sa o vada prin ecran prin intermediul masinii plictisitoare imediat Vashti ii spune ca nu trebuie sa spuna nimic de rau despre MASINA.
    Kuno ii replica " Vorbesti ca si cum masina ar fi fost construita de vreun zeu. Credc ca te rogi la ea. Nu uita ca masina a fost facuta de oameni."
    Apoi ii spune mamei sale cavrea sa vada stelele, dar nu prin  intermediul inregistrarilor, ci de la suprafata pamantului " asa cum au facut-o stramosii nostri mii de ani. Vreau sa vizitez pamantul."
    Ideea i se pare mamei ilogica deoarece la suprafata pamantului nu mai exista decatprafsi noroi si nici o forma de viata. In afara de asta aerul rece poate ucide si e nevoie de un respirator. In plus de asta este contrar spiritului erei dupa parerea lui Vasthi.

    Accentul in noua era era pus pe nesfarsitele discutii din cadrul asa ziselor conferinte in care erau vehiculate idei second-hand, neoriginale, variatii pe aceleasi teme. Cunoasterea teoretica era totul, activitatile fizice si contactele directe interumane  nefiind interzise, dar,  nu mai erau la moda.

    Dupa dialogul perturbator cu fiul ei Vasthi iese din izolare si primeste mesajele  acumulate in ultimele 3 minute cat lipsise. Exact ca si la noi este invadata de  multe mesaje inutile de la persoane pe care nu le vazuse niciodata in viata ei cu intrebari stupide si banale, precum : Ce parere are despre noua mancare?

    Urma sa tina conferinta despre  muzica austaliana.
    "Sistemul greoi al instrumentelor fusese abandonat de multa vreme, nici Vasthi si nici auditoriul ei nu se mai clinteau din camerele lor. eastatea asezata in fotoliu si vorbea in timp ce ei o ascultau si o vedeau destul de bine din fotoliile lor. Lectia dura cam zece minute si fu apreciata la sfarsit. Apoi vorbi cu unii dintre auditori si apoi manca, facu o baie fierbinte si isi comanda patul. Patul nu era pe placul ei, era prea mare, dar stia ca era inutil sa protesteze deoarece toate paturile erau la fel si masina nu putea fi complicata dupa toate dorintele fiecaruia. Era mai usor pentru programele de rulare daca totul era standard si nu diferite toate intre ele.
    Langa pat pe birou se afla o carte, singurul obiect arhaic. Era CARTEA MASINII. In ea se gaseau instructiuni impotriva oricarei intamplari neobisnuite. Daca ii era cald sau frig, sau nu isi gasea un cuvant, se ducea la carte si aceasta ii spunea pece buton sa apese. Comisia mondiala o publicase.

    Urmatorul pasaj este cutremurator: "Stand in pat lua cartea in mana. Arunca o privire prin camera luminata ca si cum cineva ar fi urmarit-o. Apoi pe jumatate rusinata, pe jumatate vesela murmura : O MASINA ! O MASINA! O MASINA!  si isi duse volumul la buze. Il saruta de trei ori, isi clatina capul de 3 ori si de 3 ori simti delirul supunerii."

    Vazand ca baiatul ei, Kuno, se supara pe ea  ca nu il viziteaza isi lua inima in dinti intr-o zi. Trebuia sa ia o masina pana la statia de nave. Studiase despre asta "studiase civilizatia care o precedase pe a ei si care gresise functiunile sistemului sicare il folosise pentru a duce oamenii la obiecte in loc de a a aduce obiectele la oameni. Zilele acelea nostime in care oamenii plecau in alt loc ca sa schimbe aerul in loc sa schimbe aerul din camerele lor."

    Il vizitase o singura datala cresa dupa ce se nascuse si apoi el o vizitase de putine ori dupa ce ii fusese repartizata o camera in celalalt capat al pamantului, asa cum face masina cu parintii si copiii. Indatoririle parintilor inceteaza in momentul nasterii, spunea cartea. Apoi se ocupa masina de copii.
    Acest element sublinieaza dezumanizarea absoluta si controlul absolut pe care masina incepuse sa il aiba asupra vietilor oamenilor care nu isi mai stapaneau propria viata desi nu constientizau acest aspect. Masina nu le acorda nici o libertate de fapt.

    Lumea nu mai calatorea deoarece peste tot pe pamant, sau mai bine zis pe sub pamant, peste tot era la fel. Nu mai era nici o diferenta intre orase cum nu era nici o diferenta intre camerele in care locuiau. Pana si tunelurile erau toate la fel. Singurul moment cand ieseau la suprafataeraacela in care calatoreau cu navele la mari inaltimi chiar si deasupra muntilor. Insa pe majoritatea ii incerca o stare de teama si de cele mai multe ori calatoreau cu storurile trase pentru a nu vedea nimic care sa ii perturbe. Pana si lumina puternica a Soarelui ii deranja nemaifiind obisnuiti cu ea. Uitasera si numele geografice din vechime, ale continentelor, tarilor, oraselor, muntilor, raurilor, pana si materia aia ciudata de pe munti, zapada, nu mai tineau minte cum se cheama. Concluzia lui Vasthi fu clara: " Trageti storurile, va rog. Muntii astia nu imi dau nici o idee". Averatie totala.

    Barbatul de langa ea se intorcea acasa. Fusese trimis in Sumatra pentru a propaga rasa. Ceilalti calatori erau niste tineri carora li se repartizasera locuintele unor persoane care murisera. Deci numai ea calatorea ilogic, netrimisa de masina.

    Cand traverseaza Caucazul iar nu i se paru nimic interesant in formele fantastice si fabuloase ale muntilor, iar pe seara, cand traversara Grecia, o mare aurie unde se gaseau o sumedenie de insulite, Vasthi comenteaza: "Nici o idee aici.". Ironia autorului este evidenta caci iata pana si Grecia, patria ideilor filosofiei antice, nu mai prezinta nici un interes pentru rasa subpamanteana plictisita de toate frumusetile pamantului, mai bine zis insensibila la ele.

    Cand, in sfarsit ajunge la Kuno constataca facuse calatoria chiar degeaba deoarece camera era identica, si, pe Kuno insusi, il putea vedea la fel de bine si din camera ei video. "Ce folos era in faptul ca statea langa el", iar o remarca ironica a autorului care sublinieaza peirderea profunda a umanitatii si a maternitatii insasi, poate cel mai profund si puternic sentiment al umanitatii. Pierderea lui arata care estede fapt nivelul de dezumanizare aproape total. Egoismul profund este subliniat si prin remarca mamei "am facut o calatorie ingrozitoare si mi-am intarziat cu mult dezvoltarea sufletului meu. Timpul meu e pretios. Nu pot sta decat cateva minute."
    La tirada ei imbecila baiatul ii spune direct: " Am fost amenintat cu lasarea fara adapost". De asa ceva nu se mai auzise de foarte multa vreme, trebuia sa faci ceva mult prea grav ca masina sa considere ca esti o fiinta care nu mai merita adapost. Era un fel de condamnare la moarte.
    Si acest lucru pentru ca indraznise sa mearga afara.
    In acest moment Vasthi are o sclipire de ratiune si isi da seama ca este incalcata grosolan de catre Masina multa laudata libertate a omului : "Dar de ce sa nu mergi afara! Este perfect legal. sa vizitezi suprafata Pamantului."
    "Nu am cerut permis pentru iesire."
    "Atunci cum ai reusit"
    "Am gasit un mod propriu."
    "Dar asta nu e bine."
    "Incepi sa idolatrizezi Masina"
    "Nu, doar ca nu exista un drum propriu"
    "Dar exista. Am iesit pe picioarele mele."

    Kuno era un baiat puternic si se putea sa fie adevarat.
    "In zilele acelea era un impediment sa dai dovada de putere." Era practic opusul Spartei, handicapatii erau glorificati, cei lipsiti de forta fizica si de capacitatea de a gandi independent si creativ. Omenirea ajunsese sclava Masinii carele omora copiii de la nastere dupa bunul ei chef.
    "Fiecare copil era examinat la nastere si toti cei care promiteau o dezvoltare deosebita erau distrusi."
    Cei deosebiti, adica fie prin putere, fie prin independenta, creativitate, erau oamenii care dezvoltau probleme intr-o umanitate controlata.
    "Omul trebuia sa fie adaptat la mediul inconjurator, nu? Ce sa caute un atlet intr-o asa lume sau o persoana independenta si creativa. Ar fi cauzat numai probleme.
    In zorii lumii cei slabi trebuiau dusi pe muntele Taiget, in amurg, cei puternici vor suporta eutanasia pentru ca Masina sa poata progresa etern."

    Kuno ii spune mamei sale: "Stii, am pierdut simtul spatiului. Spunem ca spatiul este anihilat, dar nu am anihilat spatiul, ci simtul spatiului. Am pierdut o parte din noi insine.
    Am hotaratsa redobandesc ceea ce am pierdut si am inceput prin a ma plimba in susul si in josul peronului caii ferate din afara camerei mele. M-am tot plimbat pana am obosit si asa am recapatat intelesul de Aproape si Departe. Prin corpul meu, prin picioarele mele."

    "Dupa cum stii acest oras este construit adanc sub pamant, singura legatura fiind vomitoriile. Parcurgaand lungimea peronului am luat liftul pana la urmatorul peron, l-am parcurs si pe acesta. si asa mai departe pana am ajuns la ultimul peron, deasupra caruia incepe Pamantul.  Toate peroanele sunt la fel si tot ce am castigat a fost sa-mi dezvolt simtul spatiului si muschii. "

    Vasthi isi spuse in gand ca toate acestea proveneau si de la faptul ca Kuno ceruse sa fie tata si masina il refuzase caci nu era interesata de un astfel de tip de tata.

    In cele din urma umbland pe peroane Kuno vede o gaura undeva, unde cazuse o caramida si incepe sa scoata si alte caramizi pana face un loc de trecere.
    " Mi s-a parut ca aud spiritele muncitorilor morti care se intorsesera in fiecare seara la lumina stelelor la nevestele si copiii lor ....si toate generatiile care traisera in aer liber ma strigau."
    Este intr-un fel chemarea umanitatii pierdute, incercarea de reunire, de reconectare cu acest spirit al umanitatii dintotdeauna.

    Vasthi reactioneaza conditionat de lumea in care traia:
    "Nu vorbi de aceste lucruri groaznice. Ma faci sa ma simt nenorocita. Iti bati joc de civilizatie. "

    Kuno insa continua povestea sa. " Am hotarat sa intru prin deschizatura si sa intru in put. Asa ca mi-am exersat zile intregi muschii prin miscari ridicole pana cand m-a durut carnea. Asa am reusit sa ma agat cu mainile. Apoi am comandat un respirator si am pornit.
    La inceput a fost usor.
    Era o scara facuta dintr-un material primitiv. Lumina de la calea ferata cadea pe treptele cele mai joase si am vazut ca scara conducea chiar la daramaturile de la capatul putului. Tot urcand marginile aspre mi-au taiat manusile si mainile au inceput sa sangereze.
    Lumina s-a mai mentinut o vreme si, in cele din urma, s-a lasat intunericul., dar, cel mai rau era faptul ca linistea imi strapungea urechile ca o sabie.
    Masina face un zgomot permanent, merge din plin. Stai de asta? Mersul ei ne patrunde sangele si ne poate directiona gandurile. Cine stie.
    Dar aici eram dincolo de puterea ei. Sau asa credeam.
    In curand am auzit voci in liniste si in urmatorul moment am dat cu capul de ceva.
    Am ajuns la opritorul pneumatic care ne apara de aerul de afara.
    Intuneric bezna, eu pe treptele unei scari pe care nu o vedeam, mainile ranite , nu pot sa iti spun cum am depasit aceasta etapa, dar vocile au continuat sa ma consoleze si am cautat sa imi fixez pozitia.
    Presupun ca orpitorul avea o latime de vreo 8 picioare. Era perfect neted. Am intins mainile si banuiesc ca am ajuns pana la centru. Nu chiar pana la centru, pentru ca mainile mele erau prea scurte. Apoi vocea spuse: Merita sa o faci. S-ar putea sa fie un maner si chiar daca ai cadea si te-ai zdrobi si tot merita. tot vei ajunge la noi pe drumul tau.
    Si am sarit. Exista un maner si....

    Facu o pauza. In ochii mamei sale aparura lacrimi. Stia ca asta ii era destinul. Daca nu ar fi murit azi tot ar fi murit maine. Nu exista o camera pentru o astfel de persoana in toata lumea. Ii era rusine ca nascuse un asemenea fiu, ea care fusese intotdeauna plina de respect si care avusese intotdeauna idei. Era el, intr-adevar, baietelul pe care il invatase folosul comutatoarelor si butoanelor si caruia ii daduse prima lectie din carte. Parul care ii desfigurase gura arata ca avea trasaturile unui tip salbaticsi Masina nu avea mila fata de atavism."

    Reuseste sa iasa impingand de maner in sus si ajunge afara, pe pamant.
    "Nu pot descrie in cuvinte. Zaceam cu fata intoarsa spre Soare. Sangele imi curgea din nas si din urechi si am auzit un urlet infricosator. Aerul pe care il facusem noi aici jos se scurgea prin supapa in aerul de deasupra - tasnea in sus ca o fantana. M-am tarit pana acolo - deoarece aerul de deasupra durea- si am sorbit cu inghitituri mari din varf. Respiratorul meu zburase dumnezeu stie unde, hainele imi erau ruote. Zaceam cu buzele lipite de gaura si am sorbit pana cand sangerarea a incetat.  Nu-ti poti imagina ceva mai ciudat. Aceasta scobitura in iarba- voi vorbi despre ea peste un minut-, Soarele oglindindu-se in ea, nu stralucitor, ci prin nori ca de marmura - pacea aceea, nonsalanta, simtul spatiului si, mangaindu-mi obrazul, fantana aerului nostru artificial. Soarele mai stralucea prin put si asa am putut vedea ultimele trepte ale scarii, dar nu aveam nici o speranta sa pot ajunge acolo. Ori m-as fi pregatit repede sa scap prin fuga, ori as fi cazut si as fi murit. Nu puteam decatsa ma intind pe iarba si, din cand in cand, sa privesc in jur. Singura mea tinta era sa ajung la capatul gaurii unde ma aflam si savad ce obiecte se aflau dincolo.
    Nu cred ca [e tine te intereseaza mama ce era acolo. Banuiesc ca tu, care ai traversat Acoperisul Lumii, nu vrei sa auzi o relatare despre delusoarele pe care le-am vazut - delusoare mici, fara importanta, fara culoare. Dar pentru mine ele erau vii si tuful care le acoperea era ca o piele pe sub care vibrau muschi. Si am simtit ca aceste dealuri chemasera oamenii din trecut cu o forta incalculabila si, ca, oamenii aceia le iubisera. Acum ei dorm, probabil pentru totdeauna- si comunica in cise cu umanitatea. Fericiti sunt barbatii si femeile care trezesc Dealurile Wessexului. Caci, desi dorm, nu vor muri niciodata.
    Wessex se afla deasupra camerei in care stam acum de vorba. Candva a fost un stat important. Regii acestui tinut posedau toata coasta de sud de la Andredswold la Cornwall.

    -Nu-ti dai seama ca noi suntem cei care murim, si, ca aici, sub Pamant, singurul lucru care traieste este Masina?
    Am crear Masina ca sa ne indeplineasca dorintele dar ne-a privat de simtul spatiului si al pipaitului, a redus orice relatie umana si a reuds dragostea la un act carnal, ne-a paralizat trupurile si dorintele, si acum ne obliga sa ne supuneam ei. Masina se dezvolta, dar nu in sensul gandirii noastre. Masina continua sa mearga dar nu in sensul telului nostru. Nu existam decat ca niste corpusculi de sange care circula prin arterele noastre si, daca ar putea lucra fara  noi, ne-ar lasa sa murim. Oh, nu exista nici un mijloc sa spun oamenilor ca am vazut dealurile de la Wessex asa cum Elfrid le-a vazut cand i-a invins pe danezi.

    Soarele apunea. Am uitat sa iti spun ca, intre timp, intre dealul meu si celelalte dealuri se lasase ceata care era de culoarea unei perle. Noaptea, cerul era mai limpede decat ziua si Luna, care era cam cu o jumatate de cer in spatele Soarelui, era in anumite momente chiar stralucitoare.
    Dar vezi gaura din tunel fusese reparata. Aparatul de reparat  era dupa mine. Eram la locul meu obisnuit, la granita intre cele doua atmosfere, cand am auzit ceva intunecos miscand la fundul gropii. In fata acestei situatii m-am alarmat dar era prea tarziu. Mai bine as fi fugit in celalalt aer, chiar daca trebuia sa mor, moartea alergand spre ceata de culoarea perlei. N-am apucat sa pornesc. O spirala  alba si lunga se furisa afaradin put tarandu-se prin iarba luminata de Luna.
    Am tipat si am facut tot ceea ce nu trebuia sa fac. Am lovit creatura in loc sa fug de ea si, dintr-o data, se incolaci in jurul gleznei mele. Pe urma ne-am batut.  Apoi picioarele mi-au fost legate si am fost tras inapoi in put. M-am luptat pana la sfarsit si numai loviturile cu capul de scara m-au linistit. Apoi m-am trezit in aceasta camera. Viermii disparusera. Eram inconjurat de aer artificial, lumina artificiala, linsite artificiala si prietenii ma chemau prin intermediul tuburilor acustice sa vada daca mai intalnisem vreo idee noua in ultima vreme.

    Aici povestirea lua sfarsit. Discutiile suplimentare au fost imposibile si Vasthi se intoarse sa plece.
    - Se va sfarsi cu moartea, spuse ea linistita.
    - As vrea sa fie asa, raspunse Kuno.
    - Masina a dat dovada de o mila fara de margini.
    - Prefer mila lui Dumnezeu.
    - Cu aceasta fraza plina de superstiii vrei sa spui ca ai putea trai in aerul din afara?
    -Da.
    - Ai vazut vreodata imprejurul intrarilor subterane oasele calkor care au fost exclusi dupa Marea Rebeliune?
    -Da.
    - Au fost lasate acolo unde au pierit pentru edificarea noastra, cine se poate indoi de asta? Suprafata Pamantului nu mai suporta viata.
    - Intr-adevar.
     - Ferigile si iarba pot supravietui, dar orice forma superioara de viata a pierit. I-a detectat vreo aeronava.?
     - Nu.
    - Si atunci de unde atata incapatanare?
    - Pentru ca am vazut-o, exploda el.
    -Ce-ai vazut?
    - Pentru ca am vazut-o in amurg - pentru ca a venit sa ma ajute cand am tipat dupa ajutor cand ma prinsesera viermii, si pentru ca si ea a fost inlantuita de viermi, si, mai norocoasa decat mine, a fost ucisa de unul din ei care i-a strapuns gatul.

    Era nebun. Vasthi pleca si nici nu il mai vazu in necazurile care urmara. "

    In urmatorii ani se ajunse la abolirea respiratoarelor si interzicerea totala a oricaror vizite la suprafata pamantului, chiar si cele in interes stiintific.
    Al doilea aspect fu restabilirea religiei, Masina devenind Dumnezeul comunitatii subpamantene.
    "Masina ne hraneste, ne imbraca si ne adaposteste, prin ea putem comunica si ne putem vedea, in ea segaseste fiinta noastra. Masina este prietena ideilor si dusmanca superstitiilor. Masina este atotputernica si eterna. Masina este binecuvantata."
     Si tit acest discurs se tranforma intr-un complicat ritual de de laude si rugaciuni.

    Incepura sa apara imperfectiuni in functionarea Masinii dar nimeni nu a avut curajul sa spuna pe fata acestlucru si astfel an de an Masina a fost servita cu o inteligenta in scadere. Oamenii, desi stiau ca ei construisera Masina, credeau acum ca e o fiinta atotputernica si care stie singura ce sa faca, astfel incat nu mai contribuiau cu nimic. Astfel mecanismele defectenu mai erau corectate caci ar fi fost o erezie. Si nici macar nu era vina Masinii, intreaga tembeliune era construita si intretinuta de imbecilitatea oamenilor.
    Astfel cand defectiunile s-au generalizat si Masina nu a mai putut asigura aer curat, mancare si caldura oamenii au murit cu milioanele fara aer in subteran precum sobolanii, gresit spus precum sobolanii caci acestia nu ar fi fost niciodata atat de prosti.

    Singura speranta de a merge mai departe a Omenirii raman acei salbatici de la suprafata Pamantului.
    Speranta ca nu vor repeta aceleasi greseli stupide.

    "Veni o zi cand, fara nici cel mai mic avertisment, intregul sistem de comunicatii  se prabusi.
    Apoi veni o teroare neasteptata- linistea.
    Vasthi nu cunoscuse niciodata linistea si aparitia ei aproape ca a omorat-o. Insa a omorit multe alte mii de persoane. Chiar de la nastere fusese inconjurata de un zumzet continuu. Si, nedandu-si seama ce face apasa butonul de la usa celulei.
    Usa celulei se deschise pentru ca nu avea nici o legatura cu statia centrala careera in Franta. Se deschise dandu-i sperante dar dupa ce arunca o privire pe tunel se retrase. Pentru ca tunelul era plin de oameni - ea fusese aproape ultima din oras care se alarmase.
    Oamenii din toate partile o impingeau si aceasta era un cosmar din visele ei cele mai urate. Oamenii se tarau, tipau, incercand sa respire, atingandu-se unii pe altii, disparand in intuneric. Unii se bateau pe langa soneriile electrice incercand sa comande trenuri care nu aveau sa mai vina niciodata, altii chemau eutanasia , altii cereau respiratoare sau huleau Masina. Altii stateau la usile celulelor lor, ca si ea, temandu-se, intrebandu-se dacasa plece sau sa ramana. Si, in toata aceasta harmalaie, era liniste- linistea care era vocea Pamantului si a generatiilor trecute.
    Ea inchise usa din nou si se aseza sa isi astepte sfarsitul. Dezintegrarea continua insotita de ingrozitoare zgomote. Lumina incepea sa scada, aerul era din ce in ce mai putin si ea stiu ca lunga zi a civilizatiei se termina. Se  invartea prin camera rugandu-se sa fie salvata, sarutand Cartea Masinii, apasand buton dupa buton. Urletele de afara cresteau in intensitate, patrunzand chiar prin pereti. Incet stralucirea celulei ei scadea, reflexiile butoanelor de metal se pierdeau. Acum nu mai putea sa vada nici macar biroul si nici macar Cartea desi o tinea in mana. Vasthi continua sa se invarta, ca si alti credinciosi, tipand, rugandu-se, lovind butoanele cu maini sangerande.
    Apoi intelese si se refugie in suflet. Deschise iar usa si iesi in tunelul unde oamenii mai inainte se luptau. Acum nu se mai luptau. Ramasesra doar soapte si mormaieli. Acolo in intuneric mureau cu miile.
    O podidira lacrimile.

    Intre timp Kuno  dupa episodul cu evadarea fusese mutat disciplinar din emisfera nordica in cea sudica intr-o camera langa ea. Ea nici nu mai avusese curiozitatea sa il viziteze dupa acel episod. Dar acum el venise la ea.
     "Si atunci, inainte ca tacerea sa fie completa, inimile li s-au deschis si au stiut atunci ce este mai important pe Pamant. Omul, floarea carnii, cea mai nobila dintre creaturi, omul careil facuse odata pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea sa. Dar iata ca minunatul om  care si-a oglindit puterea in constelatii, minunatul om murea incatusat in straiele pe care si le tesuse."

    Se imbratisara si se sarutara
    Kuno spuse:
    "Ne-am intors la noi insine , Murim, dar ne-am recastigat viata asa cum era ea in Wessex cand Elpid i-a invins pe danezi,"

    Pe masura ce vorbea tot orasul se imprastiase ca un fagure. O nava spatiala patrunse prin intrarea subterana. Se izbi de pamant  explodand  si despicand galerie dupa galerie cu aripile sale de otel. Pentru o clipa au vazut visele stramosilor si, inainte de a li se alatura, petice din cerul nepatat."

    Ecranizare 1966

    http://www.youtube.com/watch?v=kvrGUnIFuRs



    Biografie E.M. Forster

    Edward Morgan Forster 1879-1970- a fost un scriitor si un critic literar englez.
    Este considerat un maestru al romanului englez contemporan. 
      Analist de mare finețe, lucid și sceptic, opera sa este inspirată din mediile intelectuale ale Angliei victoriene, fiind influențată și de călătoriile întreprinse de autor în Italia, India si Egipt. 
    Este recunoscut pentru ironia sa extrem de inteligenta asupra diferentelor claselor sociale si ipocriziei care insotea aceste separatii sociale.

    Forster s-a nascut intr-o familie anglo-irlandeza din clasa de mijloc in Londra in anul 1879. A fost singurul copil al lui Alice Clara Lily nascuta Whichelo si al lui Edward Morgan Llewellyn Forster, un arhitect. Tatal sau a murit de tuberculosa inainte ca el sa implineasca 2 ani. Intre stramosii sai se aflau membri ai Sectei Clappham, un grup reformat din Biserica Anglicana.
    A mostenit de la o matusa a sa (fiica a abolitionistului Henry Thornton) 8000 de lire sterline ceea ce i-a asigurat posibilitatea sa calatoreasca si sa aleaga o cariera de scriitor.
    A studiat la Universitatea Cambridge cu mare succes unde a fost si un membru al Societatii Apostles din cadrul Universitatii. Multi din membrii acestui grup au devenit cunoscuti mai apoi sub numele de Boomsbury Group.
    Dupa studii a calatorit in Europa Continentala impreuna cu mama sa.
    In 1914 a vizitat Egiptul, India si Germania. In primul razboi mondial a fost voluntar al Crucii Rosii.
    A vizitat a doua oara India in anii 1920-1930 si a fost secretarul personal al lui Tukojirao al IIIlea, maharajahul din Dewas. 
    Romanul sau, O calatorie in India, din anul 1924 este distins cu premiul James Tait Black Memorial.
    Intre 1930-1940 a devenit un realizator de succes al BBC si a primit Benson Medal pentru activitatea sa.

    In ceea ce priveste viata sa personala a fost un burlac convins ba chiar ar fi fost bisexual.
    A refuzat distinctia de lord care i-a fost propusa de catre regina dar a primit Medal of Honour.
    A fost bun prieten cu compozitorul Benjamin Britten si cu mult alti poeti si scriitori englezi si irlandezi.
    A murit la 91 de ani in urma unor probleme cardiovasculare in anul 1970.

    Forster a fost presedintele Comitetului Umanist de la Cambridge de la infiintarea acestuia in anul 1959 pana la moartea sa in 1970. A luptat contra restrictiilor sociale intreaga sa viata si in cartile sale a incercat sa atraga atentia asupra drepturilor minoritatilor sexuale.


















    marți, 2 iulie 2013

    Biografie Gardner Dozois

    Gardner Dozois b. 1947





    Gardner Raymond Dozois este un scriitor si editor american de science fiction, nascut pe 23 iulie 1947 in Salem, Massachusetts. A castigat cele mai multe premii ca editor, precum Hugo, Nebula si Locus dar si ca scriitor, desi a scris putin, a luat 2 premii importante.
    Intre anii 1966 -1969 a fost jurnalist de razboi pentru armata americana iar apoi s-a mutat la New-York unde a devenit editor de reviste sf. 
    Dozois a declarat ca a ales sf ul si pentru a scapa de plafonarea provinciala, deoarece sf ul era un domeniu tanar, in evolutie. 
    In 2004 a avut un grav accident de circulatie, apoi in 2007 a fost operat de 2 ori pe inima. 
    In acest moment locuieste in Philadelphia.

    În perioada 1984 - 2004, a editat celebra revista Asimov s Science Fiction castigat 15 premii Hugo in 17 ani pentru cel mai bun editor. 
    Tot incepand cu 1984 este editorul celebrei serii de antologii The Year s Best Science Fiction, editata si in limba romana de editura Nemira, dar nu incepand cu primele numere ci incepand cu unele mai actuale. Pentru activitatea sa in cadrul acestei antologii a primit 15 premii Locus. 

    Ca scriitor are 2 premii Nebula pentru proza scurta, unul in 1963 pentru povestirea Pacemakers si unul in 1964 pentru povestirea Morning Child, publicata si in Almanahul Anticipatia in anul 1986. Tot pentru povestirea Peacemakers a luat in 1984 Premiul SF Chronicle.
    In 2006 povestirea sa Counterfactual a castigat Premiul Sidewise pentru cea mai buna povestire de istorie alternativa. 
    Pe cont propriu a scris un singur roman Strangers in 1978, si-a adunat povestirile in 3 volume de autor si in colaborare a publicat romanul Nightmare Blue, cu George Alec Effinger. 

    Impreuna cu George R.R. Martinsi Daniel Abraham a scris romanul Hunter s Run in 2008.

    In 2011 a fost inclus in Science Fiction Hall of Fame. 

    Bunul sau prieten Michael Swanwick i-a luat un lung interviu care a fost apoi publicat in 2001 si a castigat Premiul Locus pentru cea mai buna scriere non-fiction.


    Biografie Jules Verne




    Biografie:

    Jules Verne (nume complet Jules Gabriel Verne) (n. 8 februarie 1828 la Nantes- d. 24 martie 1905 la Amiens) a fost un scriitor francez și un precursor al literaturii stiintifico fantastice.
    În 1863, editorul Pierre Jules Hetzel (1814-1886) i-a publicat primul roman, Cinci Saptamani in Balon, al cărui succes uriaș a dus la semnarea unui contract de douăzeci de ani pentru o serie de Calatorii Extraordinare, o parte din cele 62 de romane care au format-o fiind serializate în publicația pentru tineret Magasin d'éducation et de récréation.
    Fratele său, Paul Verne, a contribuit la Ediția Nr. 40 a Festivalului Francez de la Mont-Blanc, unde a adăugat operele colecției de povestiri ale fratelui său, Doctor Ox, în 1874. Opera lui Jules Verne este populară în întreaga lume, conform Index Translationum, cu un total de 4702 traduceri în 148 de limbi. Verne ocupă locul al doilea în rândul celor mai traduși autori, după Agatha Christie. În 2011, el era de asemenea autorul de limbă franceză cel mai tradus pe plan mondial.Jules Verne a rămas cel mai tradus scriitor de romane; potrivit statisticilor UNESCO operele sale au fost traduse. Anul 2005 a fost declarat "anul Jules Verne" cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la moartea autorului, fiind marcat în Franța și în alte țări francofone, printre care și România, prin reeditări ale volumelor sau ale unor opere de exegeză despre Jules Verne


    Copilăria și adolescența

    Jules Verne s-a născut la Nantes, ca fiu al procurorului Pierre Verne (originar din Provence) și al soției sale, Sophie Marie Adelaïde-Julienne Allotte de la Fuÿe (născută Guillochet de La Perrière, provenită dintr-o familie nanteză de navigatori și armatori de ascendență scotiana. Jules a fost cel mai mare într-o familie cu cinci copii, care îi mai cuprindea pe fratele său, Paul (1829-1897), și trei surori: Anna (născută în 1836), Mathilde (născută în 1839) și Marie (născută în 1842). În 1829, familia Verne s-a mutat din reședința de pe strada Olivier-de-Clisson nr. 4 într-o nouă casă, situată pe cheiul Jean-Bart nr. 2, unde s-au născut ulterior Paul, Anna și Mathilde. În 1840 a avut loc o nouă schimbare de domiciliu, familia mutându-se pe strada Jean-Jacques-Rousseau nr. 6, în apropierea portului, unde avea să se nască Marie.
    În 1834, la vârsta de șase ani, Jules este trimis la școala unei anume d-ne Sambin, pentru ca, în anul următor, să intre împreună cu fratele său la Colegiul Saint-Stanislas, o instituție religioasă conformă spiritului catolic strict al tatăului său (liceul regal din Nantes nu avea o reputație prea bună în rândul burgheziei). Aici, el s-a făcut remarcat la materii precum geografia, greaca si latina (pe care a folosit-o în povestirea sa scurtă, Le Mariage de Monsieur Anselme des Tilleuls scrisă la mijlocul anilor 1850), precum și la muzica, aceasta din urmă constituind o pasiune pe întreaga durată a vieții.
    În 1840, Jules Verne intră la Petit Séminaire de Saint-Donatien, unde a fost urmat de fratele său. În romanul neterminat Un prêtre en 1839, Jules Verne a descris micul seminar în termeni puțin elogioși.
    În același an, Pierre Verne cumpără o casă de vacanță în comuna Chantenay, care există și astăzi pe strada Réformés la nr. 29, vizavi de biserica Saint-Martin-de-Chantenay (muzeul Jules Verne din Nantes își are sediul într-o clădire care nu are nicio legătură cu familia Verne). În afara reîntâlnirilor cu familia desfășurate în această clădire, lui Jules îi plăcea să-și petreacă vacanțele și la Brains, pe proprietatea unchiului său Prudent Allotte, un bătrân armator celibatar care făcuse înconjurul lumii și se stabilise apoi în țara natală prin 1827/1828, devenind primar al comunei între 1828 și 1837. Cei doi obișnuiau să joace partide interminabile de "Jocul gâștei".
    Există o legendă conform căreia, la vârsta de 11 ani, tânărul Jules s-ar fi îmbarcat ca mus pe o cursă cu destinația India, fiind recuperat in extremis de tatăl său. Jules Verne ar fi vrut să plece pentru a-i aduce un colier de corali verișoarei sale, Caroline Tronson, de care era îndrăgostit. Muștruluit zdravăn de tatăl său, el ar fi promis că nu va mai călători decât cu gândul. Probabil că aceasta este cu adevărat o ficțiune deoarece, în Souvenirs d'enfance et de jeunesse, Jules își amintește doar despre urcarea la bordul unui velier pe care l-a explorat în absența paznicului, lucru care i-a atras mustrări din partea căpitanului.
    Între 1844 și 1846, Jules și Paul intră la liceul Regal (actualmente liceul Clemenceau), perioadă în care Jules Verne frecventează în compania prietenilor săi Le Cercle des externes du Collège Royal, care se ținea în piața Pilori, la librăria lui Père Bodin. După terminarea studiilor de retorică și filozofie, a luat bacalaureatul la Rennes cu mențiunea "foarte bine" pe 29 iulie 1846.
    În 1847, Jules Verne este trimis de tatăl său la studii în Paris, dar este posibil ca decizia să fi fost luată și pentru îndepărtarea sa de Nantes (Caroline Tronson (1826-1902), verișoara de care era îndrăgostit, se căsătorește în același an, pe 27 aprilie, cu Émile Dezaunay, un om de patruzeci de ani, mariaj din care au rezultat cinci copii). După un scurt sejur în capitală, în care urmează primul an de drept și își ia examenele, revine la Nantes pentru a se pregăti pentru al doilea an alături de tatăl său În această perioadă o întâlnește pe Rose Herminie Arnaud Grossetière, născută în 1827, pentru care va face o pasiune nebună. Iubirea este împărtășită, dar părinții Herminiei nu văd cu ochi buni măritișul fetei lor cu un student al cărui viitor nu este încă asigurat, dându-și în schimb acordul cererii lui Armand Terrien de la Haye, un proprietar bogat mai vârstnic cu zece ani. Căsătoria, oficializată pe 19 iulie 1848, îl aduce pe Jules Verne în pragul nebuniei, determinându-l să-i scrie mamei sale o scrisoare halucinantă, compusă sun influența alcoolului. Această dragoste interzisă va marca pentru totdeauna autorul și opera sa, în care se regăsesc numeroase tinere măritate împotriva dorinței lor , ceea ce l-a determinat pe Christian Chelebourg să identifice un adevărat "complex Herminie" in Calatoriile Extraordinare . Jules Verne va păstra un resentiment de lungă durată pentru orașul natal și societatea nanteză, care se regăsește în unele dintre poeziile sale, în special La sixième ville de France și Madame C… (o diatribă violentă).
    Studenția la Paris
    În luna iulie a anului 1848, Jules Verne părăsește definitiv Nantes pentru Paris. Tatăl său îl îndeamnă să continue studiile de drept, cu speranța că îi va lua locul într-o zi. În bagaje, tânărul duce un roman neterminat, Un prêtre en 1839, piese de teatru (printre care se numără tragediile Alexandre VI și La Conspiration des poudres) și poezii. După ce stătuse la o mătușă pe perioada anului 1847, în 1848 este ajutat de tatăl său să-și închirieze un apartament mobilat pe care îl împarte cu un alt student originar din Nantes, Édouard Bonamy.
    Jules Verne ajunge la Paris într-o perioadă revoluționară. În februarie, regele Ludovic-Filip fusese detronat și fugise, iar pe data de 24 se stabilise guvernul provizoriu al celei de-A doua republici. Dar manifestațiile se țineau lanț, iar climat social era tensionat. În iunie încep noi revolte, iar guvernul îl însărcinează pe generalul Cavaignac să zdrobească insurecția. La sfârșitul unii, când scriitorul ajunge în capitală, Cavaignac formase un guvern care avea să reziste până la sfârșitul anului. Verne le scrie părinților:
    „Văd că încă mai aveți temeri în provincie, chiar mai multe decât noi la Paris... Am trecut prin diferitele locuri ale revoltei, străzile St. Jacques, St. Martin, St. Antoine, micul pod, parcul. Am văzut casele dărâmate de ghiulele și ciuruite de gloanțe. De-a lungul acestor străzi am putut vedea urmele lăsate de gloanțele care au mușcat în drumul lor din balcoane, ziduri și cornișe. Este un spectacol oribil, care face și mai greu de înțeles aceste atacuri în stradă!”
    Pe 3 august, Jules Verne trece cu succes examenul pentru al doilea an de drept. Întrucât Édouard Bonamy părăsește Parisul și revine la Nantes către sfârșitul anului, Jules obține o cameră de o singură persoană, în același imobil. Se folosește de relațiile sale pentru a vizita locurile în care se aduna lumea bună. Unchiul său, Chateaubourg, îl introduce în saloanele literare ale d-nei de Barrère (prietenă cu mama lui Jules) și d-nei Mariani. În timp ce își vede mai departe de studii, devine pasionat de teatru și scrie o serie de piese care vor rămâne inedite până în 2005. Devorează dramele lui Victor Hugo, Alexandre Dumas și Alfred de Vigny, comediile lui Alfred de Musset, dar este atras mai mult de clasicii Molière și Shakespeare.
    În vremea aceea, cea mai mare influență asupra tânărului scriitor o are Victor Hugo. Verne îi povestește lui Robert H. Sherard: "Mă aflam complet sub influența lui Victor Hugo, pasionat să-i citesc și să-i recitesc opera. Pe atunci, puteam recita pe de rost pasaje întregi din Notre-Dame de Paris, dar au fost și piese de teatru care m-au influența. Sub influența lor am scris, la douăzeci și șapte de ani, numeroase tragedii și comedii, fără a pune la socoteală romanele.".
    În această perioadă, scrisorile lui Jules Verne către părinți sunt legate doar de cheltuieli și de banii de care are nevoie. Pe la mijlocul lunii martie a anului 1849, un alt eveniment îl neliniștește pe tânărul scriitor:
    „Dragă mamă, la Paris s-a instalat holera și teroarea nu știu cărei boli imaginare mă urmărește încontinuu! Acest monstru a depășit toate invențiile fanteziste ale unui imaginații ieșite din comun!”
    În aceeași perioadă, Jules Verne este chemat să se prezinte la încorporare, dar alege să nu urmeze calea militară și scrie un pamflet virulent la adresa armatei.}}. Acesta nu a reprezentat doar o reacție de tinerețe, Jules Verne afișând întreaga sa viață idei antimilitariste atât în scrisori, cât și în romanele sale.
    Pentru a câștiga ceva bani, tânărul student dă meditații (lucru pe care Pierre Verne nu-l vede cu ochi buni) și lucrează la un prieten avocat, Paul Championnière. Sănătatea sa este deficitară în acea perioadă, foamea provocându-i diverse boli ale aparatului digestiv, pentru care avea predispoziții ereditare dar care era favorizată și de o bulimie patologică precoce. În 1851 trece prin prima sa criză de paralizie facială. Olivier Dumas amintește de aceste crize care l-au afectat pe Verne de patru ori pe parcurul vieții: "Paralizia facială a lui Jules Verne nu este de natură psihosomatică, ci are la bază inflamarea urechii mediane, edemul comprinând nervul facial corespunzător. Proasta încălzire a locuinței din perioada stundenției a favorizat frecvența răcelilor. Explicația acestei infrimități a rămas necunoscută scriitorului, care a trăit tot timpul cu convingerea că este vorba despre o dereglare nervoasă, care poate provoca tulburări grave".
    Între timp, Verne își ia examenele și poate deveni avocat, după cum își dorea tatăl său. Împreună cu câțiva prieteni fondează Onze-sans-femme unde, alături de Victor Massé, Léo Delibes și Auguste Lelarge se regăsesc și Fournier-Sarlovèze, Bazille, Bertall, Charles Béchenel. Tot atunci se mută și își ia o cameră la un hotel aflat în apropiere de Notre-Dame de Lorette.
    Debutul literar
    În 1848, împreună cu Michel Carré, Jules Verne începe să lucreze la operete muzicale. Când tatăl său află că fiul său scrie și compune mai mult decât învață pentru Drept, îi întrerupe sprijinul financiar.
    Grație vizitelor întreprinse în saloanele literare, Jules Verne intră în legătură cu Alexandre Dumas prin intermediul unui practicant celebru în apocă al chiromantiei, Cavalerul d'Arpentigny. Se împrietenește cu fiul scriitorului și îi propune acestuia manuscrisul unei comedii intitulate Les Pailles rompues. Cei doi aduc corecturi piesei și Dumas Fiul obține de la tatăl său sprijinul pentru a o juca pe scena Teatrului Istoric pe data de 12 iunie 1850, când Jules Verne avea douăzeci și doi de ani.
    În 1851 îl întâlnește pe Pierre-Michel-François Chevalier, zis Pitre-Chevalier (1812-1863), breton și nantez, care este redactor-șef al revistei Musée des familles. Scriitorul îi înmânează o nuvelă, Les Premiers Navires de la marine mexicaine. Pitre-Chevalier o acceptă și, în același an, îi publică și o a doua nuvelă, Un voyage en ballon, care va deveni la Hetzel, în 1874, O drama in vazduh. Pitre-Chevalier nu cenzurează deloc operele lui Jules Verne, acesta fiind liber să strecoare orice aluzii. Nu la fel se va întâmpla cu Pierre-Jules Hetzel, iar comparația versiunilor apărute în Musée cu reeditările din Călătoriile extraordinare este elocventă în acest sens.

    Alexandre Dumas fiul îi pune pe Verne în legătură cu frații Seveste, care au preluat Teatrul Istoric după eșecul managerial al lui Dumas tatăl. Noua instituție devine Teatrul Liric, iar Jules Seveste, noul ei director, îl angajează pe Verne ca secretar. Munca nu este remunerată, dar lui Verne i se permite în schimb să-și joace piesele, dintre care majoritatea sunt scrise împreună cu Michel Carré.
    În ianuarie 1852 se hotărăște să refuze cariera avocățească propusă de tatăl său. "Mă voi limita la a vedea dacă aș face bine urmând cariera ta, din punct de vedere moral și material. [...] Pe de altă parte, am început să mă cunosc; aceste bătăi de cap de care încerci să mă ferești vor apărea în cele din urmă, sunt sigur. Voi urma cariera care îmi place cel mai mult [...] și dacă nu voi reuși să mă realizez, nu din lipsa talentului, ci din lipsa răbdării, din descurahare, ei bine, cea mai bună alegere va fi să revin în sălile de judecată din Paris. [...] Spun asta pentru că știu ce sunt și ce voi deveni într-o zi, așa încât nu mă pot înhma la un lucru pe care tu îl faci atât de bine și care nu ar putea avea succes în mâinile mele, ci s-ar strica. [...]". Un an mai devreme îi scrisese mamei sale: "[...] pot fi un scriitor bun și un avocat jalnic, deoarece aș vedea în toate cauzele aspectele comice și artistice și nu aș lua realitatea faptelor prea în serios. [...]".
    În timp ce frecventează Biblioteca națională devine pasionat de știință și de ultimele descoperiri în domeniu, dar este atras în special de georgrafie. În această perioadă, Verne face cunoștință cu un personaj deosebit, ilustru geograf și călător neobosit, exploratorul Jacques Arago, care continuă să străbată lumea în ciuda orbirii El chiar își publică relatarea călătoriilor în jurul lumii sub titlul Souvenirs d'un aveugle. Tânărul scriitor regăsește în preajma lui toate senzațiile date de primele sale lecturi. Jacques Arago îi deschide noi orizonturi și îl atrage spre un nou gen de literatură, aflat în plină expansiune, poveștile despre călătorii
    În 1852, alte două texte verniene apar în Musée des familles : Martin Paz, o nuvelă lungă și o comedie proverb într-un act, Les Châteaux en Californie, plină de aluzii licențioase.

    În luna august a anului 1853, părăsește pentru o vreme Parisul pentru a reveni la La Guerche unde unchiul Prudent îl găzduiește până la sosirea fratelui său, Paul, aspirant auxiliar în cadrul marinei. În același an părăsește cartierul Notre-Dame de Lorette pentru a se instala într-o locuință de pe bulevardul Bonne-Nouvelle. Pe același palier cu el se mută un tânăr compozitor originar din Nantes, Aristide Hignard. Între cei doi se înfiripă rapid o relație de prietenie și, împreună, frecventează salonul muzicianului Talexy. Ei se lansează în opereta, sau, mai exact, în opera bufă, într-o perioadă în care Jacques Offenbach crea o adevărată pasiune pentru acest gen de spectacol. Pe 28 aprilie 1853 se joacă Le Colin-maillard la Teatrul Liric, într-o perioadă în care Jules Verne nu se oprește din scris, lucrând la Pierre-Jean, Le siège de Rome și Monna Lisa, pe care o începe în 1851 și o termină abia în 1855.
    În timpul călătoriei la Nantes, scriitorul se îndrăgostește de Laurence Janmar. La sfârșitul anului 1853, ca urmare a unei scrisori primite de la Pierre Verne, Jules Seveste îi dă secretarului său un concediu de două luni. De fapt, este vorba despre dorința mamei lui Jules de a-l căsători, cel mai probabil cu Laurence. Însă Laurence dorea să se căsătorească cu Charles Duverger, mariaj oficializat pe 2 august 1854.
    În luna iulie a anului 1854, Jules Seveste moare de holeră. Succesorul său, Émile Perrin, vrea să-l păstreze pe Jules Verne, dar acesta își păstreze libertatea avută anterior. Perrin ajunge să-i propună conducerea Teatrului Liric. "L-am refuzat. Mi-a propus chiar să conduc singur teatrul, el rămânând director doar cu numele și primind o parte din beneficii. L-am refuzat din nou. Vreau să fiu liber să fac ce vreau". În Musée apare un nou text al scriitorului, Maestrul Zacharius sau ceasornicarul care și-a pierdut sufletul, o poveste fantastică aflată sub profunda influență a lui Hoffmann. Pentru prima dată apare în opera lui Jules Verne tema timpului, care va fi reluată și în faimosul roman Ocolul Pământului în optzeci de zile.
    În pofida refuzului de a deveni director al teatrului, Verne își păstrează postul de secretar până la sfârșitul anului 1855, ceea ce-i permite să-și pună în scenă pe data de 6 iunie a aceluiași an opera bufă cu muzică de Hignard, Les Compagnons de la Marjolaine. Tatălui său îi scrie: "Studiez tot mai mult, pentru că nu lucrez tot mai puțin. Când văd noul sistem, nu-mi doresc decât să părăsesc acest Teatru Liric care mă termină". Ulterior, îi scrie mamei sale în aceeași notă și-i povestește despre incendiul de la Manutention care încântă spiritul său anarhist: "Am asistat la incendiul de la Manutention, de care m-am apropiat cât de mult am putut. A fost cel mai frumos spectacol la care mi-a fost dat să asist și-mi pare rău că nu au mai ars încă două-trei clădiri, ajungând la clădirea guvernului. Ce s-ar fi întâmplat?".
    Este o perioadă de intensă activitate creatoare, în care apar tot mai multe piese de teatru, dintre care Les Heureux du jour pare să fie foarte apropiată de sufletul lui. Scrie și noi nuvele, printre care se numără Le mariage de M. Anselme des Tilleuls și O iarnă printre ghețari, ultima fiind publicată în 1855 în Musée. Dintre toate manuscrisele verniene anterioare întâlnirii cu Hetzel, acesta se apropie cel mai mult de Călătoriile extraordinare, constituind un adevărat preludiu al Căpitanului Hatteras. În acea perioadă suferă a doua criză de paralizie facială, de care este ajutat să scape cu ajutorul electricității de către prietenul său, doctorul Victor Marcé. Tot atunci se mută pe bulevardul Poissonnière la nr. 18.
    De la fondarea Onze-sans-femme, tot mai mulți dintre membrii s-au căsătorit. Sub influența lor, Jules Verne vorbește despre căsătorie în toate scrisorile adresate mamei sale, căreia îi cere să-i găsească o soție: "Mă voi căsători cu femeia pe care o vei alege tu și o voi face cu ochii închiși și cu inima deschisă. Caută, draga mea mamă, pentru că este o problemă serioasă!". Dar este mereu marcat de posibilul deznodământ: "Toate femeile de care m-am îndrăgostit s-au căsătorit invariabil în viitorul apropiat! Vezi d-na Dezaunay, d-na Papin, d-na Terrien de la Haye, d-na Duverger și, în sfârșit, d-ra Louise François. ». După căsătoria lui Laurence Janmar cu Duverger, mama sa încearcă să-l consoleze cu o călătorie la Mortagne pentru a cunoaște o posibilă partidă. El îi va răspunde printr-o scrisoare în care inventează o întâlnire cu tatăl fetei respective, scrisă pe un ton care amintește de Maupassant, unul dintre scriitorii preferați ai lui Verne, care aduce cu cel din Mariage de M. Anselme des Tilleuls.
    În martie 1856, Auguste Lelarge, prieten al lui Jules Verne și membru în Onze-sans-femme, se căsătorește cu Aimée de Viane. Verne este rugat să fie martor, lucru pe care-l acceptă, iar căsătoria are loc pe 20 mai la Amiens, în orașul miresei. Cu ocazia acestei călătorii, Verne o întâlnește pe viitoarea sa soție, Honorine, văduva de 26 de ani a lui Auguste Hébé-Morel și mama a două fete, Valentine și Suzanne.
    Căsătoria și Bursa
    Honorine du Fraysne de Viane (1830-1910) îl seduce repede pe Jules Verne. Într-o scrisoare entuziastă către mama sa, el remarca: "Nu știu, draga mea mamă, dacă nu vei observa câteva diferențe între stilul acestei pagini și cel al precedentei, căci nu ești obișnuită să mă vezi elogiind în asemenea măsură o familie, iar perspicacitatea ta naturală te va face să crezi că este ceva necurat la mijloc! Cred că m-am îndrăgostit de tânăra văduvă de douăzeci și șase de ani! Ah, de ce are doi copii! N-am noroc!". După câteva zile se decide să se căsătorească și promite să devină serios și să renunțe la stilul său de viață boem. Pentru aceasta, trebuie să-și găsească o situație stabilă, deoarece literatura nu-i aduce decât venituri modeste, insuficiente pentru a hrăni o soție și doi copii.
    Împreună cu viitorul său cumnat, Ferdinand de Viane, planifică o serie de investiții la Bursă și, devenind agent la fel ca prietenul său, Dumas fiul. Pentru a începe afacerea, are nevoie de 50.000 de franci, pe care-i cere tatălui său. Acesta se neliniștește, crezând că este o nouă toană de moment a fiului său, dar cedează în cele din urmă. Jules începe lucrul la Bursă sub îndrumarea agentului elvețian Fernand Eggly, originar din Geneva.
    Auguste Morel decedase cu doar zece luni în urmă și, conform uzanțelor vremii, Honorine purta încă doliu.. Datorită mariajului cu Auguste Lelarge, Aimée De Viane devenise cumnata lui Henri Garcet, vărul lui Jules Verne, prietenul acestuia, Charles Maisonneuve, făcându-i legătura cu Eggly. Cuprins de frenezie, viitorul mire se ocupă de toate problemele în timpul lunii decembrie a anului 1856. Pe 2 ianuarie 1857, Pierre Verne îi dă lui Jules, printr-un act notarial, o zestre de patruzeci de mii de franci, iar pe 8 ianuarie tinerii semnează contractul de căsătorie în fața notarului Auguste Lelarge, mariajul având loc pe data de 10.
    Cuplul și cei doi copii locuiesc până pe 15 aprilie într-un apartament de pe bulevardul Poissonnière, mutându-se pe strada Saint-Martin odată cu sosirea mobilierului Honorinei de la Amiens. Vocația bursieră a lui Jules Verne e mediocră, reușind, conform spuselor prietenului său Félix Duquesnel "mai mult să spună vorbe bune decât să facă afaceri". Însă mariajul avea să-i lase un gust amar lui Verne, sfârșind prin a-l deranja și a-l determina să-și caute amante. Este un părinte distant, neglijând educația copiilor.
    Când nu e la Bursă, se închide între pereții cabinetului său și scrie toată ziua. În această perioadă scrie nuvela San Carlos, iar în 1857 editorul Heu îi publică prima culegere de cântece, Rimes et mélodies, pe muzica lui Hignard. În 1858, Verne are parte de a treia criză de paralizie facială. Pe 17 februarie se joacă premiera operetei într-un act Monsieur de Chimpanzé, scrisă tot cu Hignard. Acesta din urmă îopérette en un acte, toujours avec Hignard. În același an, face câteva vizite la Nantes și, pe 15 iulie, îi scrie tatălui său: "Alfred Hignard îmi oferă, la fel ca și fratelui său, o călătorie gratuită în Scoția. Mă grăbesc să-mi dau acordul pentru această călătorie încântătoare..."
    Călătoriile și paternitatea
    În 1859 întreprinde o călătorie în Anglia și Scoția alături de Aristide Hignard. În timpul ei își notează o serie de impresii, pe care le transcrie la revenirea în țară și, în 1862, îi prezintă manuscrisul lui Hetzel, care îl refuză. Drept urmare, Verne îl va folosi pentru redactarea romanelor sale scoțiene.
    Între 1860 și 1861, familia se mută de trei ori: de pe strada Saint-Martin pe Bulevardul Montmartre nr. 54, apoi pe Bulevardul Magenta nr. 45 și, în sfârșit, pe Pasajul Saulnier nr. 18.
    Pe 2 iulie 1861, tot datorită lui Alfred Hignard, cei doi prieteni și Émile Lorois se îmbarcă într-o călătorie spre Norvegia. Scriitorul revine acasă la cinci zile de la nașterea fiului său, Michel, pe 4 august. Deși îl descrie ca "un copil teribil", apariția lui bulversează viața scriitorului, nepregătit pentru această nouă responsabilitate care-i impune să găsească un echilibru între proiectele sale literare și nevoia de a-și susține familia devenită mai numeroasă Își continuă experiența la Bursă, alături de prietenii vechi și de de cei noi, printre care se numără Hector Malot.
    Un aspect particular al vieții lui Jules Verne privește relația sa cu Estelle Hénin, cu care face cunoștință în 1859 Marguerite Allotte de la Fuÿe o menționează în biografia sa din 1928: "o muritoare, una singură, a captivat câteva anotimpuri această inimă ascunsă. Sirena. unica sirenă, a fost îngropată în cimitirul de corali". După spusele ei, Estelle a murit în 1885, dată preluată și de Jean-Jules Verne, care notează că ea locuia în Asnieres. În teza sa despre Jules Verne (1980), Charles-Noël Martin confirmă existența Estellei Duchesne, dar este de părere că ea a decedat pe 13 decembrie 1865. Estelle Hénin se căsătorise cu Charles Duchesne, funcționar notarial în Coeuvres, pe 30 august 1859. În 1863, Estelle se instalează la Asnières, în timp ce soțul ei continuă să lucreze la Cœuvres. Vizitele lui Jules Verne la locuința familiei Duchesne din Asnières au loc între 1863 și februarie 1865. Estelle moare după nașterea fiicei sale, Marie Unii erudiți în Jules Verne presupun că Marie Duchesne ar fi fiica scriitorului.
    Călătoriile extraordinare

    Un moment semnificativ în viața literară a lui Jules Verne l-a constituit întâlnirea cu Pierre-Jules Hetzel (1814-1886), unul dintre cei mai importanți editori francezi, care a mai publicat, printre alții, operele lui Victor Hugo, George Sand, Erckmann-Chatrian. Când s-au întâlnit, Jules Verne avea 35 de ani, iar Pierre-Jules Hetzel avea 50 de ani și de atunci până la moartea lui Hetzel ei au format un excelent tandem - scriitor și editor. În 1862, îi înmânează manuscrisul romanului Cinci săptămâni în balon, care este publicat în 1863 și cunoaște un succes imens, chiar și în afara țării. Cei doi semnează un contract pe 20 de ani prin care Verne se angajează să-i furnizeze lui Hetzel romane pentru revista adresată tineretului Magasin d'éducation et de récréation. Până la urmă, Verne avea să lucreze timp de patruzeci de ani la Călătoriile sale extraordinare, adunând în cadrul lor 62 de romane și 18 nuvele[62]. În 1863 Jules Verne scrie Parisul în secolul XX, care avea să apară abia peste mai bine de un secol, în 1994.
    Pe 27 februarie 1863 este admis ca membru al Societății autorilor și compozitorilor dramatici, iar pe 26 decembrie 1863 publică în Musée des familles un articol în care relatează experiența prietenului său, fotograful Nadar, la bordul balonului gigantic Géant. Fotograful creează Societatea de încurajare a locomoției aeriene cu ajutorul aparatelor mai grele ca aerul, în care Jules Verne este cenzor.
    În acea perioadă, descoperă universul lui Edgar Poe prin intermediul traducerilor lui Charles Baudelaire. Scriitorul american îl fascinează atât de mult, încât îi consacră singurul studiu literar pe care avea să-l scrie, apărut în 1864 în Musée des familles, Edgar Poe et ses œuvres[63].
    Tot în 1864, Jules Verne publică romanul Căpitanul Hatteras, apărut întâi în Magasin și publicat ulterior în volum, precum și O călătorie spre centrul Pământului. Își părăsește serviciul de agent bursier și se mută la Auteuil, iar în 1865 devine membru al Societății de geografie.
    Pe data de 16 martie 1867 se îmbarcă alături de fratele său, Paul, la vordul vaporului Great Eastern. Călătoria desfășurată din Liverpool până în Statele Unite va da naștere romanului Un oraș plututor (1870). În 1868, Jules Verne cumpără șalupa de pescuit Saint-Michel pe care o transformă în cabinet de lucru.
    Tatăl său decedează pe 3 noiembrie 1871 la Nantes, iar un an mai târziu Jules Verne se mută la Amiens, la cererea soției, lăsându-și vasul la Crotoy, unde fusese mobilizat în timpul războiului din 1870. În vremea aceea, în Amiens existau mai multe societăți științifice, ceea ce-l determină pe Jules Verne să frecventeze Biblioteca Societății Industriale, care era abonată la numeroase reviste științifice. Pe 8 martie 1872 devine membru titular al Academiei de științe, litere și arte din Amiens, unde va fi ales director între 1875 și 1881. Din acestă poziție va ține o serie de discursuri, unul dintre ele pentru prietenul său, caricaturistul Gédéon Baril, care a realizat ilustrațiile pentru Zece ore de vânătoare.
    În luna iunie a anului 1867, Academia Franceză premiază revista Magasin d'Éducation et de Récréation, unde apăruseră deja câteva romane ale lui Jules Verne; ulterior, pe 8 august 1872, Călătoriile extraordinare în ansamblul lor aveau să primească aceeași distincție. Încântat de premiu, Jules Verne își pune în cap să intre în Academie, unde existau două locuri vacante Eșuează în 1867, dar încearcă din nou în anul următor, când e ales Victorien Sardou. Verne nu renunță și își încearcă din nou norocul în 1883, dar de data aceasta drumul îi este barat de eșecul romanului Kéraban Încăpățânatul. Verne se retrage la Amiens, dar în 1884 își depune din nou candidatura și îl presează pe Dumas fiul să-l ajute. Noul eșec îl dezgustă profund.
    În 1874 publică Ocolul Pământului în optzeci de zile și cumpără vasul Saint-Michel II, fiind numit în același an membru onorific al Yacht-Club de France. În 1876, Honorine Verne este victima unei metroragii abundente care o aduce la un pas de moarte, fiind salvată de o transfuzie de sânge, cau rar în epocă. Un an mai târziu, Verne dă un bal mascat fastuos la Amiens, unde participă și Nadar, prietenul său fotograf și modelul lui Michel Ardan din De la Pământ la Lună și În jurul Lunii. Problema soției sale recidivase cu câteva zile înaintea balului, ceea ce-l determină pe Hetzel să dezaprobe evenimentul.
    În 1876, obține din partea justiției ca fiul său minor cu comportament rebel să fie trimis la o casă de corecție timp de șase luni. În februarie 1878, îl îmbarcă pe un vas care merge în Indii.
    Între iunie și august 1878, Jules Verne navighează de la Lisabona la Alger pe Saint-Michel III, apoi, în iulie 1879, în Scoția și Irlanda. A treia călătorie o face în 1881 împreună cu fratele său, nepotul Gaston și Robert Godefroy: vizitează Marea Nordului, Olanda, Germania, apoi merge prin canalul Eider, Kiel și Marea Baltică până la Copenhaga. Există numeroase detalii legate de această călătorie, ele fiind cuprinse de Paul Verne într-o narațiune apărută la Hetzel În 1882 se mută din reședința situată pe bulevardul Longueville nr. 44, unde stă din 1873, în locuința de pe strada Charles Dubois nr. 2, faimoasa casă care seamănă izbitor cu cele descrise în două dintre romanele postume: Secretul lui Wilhelm Storitz și Goana după meteor. Pe 8 martie 1885 dă al doilea bal în noua locuință, la care soția lui reușește să ia parte de data aceasta.
    În 1884, Jules Verne se hotărăște să facă o călătorie în jurul Mediteranei. Saint-Michel III părăsește Nantes pe 13 mai, avându-i la bord și pe Paul Verne, Robert Godefroy, Michel Verne și Louis-Jules Hetzel. Scriitorul vrea să-și întâlnească soția, plecată să o viziteze pe Valentine și pe soțul ei în Algeria. Vasul ajunge la Vigo pe 18, la Lisabona pe 23 și trece de Gibraltar pe 25 mai. Ajuns la Oran, se întâlnește cu Honorine și este primit de Societatea geografică a orașului. Ziarele îi consacră numeroase articole. Pe 10 iunie se află la Bône, unde beiul Tunisului îi pune la dispoziție un vagon special. După ce se îmbarcă din nou este prins de o furtună în apropiere de Malta, vizitează Sicilia, Siracuza, apoi Napoli și Pompeii. La Anzio, grupulia trenul spre Roma, unde este primit în audiență de papa Léon XIII și vizitează Loja masonică a orașului. Se întâlnește mai apoi cu Louis-Salvador de Habsbourg-Lorraine, cu care stabilește o relație epistolară care va dura până la moartea scriitorului. După două luni de călătorie, Verne revine la Amiens.
    Ultimii ani
    1886 este un an crucial în viața lui Jules Verne. Pe 15 februarie se hotărăște să vândă iahtul Saint-Michel III, a cărui întreținere costa extrem de mult Îl cedează pe un pre modic lui Martial Noë. Pe 9 martie, pe când revenea de la Cercle de l'Union, se întâlnește cu nepotul său, Gaston, care îl împușcă în picior. Gaston este arestat și e suspectat că și-a pierdut mințile, dar tatăl său, Paul Verne, declară că acesta a tras asupra scriitorului pentru a atrage atenția asupra acestuia și a-i înlesni intrarea în Academia Franceză. Gaston Verne va rămâne închis până la moartea sa, survenită pe 13 februarie 1938. Robert Godefroy trimite o telegramă la casa familiei Hetzel, dar Louis-Jules Hetzel se află la Monaco, la căpătâiul tatălui său, care avea să moară pe 17 martie. Rana îi lasă lui Jules Verne o claudicație permanentă.
    Pe 15 februarie 1887 decedează mama sa, Sophie Verne. Scriitorul nu poate participa la înmormântare, deoarece merge cu dificultate iar vindecarea este anevoioasă.
    Constrâns să devină sedentar, își concentrează atenția asupra vieții orașului. În 1888 este ales în consiliul municipal al orașului Amiens pe lista republicană (stânga moderată) condusă de Frédéric Petit. Prietenului său, Charles Wallut, îi scrie: "Singura mea preocupare este să mă fac util și să realizez câteva reforme urbane." Va păstra această poziție timp de cincisprezece ani, deși el nu era un republican convins, ci un monarhist de orientare orléanistă. În cadrul municipalității este însărcinat să se ocupe de spectacole, circ și expoziții. Proiectul Circului Municipal, propus în timpul precedentului mandat de primar, îi ocupă mult timp. Investește mult în el, în ciuda criticilor legate de construirea unui asemenea edificiu și, pe 23 iunie 1889, ține discursul de inaugurare.

    Cavaler al Legiunii de onoare încă din august 1870, Jules Verne este ridicat la rang de ofițer pe 24 iulie 1892, fiind decorat pe 11 octombrie anul următor de Prefectul de Somme. Pe 27 august 1897, fratele său Paul decedează din cauza problemelor cardiace de care suferea de mult timp. Verne refuză să meargă la înmormântare și-i trimite nepotului său Maurice o scrisoare șocantă, încheiată cu cuvintele: "Este ora șapte seara. Mă tem că e imposibil să plec la Paris.".
    În 1900, Verne părăsește hotelul particular de pe strada Charles Dubois și revine la locuința de pe bulevardul Longueville nr. 44. Dimensiunea redusă a apartamentului îi permite să-și vadă mai ușor de viața de zi cu zi, pe care o petrece în bibliotecă și la cabinetul de lucru, în fața aceleiași mese pe care scrie de treizeci de ani[83]. Suferă de cataractă la ochiul drept, dar refuză să se opereze.

    În 1902 simte cum i se diminuează capacitatea intelectuală. Unei cereri a directorului Academiei din Amiens îi răspunde: "Mă rugați să scriu ceva pentru Academie, însă ați uitat că la vârsta mea cuvintele au plecat, iar ideile nu mai vin.". În 1903 scrie puțin, dar nu consideră o problemă lentoarea cu care lucrează. De altfel, din 1892, Verne păstrează o listă a romanelor scrise și le corectează pe măsură ce apar Acceptă președinția grupului esperantofon din Amiens, fiind un apărător înfocat al acestei tinere limbi internaționale. Îi promite unui prieten că va scrie un roman în care va prezenta meritele limbii esperanto și, către sfârșitul anului, începe lucrul la Voyage d'étude. Din cauza epuizării, se oprește din scris după 6 capitole. Manuscrisul va fi reluat de fiul său, Michel, dar opera finală (Uimitoarea aventură a misiunii Barsac) nu face nicio aluzie la esperanto.
    Diabetul, care-i afectează acuitatea vizuală, îl orbește progresiv. După o criză severă de la sfârșitul anului 1904, o alta îl doboară pe 16 martie anul următor. Jules Verne se stinge pe 24 martie 1905 la Amiens, în casa de pe bulevardul Longueville nr. 44 (actualmente bulevardul Jules-Verne). Înmormântarea sa atrage o mulțime de cinci mii de persoane. Se țin o serie de discursuri, dintre care se remarcă cel al lui Charles Lemire din partea Societății de geografie. Împăratul Wilhelm al II-lea în însărcinează pe amnadasorul german să prezinte condoleanțe și să urmeze cortegiul funerar. În schimb, niciun reprezentant al guvernului francez nu participă la funeralii. Scriitorul este îngropat la cimitirul La Madeleine à Amiens.
    Șapte dintre romanele sale și o culegere de povestiri au apărut postum, fiind publicate de fiul său, Michel Verne, care și-a asumat responsabilitatea remanierii manuscriselor. Un al optulea roman, intitulat Agenția Thompson and Co., avea să apară în 1907 sub numele lui Jules Verne, dar acesta se pare că ar fi fost scris în întregime de Michel

    .
    Jules Verne a lăsat în urma sa o operă plină de o creativitate extraordinară. Este unul dintre primii autori care au îmbinat cu succes literatura de aventuri cu cea science-fiction și fantastique. Interesul arătat pentru știință și faptul că a abordat în romanele sale teme care aveau să se concretizeze în secolul XX (zborul pe Lună, submarinul, etc.) îl face să fie mai mult decât un vizionar: pe baza descoperirilor științifice și tehnice, el duce până la capăt consecințele progresului tehnic. Romanele sale au fost deseori ecranizate, poveștile lor spectaculoase pretându-se perfect producțiilor hollywoodiene. Personajele sale sunt repere ale imaginației populare (de exemplu Phileas Fogg, căpitanul Nemo sau Mihail Strogoff).
    În opera sa se regăsesc lucruri care nu existau în acele vremuri, fiind realizate abia după 50 sau 100 de ani (elicopterul, submarinul, scafandrul autonom, zborul în spațiu, etc.) În particular:
    primul model de ATV - vehicul european locuit menit să aprovizioneze Stația Spațială Internațională - a fost botezar Jules Verne.
    Asociația franceză Jules Verne Aventures este dedicată redescoperirii planetei și sensibilizării opiniei publice în ceea ce privește protejarea speciilor amenințate cu dispariția.
    Trofeul Jules-Verne este o competiție în cadrul căreia un echipaj trebuie să realizeze în zbor ocolul Pământului în 80 de zile, fără escală și fără ajutor.
    Vladimir Putin afirma că "e greu să găsești în Rusia de astăzi cineva care, copil fiind, să nu fi fost pasionat de Jules Verne sau Dumas."
    În 2012, Monetăria Parisului a scos o piesă de argint de 10€ cu efigia lui, ca parte a colecției "Euro pe regiuni". Ea reprezintă Picardia, regiunea în care și-a petrecut ultima perioadă a vieții.

    România în opera lui Jules Verne
    Cinci dintre romanele verniene au legătură cu România:
    Kéraban Încăpățânatul (1882) - în periplul său în jurul Mării Negre, Kéraban trece prin Dobrogea
    Mathias Sandorf (1885) - castelul contelui maghiar este situat în Transilvania
    Claudius Bombarnac (1891) - în vagoanele trenului Marele Transasiatic se află un călător clandestin român, Cincu, plecat s-o întâlnească pe logodnica sa, Zinca, la Pekin
    Castelul din Carpați (1892) - întreaga acțiune se petrece în Transilvania
    Pilotul de pe Dunăre (1901) - ultima etapă a călătorie pe Dunăre are loc de la Porțile de Fier până în Delta Dunării
    În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că între 1882 și 1884 Jules Verne ar fi fost în relații intime cu o anume Luiza Müller, originară din România, mai precis din Homorod (județul Brașov). La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la București și apoi la Brașov și, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni și ar fi vizitat Castelul Colț (pe teritoriul satului Suseni, județul Hunedoara), care a devenit sursă de inspirație pentru romanul Le Château des Carpathes ("Castelul din Carpați").
    Bibliografie critică
    Dinu Moroianu, Romanul lui Jules Verne, 1947
    Dinu Moroianu, Jules Verne, 1962
    George Călinescu, Jules Verne și literatura pentru copii, în Cronicile optimistului, 1964
    Ion Hobana, Douăzeci de mii de pagini în cautarea lui Jules Verne, București, Editura Univers, 1979
    Ion Hobana, Jules Verne in România, Editura Fundației Culturale Române, 1995
    Ion Hobana, Jules Verne - chipuri, obiceiuri și peisaje românești, Editura Pro, 2005
    Lucian Boia, Jules Verne, le paradoxes d`une mythe, Editions Belle Lettres, 2005
    Lucian Boia, Jules Verne, Paradoxurile unui mit, Ed. Humanitas, 2005

    Preluare de pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Jules_Verne