Cancelarul - Jules Verne

Cancelarul (în franceza Le „Chancellor”) este un roman al lui Jules Verne, scris în perioada 1870-1874. Romanul a apărut pentru prima dată în 1874 sub formă de foileton în Le Temps, apoi sub forma unei cărți ilustrate de Édouard Riou în 1875.

Romanul - unul dintre cele mai puțin cunoscute ale lui Jules Verne - este în același timp un roman de aventuri maritime și unul inițiatic, inspirat în principal de episodul naufragiului fregatei franceze Meduza, survenit în 1816. Este de remarcat faptul că, spre deosebire de alte opere ale autorului, aceasta nu conține deloc pasaje didactice.

Nava britanică Cancelarul pleacă din Charleston, Carolina de Sud având opt pasageri la bord, 20 de membri ai echipajului și 1.700 de baloturi de bumbac. Destinația ei este Marea Britanie dar, spre nedumerirea echipajului, căpitanul o poartă spre sud, în zona Marii Caraibilor. Curând, în cală izbucnește un incendiu în mijlocul încărcăturii de bumbac. Echipajul nu reușește să stingă incendiul, care smenință să cuprindă toată nava și, curând, se dovedește că ruta misterioasă urmată se datorează pierderii facultăților mintale ale căpitanului.

Secundul preia conducerea vasului, dar acesta este victima uraganelor care bântuie Marea Caraibelor și eșuează pe un recif. Deși echipajul reușește să-l repună pe linia de plutire, vasul nu mai poate face față călătoriei pe mare, deși secundul încearcă să-l forțeze spre cel mai apropiat țărm, costa Guyanei Olandeze din America de Sud. În cele din urmă, toți cei de la bord se văd nevoiți să părăsească la bordul unei plute vasul care se scufundă.

Urmează o călătorie foarte grea pe o mare pe care se succedează căldurile excesive cu furtunile violente. Curând, oamenii rămân fără apă și mâncare, fiind nevoiți să pescuiască, să bea apă de ploaie sau, cel mai îngrozitor, să se dedea la acte de canibalism. Mulți dintre ei clachează în fața acestor încercări extreme, care nu îi aduce în apropierea vreunui pământ sau a vreunei corăbii. După patru luni de pregrinări pe mare, când orice speranță era pierdută, pluta ajunge la gura de vărsare a Amazonului, iar puținii supraviețuitori sunt salvați de localnici.

Când a terminat romanul, Jules Verne și-a anunțat editorul: "Vă voi aduce un volum de un realism înfricoșător. Cred că pluta Meduzei nu a avut un efect asa teribil". Romanul respectă formula obișnuită a lui Jules Verne: o intrigă cu răsturnări de situație, personaje în același timp serioase și comice, precum și situații care furnizează pretextul unor digresiuni științifice. Aici, acțiunea se reduce la o mână de naufragiați izolați. Didacticismul geografic al primelor romane devine imposibil deoarece supraviețuitorii nu știu unde se află, nici încotro se îndreaptă. Natura nu mai constituie un teritoriu de observație plină de încântare, ci o capcană mortală. Departe de a merge din victorie în victorie, protagoniștii cad unul după altul în brațele nebuniei, barbariei și morții. Finalul fericit lasă un gust amar, deoarece doar providența îi salvează pe ultimii supraviețuitori ai decăderii umane. Jules Verne, care-și obișnuise cititorii cu viziunea optimistă a progresului aflat în mâinile unei omeniri prometeice, descrie aici oameni aflați în plin regres spre barbarie. Publicul obișnuit nu a gustat această abordare, iar vânzările Cancelarului au fost slabe

Totuși, în cazul acestui roman, Verne a fost un inovator, deoarece a ales să-i dea poveștii forma unui jurnal intim, similar unui jurnal de bord. Această modalitate de a da unui roman o formă non-romanțată menită să-i sporească credibilitatea nu este nouă, ea fiind folosită deja în cazul falselor corespondențe din romanele epistolare, autobiografiile false din romanul picaresque sau cel de aventuri (la fel cum a procedat Daniel Defoe în Robinson Crusoe), manuscrisele false pretins regăsite și publicate de naratorii romanului gotic sau confesiunile false adunate de un narator meticulos (cum e cazul romanului Frankenstein de Mary Shelley). Ceea ce deosebește romanul lui Jules Verne de cele menționate anterior este nararea evenimentelor la prezent. În epoca lui Jules Verne, timpul folosit cu precădere în narațiuni era perfectul simplu. Dacă prezentul a fost folosit în vreuna dintre scrierile anterioare, cum e cazul Cantecul lui Roland, William Butcher observă că "până la proba contrarie, Jules Verne are onoarea de a fi primul care a exploatat această formă pe tot parcursul romanului". Acest truc ține de dorința lui Jules Verne de a face cititorul să trăiască, prin ochii și spiritul naratorului, situația omului ale cărui valori se năruie sub cerința imperioasă a supraviețuirii și pe care circumstanțele îl împing într-o stare de barbarie care, cu puțin timp înainte, îl oripila. Folosirea prezentului contribuie la realismul teribil pe care Jules Verne îl compară cu cel al lui Gericault, cel care a pictat Pluta Meduzei - tabloul care făcuse senzație cu ocazia vernisajului din 1819 și împărțise criticii. Trecând de la poveste la discurs, Jules Verne abandonează forma istoriilor extraordinare care îi aduseseră succesul, pentru a scrie un lung monolog dramatic asupra societății și a oamenilor.

La data începerii redactării Cancelarului, în 1870, Franța se afla încă sub șocul razboiului cu Prusia. Amărăciunea unei înfrângeri imputate unui înalt comandant militar, umilința produsă de tratatul de pace de la Francfort, eșecul Comunei din Paris și baia de sânge fratricidă care i-a pus capăt, sfârșitul celui de-al doilea Imperiu Francez și incertitudinea prezentului afectaseră serios optimismul anilor '50 și '60. "De o parte nebuni furioși, [...] barbari, de cealaltă burghezi egoiști, indiferenți", scria Jules Hetzel într-o scrisoare. Făcând o paralelă între naufragiul Cancelarului și cel al utopiei saint-simoniene, Jean-Paul Dekiss vede în roman o metaforă a timpurilor sale și găsește ingredientele a ceea ce Zola avea să numească ulterior La Débâcle: același faliment al elitelor conducătoare care antrenează tot grupul în derivă, aceeași indiferență și același egoism al comandantului și al burgheziei, Ruby și Kear, aceleași exemple de barbarie în rândul oamenilor, ilustrate de matelotul Owen și bucătarul Jynxtrop.

Maestrul Zacharius sau ceasornicarul care și-a pierdut sufletul - Jules Verne

Maestrul Zacharius sau ceasornicarul care și-a pierdut sufletul (in franceza Maître Zacharius ou l'horloger qui avait perdu son âme) este o povestire fantastică  scrisă de Jules Verne și apărută în 1854 în publicația Musee des Familles. 

 .

Maestrul Zacharius este un ceasornicar elvețian a cărui casă este construită pe o mică insulă la confluența dintre fluviul Ron și lacul Geneva.  Ceasurile sale sunt caracterizate de un grad înalt de precizie și o realizare artistică deosebită, însă recunoașterea primită pentru munca sa l-a făcut arogant. Alături de el se află tot timpul fiica sa, Gérande și menajera Scholastique, precum și ucenicul Aubert, de care fiica sa este îndrăgostită.

Însă Zacharius suferă de o boală misterioasă, care îl face să se stingă. Suferința sa este amplificată de faptul că unele ceasuri construite de el în trecut încep să aibă probleme. Simțindu-și sfârșitul aproape, Zacharius încearcă să îi transmită lui Albert secretul fabricării ceasurilor sale speciale, care sunt tratate ca și cum ar fi parte din creatorul lor.

Încetul cu încetul, toate orologiile și ceasurile de mână realizate de el încep să o ia razna, iar clienții nemulțumiți renunță la serviciile sale, lucru care îl duce la sapă de lemn. Nici chiar insistențele fiicei sale de a merge la biserică nu-i mai sunt de folos și, pe patul de moarte, el binecuvântează uniunea dintre ea și Aubert. În clipa morții, Zacharius dispare doar pentru a merge la unul dintre orologiile create de el și aflate în posesia unei ființe care întruchipează Timpul și care, în schimbul vieții, îi cere fata de soție.

Tema principala din roman este pactul cu diavolul, reprezentat de înțelegerea dintre maestrul Zacharius și Domnul Pittonaccio (temă regăsită în mitul lui Faust)

Drumul Frantei - Jules Verne

Drumul Franței, tradus inițial Drumul gloriei (în franceza Le Chemin de France) este un roman de aventuri scris de Jules Verne în 1885. El a fost publicat pentru prima dată în formă de foileton în Le Temps în perioada 31 august - 30 septembrie 1887 și integral la 18 noiembrie 1889 într-o ediție dublă cu "Intamplari neobisnuite" de Editura Hetzel.

Natalis Delpierre, căpitan în Armata Franceză, povestește întâmplările prin care a trecut cu prilejul vizitei făcute surorii sale Irma, în vara anului 1792. Pe atunci sora sa locuia în Prusia, unde lucra ca servitoare în casa doamnei Keller și a fiului său, Jean. În perioada vizitei sale apar zvonurile unei posibile înfruntări armate între Franta și Germania.

Când izbucnește războiul între Franța și Prusia, Delpierre și prietenii săi trebuie să găsească atunci calea de a se întoarce în Franța. Jean Keller este obligat să se alăture armatei prusace și să lupte sub comanda unui ofițer care îi este rival în dragoste. Ambii doresc să cucerească inima domnișoarei Marthe de Lauranay. La scurtă vreme, ea, bunicul său, Irma și Natalis sunt forțați să părăsească Prusia și să plece în Franța.

Călătoria este tristă și anevoioasă, iar pericolul care-i pândește la fiecare pas crește odată cu întâlnirea lui Jean, care a dezertat din armata prusacă. Protagoniștii asistă la războiul purtat la frontiera franco-prusacă și sunt capturați de un batalion austriac. Chiar în clipa în care Jean și Natalis sunt pe cale să fie executați, armata franceză intervine și îi salvează, înrolându-i apoi pentru lupta împotriva invadatorilor.

După încheierea războiului, se stabilesc cu toții în Franța, unde Jean și Marthe se căsătoresc.

Faptul că personajul principal este un fiu de agricultor înrolat în armată îi permite lui Jules Verne să prezinte consecințele Revolutiei Franceze, care a marcat trecerea de la monarhia absolută la republică. Acest eveniment major al epocii moderne a început în 1789 cu reunirea Adunarii Starilor Generala și caderea Bastiliei și a luat sfârșit odată cu lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon Bonaparte

Romanul prezintă influența pe care a avut-o revoluția asupra orânduirii sociale. Dacă, în perioada monarhiei absolute, era imposibil pentru fiul unui țăran să ocupe poziții mai înalte de subofițer în cadrul armatei, noul regim îi permite să urce pe scara ierarhică până la căpitan și, dacă învață să scrie și să citească poate ajunge chiar mai sus.

Din punct de vedere politic, perioada asupra căreia se concentrează acțiunea romanului este cea a războiului izbucnit între Franța și unele dintre monarhiile europene care intenționau să-l repună în drepturi pe regele Ludovic al XVI lea. Războiul, care s-a desfășurat în anul 1792 și a opus armatei franceze alianța dintre armatele austriaca și prusaca, s-a încheiat pe 20 septembrie cu bătălia de la Valmy, forțele invadatoare fiind oprite.

 Jules Verne nu isi ascunde antipatia fata de germani prezenta si in alte opere precum Cele 500 de milioane ale Begumei dar nu depaseste o limita.

Arhipelagul in flacari - Jules Verne

Arhipelagul în flăcări (în franceza L'Archipel en feu) este un roman scris de Jules Verne, serializat în Le Temps  între 29 iunie și 3 august 1884. Romanul marchează un moment de cotitură în inspirația lui Jules Verne. După călătoria lunară, înconjurul lumii într-un submarin și în optzeci de zile, autorul începe să înlocuiască intrigile "tehnologice" cu exotismul și romantismul.

Arhipelagul în flăcări este unul dintre cele patru romane istorico-politice ale lui Jules Verne, alături de Nord contra Sud, Drumul Frantei și Familia fara nume. Acestea din urmă nu au avut parte de un succes prea mare, vânzându-se fiecare doar în 10.000 de exemplare în timpul vieții autorului, de cinci ori mai puțin decât 20 000 de leghe sub mari și de zece ori mai puțin decât Ocolul Pamantului in 80 de zile. Critica modernă acordă un interes scăzut Arhipelagului în flăcări. Eu as spune incsa ca este un roman fermecator si de interes pentru noi fie si doar pentru faptul ca actiunea se petrece in zona Balcanilor.

În 1827, insurgenții greci rezistă eroic în fața armatei otomane, susținuți în fața acestei lupte inegale de voluntari europeni de diferite naționalități, printre care se află și locotenentul francez Henry d’Albaret. De partea cealaltă, turcii se bazează pe ajutorul piraților, dintre care se distinge grecul Nicolas Starkos, care transportă pe navele sale prizonieri greci, pe care îi vinde ca sclavi pe coasta nordică a Africii.

Pe insula Corfu, Henry d’Albaret se îndrăgostește de Hadjina, fiica enigmaticului bancher Elizundo. Dar acesta promite mâna fiicei sale lui Nicolas Starkos, deoarece își datorează averea comerțului practicat de acest individ funest, care îl amenință că va face public modul în care bancherul și-a adunat bogățiile. Cu puțin timp înaintea nunții, bancherul moare, ceea ce îi permite Hadjinei să descopere hârtiile care cuprind istoria afacerilor murdare ale tatălui său. Decisă să spele rușinea care pătează numele familiei, ea refuză propunerile celor doi pretendenți - Starkos și d'Albaret - și dispare alături de fidelul ei servitor, Xaris.

D'Albaret primește comanda Syphantei, vas de război plătit din fonduri private cu care pornește o campanie împotriva piraților care devastează arhipelagul grecesc. Cel mai feroce dintre aceștia, legendarul Sacratif, îi scapă mereu, ofițerul căutându-l în zadar în luptele pe care le dă.

Între timp, Hadjina folosește moștenirea rămasă de la tatăl ei pentru a răscumpăra sclavii grecii din mâinile turcilor. După ce rămâne fără avere, este capturată de pirați și vândută la o piață de sclavi. Destinul face ca, în acea zi, în piață să se afle și cei doi pretendenți - Starkos și d'Albaret - care licitează pentru lotul de sclavi din dorința de a o elibera pe tânără și a o aduce alături de el. D'Albaret câștigă licitația, folosindu-și întreaga avere și află că Hadjina este, în sfârșit, demnă să îi fie soție.

Dar Starkos nu renunță așa de ușor. Alături de o flotă numeroasă, el atacă Syphanta încărcată până la refuz cu sclavii eliberați și este pe punctul de a învinge, când o lovitură a sorții răstoarnă situația. Starkos, care se dovedește a fi nimeni altul decât legendarul Sacratif, este ucis, iar pirații săi masacrați, iar Henry și Hadjine se căsătoresc în cele din urmă, instalându-se în Grecia eliberată de sub jugul otoman.

 

Verne își începe romanul în localitatea Vitylos (actualmente Oïtylos) din sudul Pelopones, pe care o descrie ca fiind populată cu pirați și jefuitori de epave.

Odată cu traducerea în grecește a romanului Arhipelagul în flăcări și publicarea sa în foileton în cotidianul atenian Kairi între lunile iulie 1884 și ianuarie 1885, locuitorii din Oïtylos - despre care Jules Verne afirmă în carte că nu știu să citească! - au redactat o petiție-manifest în care cereau oprirea publicării. Scandalul a dat naștere unei serii de articole în numeroasele publicații din Grecia, afacere descrisă în detaliu în articolul lui G. Riegert "Cum a dat naștere Jules Verne unui scandal în Grecia", apărut în Bulletin de la société Jules Verne. Jules Verne s-a justificat de mai multe ori prin intermediul scrisorilor și articolelor, făcând cunoscută dragostea sa ardentă pentru Grecia, dar fără a renunța la afirmațiile din roman.

Acuzațiile de piraterie contestate vehement își au originea în documentele consultate de Verne, L’Univers pittoresque de Didot și Le Tour du monde de Henry Belle. De remarcat că Chateaubriand, un mare admirator al Greciei, scrisese deja în introducerea la a sa Călătorie de la Paris la Ierusalim: „Am avut neplăcerea să constat că manioții sunt o adunătură de tâlhari, sclavi la origine, care nu mai sunt descendenți ai anticilor spartani.” Numeroși autori de jurnale de călătorie au făcut ulterior afirmații similare: Pouqueville, Michaud, Yemeniz și faimosul Henry Belle, din cauza căruia a luat naștere scandalul în care a fost implicat Jules Verne. Guy Riegert nota cu umor: „Pentru a-i judeca pe manioți, nu există printre călători decât această afirmație răutăcioasă a lui Edmond About, care spune că sunt 'mai interesanți decât compatrioții săi pentru că sunt cei mai bărbați'!” (Grecia contemporană, 1856).

Robur Cuceritorul - Jules Verne

Robur Cuceritorul (1886) (în francezaRobur le Conquérant) este un roman de Jules Verne apărut între 29 iunie și 18 august 1886 în Journal des Débats politiques et littéraires.Continuarea sa, Stapanul Lumii, a fost publicată în 1904.

Acțiunea este construită în jurul aceleiași tematici prezente și în 20 000 mii de leghe sub mari: trei membri ai unui club aeronautic american sunt răpiți de un personaj misterios care îi poartă în jurul lumii la bordul unei mașini zburătoare gigantice, asemănătoare unui elicopter.

Cu acest roman, Jules Verne intră în disputa dintre aparatele mai ușoare decât aerul și cele mai grele, fără a-și ascunde afecțiunea pentru cele din urmă.

Uncle Prudent și Phil Evans sunt președintele și, respectiv, secretarul Institutului Weldon din Philadelphia, doi dușmani declarați. Institutul Weldon este un club al celor interesați de aeronautică, "amatori înrăiți și, mai ales, dușmani ai celor care vor să opună aerostatelor aparatele mai grele decât aerul". Acești "baloniști" au o dispută în ceea ce privește cea mai bună metodă de a conduce un aerostat, când sunt întrerupți de un om, Robur, care intră în sala de ședință a institutului.

El provoacă furia membrilor susținând că viitorul nu aparține baloanelor, ci mașinilor zburătoare. Pentru a-și dovedi spusele, el îi răpește pe Prudent și Evans, ducându-i la bordul Albatrosului, o mașinărie zburătoare de calibrul lui Nautilus.

Robur pornește într-un periplu în jurul lumii, dovedindu-le lui Prudent și Evans că o mașină zburătoare propulsată cu ajutorul electricității poate fi condusă mai ușor decât un balon.

Albatrosul îi poartă pe deasupra Canadei, Japoniei, Chinei, Indiei, Asiei Centrale, Scandinaviei și Europei, străbate Africa de la nord la sud și trece Oceanul Atlantic, ajungând deasupra Țării de Foc. O furtună târăște aeronava pe deasupra Polului Sud, avariind-o, iar sabotajul pus la cale de Prudent și Evans desăvâștește distrugerea aparatului.

Prizonierii scapă și revin în Statele Unite pentru a lansa uriașul balon al Institutului Weldon, moment în care află că Robur nu a pierit, ci a construit o nouă mașinărie zburătoare.

În acest roman, Jules Verne devansează invenția elicopterului. Descrierea Albatrosului este urmată în roman de precizarea surselor care au stat la baza imaginării sale: sistemele propuse de Cossus, de la Landelle și Ponton d'Amecourt. La două zile după publicarea romanului, el i-a trimis un exemplar prietenului său Nadar, alături de o scrisoare în care spunea: "Vei regăsi în el toate ideile tale despre aparatul Mai greu ca aerul! [...] Aveam cu douăzeci și cinci de ani mai puțin când vorbeam despre toate astea." Sam Moskowitz, pe de altă parte, este de părere că Jules Verne și-a luat ideea de la Luis Senarens, care scrisese anterior trei povestiri în care apăreau nave aeriene bazate pe principiul elicopterului, propulsate de motoare electrice și folosind ca sursă de energie baterii.

Desigur, niciodată nu a fost construit un elicopter de genul Albatrosului. Designul acestuia se bazează excesiv pe cuvinte preluate din terminologia navală: provă, pupă, cocă, ruf, timonier etc. Platforma este "o adevărată punte de corabie, cu prova ca un pinten", iar axele elicelor de de sustentație apropie aparatul de imaginea unei nave "cu treizeci și șapte de catarge". Pe de altă parte, viteza de deplasare estimată pentru acest aparat al văzduhului (200 km/oră) nu va fi atinsă de un autogir decât în anul 1935. Cu toate acestea, concepția unui asemenea aparat în contextul cunoștințelor epocii rămâne admirabil. Nu trebuie uitat că, în acea perioadă, zborul aparatelor mai grele decât aerul era considerat o utopie de majoritatea savanților, după cum reiese și din articolul Smintiții navigației aeriene, publicat de W. de Fonvielle: "Facultatea de a-ți lua zborul ca un simplu porumbel presupune construirea unui motor ușor și puternic, care nu există. Să vrei să te lipsești de el, e mai rău decât să pui căruța înaintea boilor."

Testamentul unui excentric - Jules Verne

Testamentul unui excentric (în franceza Le Testament d'un excentrique) este un roman scris de Jules verne în 1897 și apărut în foileton în Magasin d'Éducation et de Récréation a lui Hetzel între 1 ianuarie și 15 decembrie 1899, apoi în volum în anul 1900, la aceeași editură.

Cartea relatează desfășurarea unui gigantic joc pe teritoriul Statelor Unite, în care fiecare căsuță corespunde unui stat american. William J. Hypperbone, un excentric bogat, decide să își lase averea unuia dintre locuitorii orașului Chicago. Astfel, după moartea sa, are loc o loterie în cadrul căreia sunt aleși șase "concurenți", care trebuie să participe la "Jocul gâștei", desfășurat la scara Statelor Unite.

Cei șase concurenți aleși prin tragere la sorți sunt artistul Max Réal (cu însoțituroul său, Tommy), boxerul profesionist Tom Crabbe (cu antrenorul său, John Milner), cămătarul Hermann Titbury (cu soția sa, Kate), jurnalistul Harris T. Kymbale (singur), vânzătoarea Lissy Wag (cu prietena ei, Jovita Foley) și marinarul Hodge Urrican (cu însoțitorul său, Turk). Lor li se adaugă misteriosul jucător cunoscut doar ca "XKZ", a cărui participare la joc este menționată într-un codicil la testament.

Traseul fiecărui concurent este desemnat de aruncarea zarurilor, iar Jules Verne se folosește de acest prilej pentru a descrie statele componente ale SUA, cu specificul lor geografic, istoric și legal. Aventurile prin care trece fiecare concurent pe traseul său sunt diverse, ei profitând de "căsuțele" jocului care îi ajută să înainteze, îi trimit înapoi, îi țin pe loc, îi pun să plătească amenzi sau îi scot din joc. De exemplu, Hermann Titbury este acuzat de crimă în Maine, apoi este nevoit să plătească o amendă, este condamnat la închisoare și, în cele din urmă, este răpit în Salt Lake City, Utah, fiind eliberat doar după plata unei recompense. Lissy Wag se îmbolnăvește de bronșită, apoi scapă de o răpire menită să o oprească din cursa pentru câștigarea premiului și, în final, ajunge să se căsătorească cu Max Réal.

Jocul este câștigat de misteriosul XKZ, care se dovedește a fi însuși Hypperbone, un pasionat al "Jocului gâștei", care a fost dispus să își riște averea pentru a realiza acest proiect grandios de translatare a tablei de joc la nivelul întregii țări. În final, el se căsătorește cu Jovita Foley, prietena lui Lissy.

Romanul reprezintă un pretext pentru a face cunoscute cititorului frumusețile teritoriului american, prin intermediul peripețiilor jucătorilor. Aceste peripeții se încheie la finele fiecărui capitol, deoarece acțiunea "sare" de la un participant la altul, fără a se focaliza asupra unuia anume. Romanul prezintă elemente comune cu Ocolul Pamantului in 80 de zile, dar există o diferență esențială, după cum observă și Marie-Hélène Huet Dacă Phileas Fogg are traseul cunoscut de la începutul călătoriei, singura problemă constituind-o adaptarea lui pentru a se încadra în timp, în Testamentul unui excentric traseul călătorilor este rodul hazardului, fiind determinat de aruncarea de zaruri a notarului Tornbrock, care nu poate fi modificată. După cum spune poetul Stephane Mallarme, pe care Verne îl citează în carte, O aruncătură de zar nu exclude niciodată hazardul. Pentru Phileas Fogg este un pariu, în timp ce pentru participanții la "Nobilul joc al Statelor Unite" este doar un joc ale cărui cărți nu se află în mâinile lor.

Testamentul unui excentric se încheie printr-o lovitură de teatru care dovedește că Jules Verne a rămas la iubirea din tinerețe, când încerca să-și câștige existența la Paris scriind piese de teatru, chiar dacă a ajuns celebru prin intermediul altui gen literar, romanul de aventuri.

Observam ca tema goanei dupa avere este unul din subiectele care revin periodic in scrierile verniene parca pentru a atrage atentia ca bogatia nu este totul in viata. 

Copiii capitanului Grant - Jules Verne

Copiii căpitanului Grant (în franceza Les Enfants du capitaine Grant) este un roman reprezentativ al lui Jules Verne, apărut în 1868. El a fost serializat în Magasin d'Éducation et de Récréation între 20 decembrie 1865 și 5 decembrie 1867, apoi a fost publicat în trei volume, pe 23 iunie 1868. 

Cartea descrie aventurile unui grup foarte variat, pe parcursul căutării căpitanului Harry Grant, de pe nava Britannia. Găsind în pântecele unui rechin masiv, capturat din ocean, o sticlă cu o cerere disperată de ajutor, lansată chiar de căpitanul Grant după ce nava sa naufragiase, lordul și lady Glenarvan din Scoția dau un anunț la ziar, reușind astfel să intre în legătură cu Mary și Robert, cei doi copii ai acestuia. Impresionați de starea copiilor, lordul și soția sa hotărăsc să se îmbarce într-o expediție de salvare. Marea problemă este că pe hârtia mesajului coordonatele naufragiului fuseseră șterse parțial, astfel încât nu se cunoștea decât latitudinea (37 de grade); astfel, expediția ar trebui să facă înconjurul pământului de-a lungul celei de-a 37 paralele Sud. Mesajul mai conține câteva indicii sub forma unor cuvinte în trei limbi: engleză, franceză și germană. Textul este lacunar, chiar și după coroborarea celor trei texte, cărora li se dau diverse interpretări pe parcursul cărții, în încercarea de a afla locul unde a naufragiat căpitanul Grant.

Lord Glenarvan se dedică cu trup și suflet acțiunii de căutare a căpitanului Grant; împreună cu soția lui, cu copiii lui Grant și cu echipajul iahtului său, numit Duncan, acesta se îndreaptă mai întâi spre America de Sud Căutării i se alătură un pasager neprevăzut, geograful francez Jacques Paganel, care pierduse vaporul lui de India, urcându-se din greșeală pe Duncan. Explorează cu toții Patagonia, insula Tristan Da Cunha, insula Amsterdam și Australia.

În Australia întâlnesc un fost intendent de pe vasul Britannia, pe nume Ayrton, care se oferă să îi conducă la locul naufragiului. Însă Ayrton este de fapt un impostor, care nu era prezent în momentul avarierii navei pentru că fusese abandonat anterior în Australia, după ce încercase fără succes să acapareze nava pentru a o folosi în vederea pirateriei. Ayrton încearcă să pună mâna și pe Duncan, dar, printr-un mare noroc, nu reușește. Însă soții Glenarvan, copiii căpitanului Grant, Paganel și câțiva marinari rămân în Australia și, având impresia greșită că vasul Duncan fusese capturat, se îndreaptă spre Auckland, Noua Zeelanda, de unde vor să se întoarcă în Europa. Nava lor naufragiază în sudul Auckland-ului, pe coasta Noii Zeelande și sunt capturați de un trib maori, dar reușesc cu noroc să scape și se îmbarcă pe o navă care, spre marea lor mirare, se dovedește a fi chiar Duncan.

Ayrton, ajuns acum prizonier, se oferă să le spună tot ce știe despre căpitanul Grant, iar în schimb ei să îl abandoneze pe o insulă pustie în loc să-l predea autorităților engleze. Duncan se îndreaptă acum spre insula Tabor, care, printr-o uriașă și fericită coincidență, se dovedește a fi adăpostul căpitanului Grant. Acolo îl lasă pe Ayrton în locul căpitanului, să trăiască printre fiare și să își recapete astfel, în mod paradoxal, latura umană. Ayrton reapare într-un roman ulterior al lui Jules Verne, Insula Misterioasa.

800 de leghe pe Amazon - Jules Verne

800 de leghe pe Amazon - Jules Verne

800 de leghe pe Amazon (în franceza La Jangada, sub-intitulat 800 lieues sur l'Amazone) este un roman de Jules Verne apărut sub formă de foileton în Magasin d'éducation et de récréation între 1 ianuarie și 1 decembrie de 1881 și apoi in volum in acelasi an. 

Povestea începe la Iquitos, Peru, unde Joam Garral este proprietarul unei ferme prospere și tatăl a doi copii, Bénito, de 21 de ani și Minha, de 17 ani, care urmează să se căsătorească cu Manoël Valdez, un medic militar brazilian. Pentru a ajunge în Belem, Brazilia, unde se află mama lui Manoël de a cărei binecuvântare au nevoie, Joam Garral decide să construiască o plută gigantică, o jangada, cu ajutorul căreia să coboare pe cursul Amazonului și să parcurgă cele opt sute de leghe care îi despart de acea localitate.

La Belém, Joam plănuiește să își repare reputația, deoarece este căutat în Brazilia pentru o crimă pe care nu a comis-o. Dovada inocenței sale stă într-un mesaj criptat aflat în posesia lui Torres, care este de acord să pledeze pentru nevinovăția lui Garral, cu condiția ca acesta să îi permită să se căsătorească cu fiica sa. Când Torres este omorât, familia Garral trebuie să alerge contra cronometru pentru a decodifica mesajul, înainte ca Joam să fie executat.

În neajutorul eroilor vine și decesul judecătorului Ribeiro, cel care îl credea pe Joam ca el e nevinovat, cu 2 zile înaintea sosirii jangadei la Manao, o lovitură de teatru obișnuită în Calatoriile Extraordinare ale lui Verne.

In cele din urma misterul este dezlegat si se dovedeste nevinovatia lui Joam Garral.

 În paralel cu intriga polițistă, romanul conține o descriere biologică și geografică a Amazonului și a țărilor pe care acest fluviu le străbate, apelând la obișnuitele acte de bravură specifice operelor verniene: atacul caimanilor, descoperirea lui Fragoso (un veritabil omagiu adus lui Figaro de Beaumarchais.

Capitan la 15 ani - Jules Verne

Capitan la 15 ani - Jules Verne

Căpitan la cincisprezece ani ( Un capitaine de quinze ans) este un roman de aventuri de Jules Verne, apărut între 1 ianuarie și 15 decembrie 1878, în Magasin d'éducation et de récréation, iar apoi în format mare în același an. El tratează problema sclaviei, în primul rând cea a comerțului cu sclavi, îndeosebi cel practicat de alți africani.

Tânărul orfan Dick Sand este mus (elev marinar) la bordul bricului-goeletei Pilgrim, comandată de căpitanul Hull. După un sezon slab de pescuit, baleniera pleacă din Noua Zeelanda pentru a reveni în America.
În cursul călătoriei de întoarcere se petrec două evenimente cruciale. Primul îl constituie descoperirea unei epave, de la bordul căreia sunt recuperați cinci negri supraviețuitori, precum și câinele Dingo. Al doilea eveniment are ca punct de plecare incapacitatea căpitanului Hull de a rezista tentației de a vâna un cetaceu. Vânătoarea ia o turnură tragică: barca vânătorilor se scufundă, iar tânărul orfan rămâne singurul marinar la bord, alături de soția armatorului, Doamna Weldon, fiul ei, Jack, vărul ei, entomologul Bénédict, negrii salvați și bucătarul Negoro.
Întreaga călătorie de întoarcere va constitui o ocazie pentru Dick Sand de a se dezvolta din punct de vedere moral și de a-și dovedi limitele fizice, să facă față unor situații deosebit de periculoase și să reziste amenințării constituite de perfidul Negoro, enigmaticul bucătar de la bord. Acesta reușește la un moment dat să defecteze singura busolă de la bordul vasului, conducându-l nu spre Statele Unite, ci spre coastele Africii.
Ajunși acolo, Negoro se întâlnește cu un prieten de-al său, negustorul de sclavi Harris, cei doi punând la cale un plan pentru vânzarea negrilor ca sclavi. Inocenții naufragiați cred că se află pe coastele Americii de Sud, dar Bénédict constată tot mai multe nepotriviri între vietățile care ar trebui să se afle pe aceste meleaguri și cele pe care le întâlnește în realitate. În cele din urmă, misterul este revelat și, după ce trec printr-o serie de peripeții în care viața lor e pusă în pericol, supraviețuitorii reușesc să scape și să îi salveze pe negri de la soarta crudă a sclaviei.

Mathias Sandorf - Jules Verne

Mathias Sandorf este un roman de Jules Verne apărut în 1885. Înaintea publicării în volum pe 19 noiembrie, opera a fost difuzată sub formă de foileton în Le Temps între 16 iunie și 20 septembrie 1885. Ea îi este dedicată postum lui Alexandre Dumas tatăl, cel care a scris Contele de Monte-Cristo în 1844. În ciuda diferențelor dintre ele, cele două romane prezintă elemente comune: ungurul Mathias Sandorf evadează dintr-o închisoare austriacă, se îmbogățește și se răzbună pe diferitele persoane a căror victimă a fost. Cele 111 ilustrații prezente în roman îi aparțin lui Benett.

Mathias Sandorf - Editura Erc Press

Traducator:

Calificativ: 10
Am acordat calificativul 10 pentru ca este un roman de aventuri scris intr-un stil alert si foarte bine inchegat, cu personaje realizate in tuse ferme.

În anul 1867, în Trieste, Sarcany și Zirone, doi oameni fără căpătâi, interceptează un mesaj codificat atașat de piciorul unui porumbel. Prin intermediul acestuia, ei descoperă un complot pentru eliberarea Ungariei de sub jugul austriac și, cu ajutorul bancherului Silas Toronthal, îi predau pe conspiratori pe mâinile poliției, intrând astfel în posesia unei recompense grase.

Conducătorii conjurației, bogatul conte Mathias Sandorf, Ștefan Báthory (aparținând celebrei familii Bathory) și Ladislau Zathmar, sunt judecați și condamnați la moarte. Cei trei încearcă să evadeze din închisoare folosind firul unui paratrăznet, dr Zathmar este prins. Sandorf și Bathory găsesc adăpost în casa pescarului Ferrato, dar sunt denunțați de spaniolul Carpena, dornic să primească o recompensă. Báthory e prins și executat împreună cu Zathmar, dar Sandorf se aruncă în valuri și se crede că a murit, lucru pe care el îl folosește în avantajul său, construindu-și o identitate secretă. Grație talentelor sale de medic și hipnotizator el devine celebru în Asia Mica și în nordul Africii, îmbogățindu-se și cumpărând insula libiană Antekirtta, de la care își ia numele de doctorul Antekirtt.

La cincisprezece ani de la execuția celor doi conspiratori, doctorul Antekirtt îi întâlnește la Raguza pe fiul lui Ștefan Báthory, Petru - care locuiește cu mama lui și cu bătrânul servitor al contelui Zathmar, Borik - pe bancherul Silas Toronthal și pe doi saltimbanci francezi, Pescade și Matifou, ultimii doi devenind parte a grupului care îl însoțește pe doctor. Petru este îndrăgostit de fata lui Silas, Sava, dar aceasta este promisă lui Sarcany, care își rănește de moarte contracandidatul la inima fetei. Doctorul Antekirtt îi salvează viața, dar lasă impresia tuturor celorlalți că tânărul a murit, făcându-l astfel părtaș la acțiunea sa de răzbunare a evenimentelor trecute. Cu puțin timp înainte să se mărite cu Sarcany, Sava află că nu este fiica naturală a lui Silas, ceea ce o determină să refuze căsnicia.

Între timp, Sandorf dă de urma copiilor pescarului care îl ajutase în trecut, Ferrato și, cu ajutorul lor, ajunge la trădătorul Carpena și la Zirone. Acesta din urmă a adunat o bandă cu care pradă teritoriul Siciliei, pe care doctorul Antekirtt și companionii săi o dau pe mâna poliției. Zirone este ucis de Matifou, iar Carpena este condamnat la închisoare pe viață, însă doctorul reușește să îl elibereze, folosindu-se de el pentru a lua urma celorlalți complici ai trădării.

Sarcany îl aduce pe Silas la sapă de lemn și se pregătește să îl ucidă, dar Pescade și Matifou îl salvează pe bancher în ultima clipă, predându-l lui Sandorf. Contele află unde o ține Sarcany ascunsă pe Sava și pleacă în căutarea ei, animat de un nou avânt: a aflat că ea este în realitate fiica lui, răpită pe când era foarte mică. Sarcany forțează căsătoria cu ea pentru a pune mâna pe partea de avere a contelui Sandorf care îi va reveni ei la majorat și este ajutat în demersul său de o bandă de răufăcători arabi. Pescade și Matifou sunt din nou decisivi în aranjarea evadării fetei, care e dusă pe insula Antekirtta. Sarcany conduce tâlharii arabi într-o invazie asupra insulei, dar apărarea acesteia este bine pusă la punct și face față cu brio. Sarcany este capturat, iar contele Mathias Sandorf poate să se răzbune în sfârșit pe cei trei trădători care au dus la moartea tovarășilor săi. În final, Petru și Sava se căsătoresc.

 http://fansfro.blogspot.ro/2013/07/biografie-jules-verne.html

Mihail Stogoff - Jules Verne

 Mihail Strogoff  este un roman de Jules Verne, apărut între 1 ianuarie și 15 decembrie 1876 în Magasin d'Éducation et de Récréation, scris special pentru vizita țarului la Paris. Cartea a primit aprobarea autorităților ruse înaintea publicării. Pentru elaborarea romanului, Jules Verne a cerut sfatul scriitorului Ivan Turghenev, al cărui editor era tot Hetzel.

Mihail Stogoff - Editura Lucman

Traducator 

Calificativ: 10 

Nu am acordat acest calificativ atat de mare intrucat sunt rusofil ci doar pentru frumusetea caracterului eroului zugravit de catre autor. In plus este un perfect roman de aventuri in care cursa eroului contra cronometru va va captiva pana la ultima pagina.

Acțiunea romanului are loc în secolul al XIX lea în Imperiul Rus condus de țarul Alexandru al II lea. În timpul unei invazii a tatarilor în Siberia, acesta trimite un curier către Irkutsk la fratele său, Marele Duce, pentru a-l sfătui să se ferească de trădătorul Ivan Ogarev, care vrea să predea orașul invadatorilor.

Curierul, pe nume Mihail Strogoff, pornește din Moscova incognito, sub numele Nicolas Korpanov. Pe drum, el se întâlnește cu Nadia, o livoneză care merge la Irkutsk pentru a se alătura tatălui ei, exilat acolo, și cu doi reporteri: francezul Alcide Jolivet și englezul Harry Blount. Trecând prin Omsk, orașul în care trăiește mama lui, Mihail este recunoscut de aceasta, fiind demascat în fața trădătorului Ogareff.

Făcut prizonier, el este orbit cu fierul roșu, iar scrisoarea din partea țarului îi este luată de către Ogareff, care merge la Marele Duce și se dă drept Mihail Strogoff, curierul țarului. Nadia îi rămâne fidelă lui Mihail, ajutându-l să își continue drumul spre Irkutsk, unde ajung chiar în momentul în care tătarii se pregătesc de asediu, profitând de trădarea lui Ogareff care, după ce câștigă încrederea Marelui Duce, șubrezește apărarea cetății. Mihail îl ucide pe trădător, dovedind că nu orbise în realitate, apoi se căsătorește cu Nadia, al cărei tată este grațiat de Duce în urma actelor de vitejie.

Este un roman mai putin tipic pentru Jules Verne deoarece nu este vorba despre descoperiri stiintifice asa cum ne-a obisnuit, fiind mai mult un roman de aventuri care te tine cu sufletul la gura. Este un fel de James Bond de epoca, un James Bond rus, din punctul meu de vedere mult mai fascinant decat cel britanic, Mihail Stogoff fiind poate unul din cele mai calde personaje create de Jules Verne.  Este un om bun la suflet pana la a isi risca viata chiar si pentru cineva strain.

Povestea de dragoste fata de o fata lovita de greutatile vietii este de o mare delicatete si un bun simt care devin din ce in ce mai straine omului modern al cavernelor. 

Culoarea locala este si ea impresionanta fiind vorba de acea Rusie Orientala mai apropiata de misterele orientului decat de realitatea europeana. 

Sursele din care Verne a aflat informațiile extrem de precise legate de Siberia contemporană estică constituie obiectul unor controverse. O versiune populară face legătura cu întâlnirea pe care autorul a avut-o cu anarhistul Piotr Kropotkin, însă Kropotkin a sosit în Franţa după publicarea romanului. Altă sursă, mai plauzibilă, o poate constitui omul de afaceri siberian Mihail Sidorov, care și-a prezentat colecția de resurse naturale - incluzând mostre de petrol și șisturi bituminoase din regiunea Uhta - și de fotografii de la exploatările petroliere din Uhta în cadrul Expoziției Mondiale din 1873, care a avut loc la Viena și unde s-ar fi putut întâlni cu Verne.Depozite reale de petrol există în regiunea lacului Baikal, ele fiind descoperite pentru prima dată în 1902 în bazinul râului Barguzin și în delta râului Selenga  fără însă a atinge dimensiunile comerciale descrise de Verne.

În timp ce descrierea fizică a Siberiei este conformă cu realitatea, rebeliunea tătară care apare în roman este fictivă și destul de puțin plauzibilă. Războaiele cu tătarii și mongolii au constituit un element important al istoriei medievale ruse, dar rușii s-au impus înainte de începutul secolului al XIX-lea și niciun han tătar din perioada desfășurării narațiunii nu se afla în poziția care să îi permită o acțiune de genul celei atribuite lui Feofar. Descrierea tătarilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea ca fiind capabili să lupte de la egal la egal cu rușii reprezintă o dovadă de anacronism.






 http://fansfro.blogspot.ro/2013/07/biografie-jules-verne.html

Ţinutul blănurilor - Jules Verne

Ținutul blănurilor (în franceză Le Pays des fourrures') este un roman scris de Jules Verne în 1873. El a fost serializat în Magasin d'Éducation et de Récréation între 20 septembrie 1872 și 15 decembrie 1873, fiind publicat în volum pe 13 noiembrie 1873

 Tinutul Blanurilor- Editura Adevarul Holding, Colectia Biblioteca Adevarul, 2010

Traducator:

Cartea poate fi comandata de pe site-ul Editurii Adevarul sau de pe alte site-uri ale altor librarii online, eventual si in editii de la alte edituri.
Poate fi achizitionata si direct de la librariile Adevarul din orasele dumneavoastra. 

Calificativ: 9

În 1859, locotenentul Jasper Hobson și alți membri ai Companiei din Golful Hudson primesc misiunea de a înființa un fort la nord de paralela de 70º, dincolo de cercul polar. Ei călătoresc prin Teritoriile de Nord-Vest  ale Canadei, către Capul Bathurst care pătrunde în Oceanul Arctic.

Zona în care ajung este foarte bogată în animale și resurse naturale, iar Hobson și însoțitorii săi pun aici bazele fortului pe care îl numesc Fortul Speranței. Totul pare a merge perfect, până când producerea unui cutremur pare să dea peste cap legile fizicii: o eclipsa totala de Soare se dovedește a fi doar una parțială, iar mareea nu mai este percepută.

În cele din urmă, ocupanții Fortului Speranței își dau seama de faptul că acest cap ales de ei nu este format din pământ, ci este un aisberg pe care cutremurul l-a separat de pamantul de care se prinsese și acum plutește în derivă spre sud. Hobson face măsurători zilnice pentru a stabili poziția aisbergului, ale cărui dimensiuni se reduc continuu din cauza pătrunderii în zone cu apă mai caldă.

După ce traversează Stramtoarea Martini, aisbergul ajunge la o ultima insulă din Aleutine, Blejnic. Pescarii indigeni îi ajută să se salveze și, de pe acea insulă, toți ocupanții fortului călătoresc către New Arkhangelsk, revenind apoi acasă.

 Romanul reda foarte puternic lupta pentru supraviețuire într-un mediu extrem (care se apropie mult de cea din romanele Capitanul Hatteras, O insula misterioasa și O iarna printre ghetari).
Marele pariu redat in carte este puterea unui grup unit de oameni de calitate care reusesc sa se inteleaga, sa se sprijine si sa nu isi piarda cumpatul in conditiile claustrofobice ale unei ierni foarte grele, intai pentru faptul ca erau inchisi in casa si apoi ca erau prizonierii unui aisberg plutitor prin tinuturi necirculate.

Alte teme prezente in roman sunt importanța studiului astronomiei (prin Thomas Black, care se apropie de personajul Palmyrin Rosette din Hector Sevardac), simțul familiei (prin exemplul clanului Mac Nap) și rolul important al religiei în momentele dificile (scena lecturii din Biblie)ba chiar spun unii chiar ideea homosexualităţii  feminine (raporturile ambigui întreținute de Paulina Barnett cu servitoarea sa, Madge).

 http://fansfro.blogspot.ro/2013/07/biografie-jules-verne.html

Întâmplări neobişnuite - Jules Verne

Întâmplări neobișnuite (în franceza Sans dessus dessous) este un roman scris de Jules Verne în 1889 , în care apar unele personaje din altă operă a sa,De la Pamant la Luna, celebrii membri ai Clubului Artileriştilor.


Întâmplări neobişnuite- Editura Adevarul Holding, Colectia Biblioteca Adevarul, 2010

Traducator:

Cartea poate fi comandata de pe site-ul Editurii Adevarul sau de pe alte site-uri ale altor librarii online, eventual si in editii de la alte edituri.
Poate fi achizitionata si direct de la librariile Adevarul din orasele dumneavoastra.  

 Calificativ:  10
 Am acordat calificativul 10 deoarece reda pefect nesimtirea si nepasarea pe care o pot avea oamenii fata de semenii lor atunci cand actiunile lor le pun in pericol inclusiv viata.

Artileriștii de la Gun-Club doresc să pună în practică una dintre revendicările exprimate în timpul întâlnirii din Tampa-Town (De la Pamant la Luna): redresarea axei Pământului pentru a o face perpendiculară, la fel ca cea a planetei Jupiter. Operațiunea este proiectată a fi realizată cu ajutorul unei lovituri de tun, trasă dintr-un amplasament care e ținut secret aproape pe toată durata cărții. Pretextul acestui experiment este prezentat a fi exploatarea cărbunelui din zonele arctice, deși protagoniștii sunt în realitate mai interesați de demonstrația de forță în sine, reprezentată de redresarea planetară.

Planul este de a da naștere unei explozii gigantice în masivul Kilimanjaro folosind noua invenție a lui Nicholl, un exploziv puternic. Lumea intră în panică, iar explozia duce la pagube uriașe în zonă, fără însă a modifica înclinația axei. Un inginer francez demonstrează ulterior că explozia nu a fost destul de puternică, dar Barbicane, Nicholl și Maston nu mai repetă experimentul.

Jules Verne reușește să dea o notă de dramatism catastrofei potențiale, prezentând o eroare majoră în calculele principale, care va duce la eșecul complet al proiectului. Într-adevăr, dacă proiectul ar fi constituit un succes, consecințele la nivel planetar ar fi fost devastatoare: Polul Nord ar fi coborât până la 67 de grade latitudine nordică, iar nivelul apelor ar fi crescut până la 8,715 metri. Aceasta ar fi avut ca rezultat, printre altele, revărsarea Oceanului Atlantic și a Mediteranei, ridicarea Azorelor și a Bermudelor până la altitudinea Himalayei, înecarea sudului Africii, a Americii Latine și a Orientului Îndepărtat din Siberia  până în Java, precum și ridicarea cu mii de metri a Australiei și a împrejurimilor.

Este lesne de inteles groaza care ii cuprinde pe locuitorii din zonele anuntate a fi in pericol ori de scufundare ori de inaltare excesiva. Unii se bucura ca le vor aparea avantaje, altora le e frica pentru ceea ce pot pierde. In concluzie se declanseaza o isterie internationala pe masura ce se apropie data evenimentului. 

J.T. Maston care fusese arestat refuza sa dezvaluie taina locatiei unde colegii sai pregateau grozava lovitura de tun iar multimile de oameni infuriati vor sa il linseze. 

Plina de umor este si povestea de iubire dintre J.T. Maston si Miss Evangelina Scorbitt. De fapt Miss Evangelina in varsta de 45 de ani este indragostita lulea de genialul nostru matematician si fara insistentele ei, care il tot suna la telefon cand facea calculele necesare grandiosului proiect, J.T. Maston nu ar fi gresit calculele, fapt care a condus la cel mai fericit si penibil fiasco din lumea stiintei.


  http://fansfro.blogspot.ro/2013/07/biografie-jules-verne.html

Castelul din Carpati - Jules Verne

Castelul din Carpați (în FrancezaLe Château des Carpathes) este un roman de anticipație publicat de Jules Verne în 1892, dar a cărui scriere fusese finalizată în 1889. El a fost publicat pentru prima dată în formă de foileton în Magasin d’éducation et de récréation în perioada 1 ianuarie - 15 decembrie 1892 și integral la sfârșitul anului 1892 de Editura Hetzel.
Acțiunea romanului se petrece în majoritate în Munţii Carpaţi din Transilvania.

  Castelul din Carpaţi- Editura Adevarul Holding, Colectia Biblioteca Adevarul, 2010

Traducator:

Cartea poate fi comandata de pe site-ul Editurii Adevarul sau de pe alte site-uri ale altor librarii online, eventual si in editii de la alte edituri.
Poate fi achizitionata si direct de la librariile Adevarul din orasele dumneavoastra. 

Calificativ: 10 plus


Am acordat calificativul maxim, nu pentru ca actiunea se petrece in Romania, ci pentru ca intr-adevar este un roman de aventuri perfect, cu intriga si suspansul actiunii perfect dozate si cu redarea perfecta a culorii locale si a unor trairi umane extrem de puternice.

Acțiunea romanului se petrece în majoritate în Muntii Carpati din Transilvania.

În satul Werst (în traducerea română Verești) din Transilvania, ciobanul Frik  remarcă într-o zi că din vechea cetățuie în ruine a baronului Rodolphe de Gortz, aflată pe un pisc deasupra trecătorii Vulcan, iese un fir de fum. Cetățuia era abandonată de zeci de ani, iar localnicii credeau că acolo erau fantome care veniseră să o ocupe. Tânărul pădurar Nicu Deac, însoțit de doctorul Patak, decid să meargă la castel, dar sunt victimele unor întâmplări stranii. În acel moment sosesc în sat tânărul conte Franz de Télek și ordonanța sa, Rotzko. Contele află acele întâmplări, în fantasticul cărora nu crede, dar devine brusc interesat când află numele proprietarului său.

Naratorul revine cu cinci ani înainte pentru a povesti niște evenimente petrecute anterior în Italia. La Stilla este o mare cântăreață italiană de opera, aclamată de public și elogiată de critică. Unul dintre cei mai mari admiratori ai săi este baronul de Gortz, nelipsit de la spectacolele sale, un personaj enigmatic cu mijloace bănești suficiente pentru a putea să o urmeze pe cântăreață prin lumea întreagă, unica sa pasiune. Boierul nu s-a apropiat niciodată de artistă, nu i-a scris niciodată, nu a încercat să o vadă niciodată în afara scenei, dar vocea sa a ajuns să fie o necesitate a existenței sale. Îl însoțește doar nu mai puțin enigmaticul Orfanik, un inventator neînțeles care trăiește pe banii stăpânului său.

La un spectacol dinNapoli, tânărul și aventurierul conte de Telek, originar din Craiova (Valahia), se îndrăgostește profund  de Stilla și o cere în căsătorie. Ea acceptă cererea în căsătorie pentru a scăpa de misteriosul admirator care o urmărește peste tot. Începe astfel să se extindă zvonul că diva se va retrage de pe scenă la sfârșitul stagiunii, deși era la apogeu, urmând să se mute în Valahia cu viitorul său soț.

Vestea provoacă gelozie și ură la adresa contelui de Télek, care primește amenințări cărora nu le dă importanță. Totuși, baronul suferă o criză profundă și încearcă să se sinucidă. Deprimat, ia parte la ultima reprezentație a operei Orlando, în care Stilla interpretează rolul Angelicăi.

În ultima scenă, în care eroina moare, Stilla îi încântă pe spectatori cu aria: „Innamorata, mio cuore tremante, Voglio morire”... Tot atunci, dând la o parte perdeaua de la lojă, baronul de Gortz își arată fața și ochii săi strălucitori pe o față înspăimântător de palidă îi inspiră Stillei o teamă care o paralizează. Ea își duce mâna la gură, care se umple de sânge, apoi se clatină și cade... I-a plesnit o arteră la inimă și a murit.

Telek aproape că-și pierde judecata și nu poate asista la înmormântarea iubitei sale în cimitirul Campo Santo Nuovo din Napoli. După ce se reculege la mormântul Stillei, baronul Rodolphe de Gortz părăsește orașul italian, trimițându-i o scrisoare lui Franz de Telek în care îl învinovățește pe acesta de uciderea cântăreței și îl blesteamă.

Telek își revine și după cinci ani este convins de Rotzko să facă o călătorie prin Europa, urmând să viziteze mai întâi provinciile transilvane. Datorită indiscreției jupânului Koltz și a fiicei sale, Miriota, află istoria castelului și a stăpânului acestuia. Contele Franz de Telek se apropie de castel însoțit de Rotzko și acolo îi apare imaginea Stillei, îmbrăcată în costumul Angelicăi, cântând aria din Orlando. În același timp, ordonanța sa fusese trimisă la Alba-Iulia pentru a aduce de acolo agenți de poliție care să intre în castel. Surprins de vedenie, sigur că logodnica sa era în viață, crezând că aceasta fusese răpită de baron, Franz intră în castel în aceeași noapte pe poarta deschisă, care se închide însă imediat în urma lui.

El străbate dezorientat niște coridoare strâmte și se trezește închis într-o criptă de sub capelă, unde aude din nou vocea Stillei („Andiamo, mio cuore, andiamo!”).

Reușește să forțeze ușa, intrând în capelă, unde erau îngropați strămoșii lui Rodolphe de Gortz; printr-o gaură în zid îi vede pe Orfanik și pe baronul de Gortz, care părea să nu fi îmbătrânit. Ei așază niște cilindri stranii de-a lungul zidurilor și vorbesc de uciderea lui Telek. A doua zi era plănuit atacul agenților asupra cetățuii. Orfanik călătorește la Bistrița, ieșind pe un tunel secret, iar baronul rămâne în castel „pentru a-i auzi încă o dată vocea”.

Convins că Stilla era nebună și se afla în puterea baronului, contele Telek urcă în donjon unde văzuse anterior imaginea Stillei. Aici îl întâlnește pe baron nemișcat, cu o cutie în mâini. Aici o vede pe Stilla și o aude cântând. Dorind să o scoată din castel, el este atacat de baron care înfige un cuțit în inima cântăreței, iar imaginea Stillei se sparge în mii de cioburi. Părăsește sala, lăsându-l pe Franz prăbușit, dar pe terasa de la primul etaj al donjonului o împușcătură de-a lui Rotzko îi sfarâmă cutia. La scurtă vreme, se aude o explozie care transformă castelul în ruine.

Pătrunși în castel, ordonanța și Nicu Deac scot corpul contelui de Telek, care nu murise, dar își pierduse mințile repetând întruna: „innamorata, voglio morire”.

După prinderea lui Orfanik, se descoperă că baronul îi dăduse acestuia porunca să înregistreze vocea Stillei pe cilindri, iar folosind un portret în mărime naturală a artistei și un sistem de oglinzi s-a reușit obținerea unei imagini a cântăreței. Împușcătura trasă asupra baronului a distrus cutia unde erau păstrate înregistrările și de disperare baronul a dorit să se îngroape în castel, declanșând explozia.

În ciuda descoperirii misterului, copiii din zonă continuă să învețe legendele castelului, bântuit de duhuri venite de pe lumea cealaltă.

 În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că între 1882 și 1884 Jules Verne ar fi fost în relații intime cu o anume Luiza Müller, originară din România, mai precis din Homorod. La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la Bucuresti și apoi la Brasov și, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni și ar fi vizitat Castelul Colţ care a devenit sursă de inspirație pentru romanul Castelul din Carpați.

 http://fansfro.blogspot.ro/2013/07/biografie-jules-verne.html

Minunatul Orinoco ....- Jules Verne

Minunatul Orinoco (în franceza Le Superbe Orénoque) este un roman scris de Jules Verne, publicat în Magasin d'Éducation et de Récréation între 1 ianuarie și 15 decembrie 1898, apoi în volum pe 24 noiembrie același an

  

Minunatul Orinoco- Editura Adevarul Holding, Colectia Biblioteca Adevarul, 2010

Traducator:

Cartea poate fi comandata de pe site-ul Editurii Adevarul sau de pe alte site-uri ale altor librarii online, eventual si in editii de la alte edituri.
Poate fi achizitionata si direct de la librariile Adevarul din orasele dumneavoastra. 

  

Cinci Săptămâni în balon- Editura Adevarul Holding, Colectia Biblioteca Adevarul, 2010

Traducator:

Calificativ: 7

Acțiunea romanului se petrece în Venezuela, de-a lungul fluviului Orinoco. Trei cercetători care au păreri diferite legate de locul din care izvorăște fluviul, pornesc în explorarea cursului său pentru a se lămuri cu privire la adevărul geografic.

În această călătorie sunt însoțiți de un militar în rezervă francez, sergentul Martial și nepotul său, Jean, acesta din urmă dovedindu-se în final a o femeie, Jeanne. Cei doi sunt în căutarea colonelului de Kermor, plecat de acasă cu câțiva ani în urmă și pierdut într-un naufragiu.
În timpul călătoriei, grupul se mai întâlnește cu alți doi francezi, botaniștii Germain Paterne și Jacques Helloch, care studiază flora fluviului. Călătoria plină de peripeții, în timpul căreia au loc întâlniri cu bandiți și indieni sălbatici, urmărește traseul străbătut de Alexander von Humboldt.
 După ce supraviețuiesc uneltirilor puse la cale de spaniolul Jorres împreună cu indienii quivas, membrii grupului îl întâlnesc pe colonelul de Kermor, care se dedicase unei activități de misionariat în satele din zonă, prin activitățile sale de educare.


Romanul, scris în 1894, are la bază notițele exploratorului Jean Chaffanjon, care a efectuat mai multe călătorii pe Orinoco și în acea regiune a lumii:

• în 1884 a explorat cursul inferior al fluviului, până la confluența cu râul Meta
• în 1885 a urcat pe râul Caura până la izvoarele sale
• în 1886 a urcat de cursul superior al fluviului Orinoco până la Sierra Parima

 Temele Principale ale romanului:

• Căutarea tatălui dispărut 
• Explorarea cursului unui fluviu 
• Cartea este un roman de formare

 Romanul este un bun prilej de descriere a naturii din America de Sud si a triburilor ce o locuiesc. De mentionat ca spre deosebire de triburile din Africa, Jules Verne acorda o mai mare sansa de dezvoltare triburilor din America de Sud datorita succesului misionarilor. Triburile africane au fost mult mai refractare la opera de civilizare pe cand cele din America de Sud au fost mult mai permeabile rezultand o dezvoltare frumoasa.

Romanul descrie si o frumoasa poveste de dragoste intre botanistul Jaques Helloch si Jeanne de Kermor, doi tineri plini de inocenta si de alte  calitati umane precum curajul, hotararea, prietenia, devotamentul.

Cinci saptamani in balon .... - Jules Verne

Cinci săptămâni în balon (în franceza Cinq semaines en ballon) este un roman scris de Jules Verne în 1863.

  Cinci Săptămâni în balon- Editura Adevarul Holding, Colectia Biblioteca Adevarul, 2010

Traducator:

Cartea poate fi comandata de pe site-ul Editurii Adevarul sau de pe alte site-uri ale altor librarii online, eventual si in editii de la alte edituri.
Poate fi achizitionata si direct de la librariile Adevarul din orasele dumneavoastra.  

 Calificativ: 9

 Romanul a fost publicat   pe 31 ianuarie 1863.
Acesta este unul dintre primele romane ale lui Jules Verne și conține germenii "ingredientelor" operei viitoare, amestecând cu îndemânare intriga fecundă cu aventurile, întorsăturile de situație și descrierile tehnice, geografice și istorice. Cartea oferă o prezentare bună a explorărilor continentului african, putin cunoscut de către europeni la acea dată, dar străbătut de exploratorii care voiau să îi descopere secretele.

 Succesul cărții este rapid, aducându-i lui Jules Verne liniștea financiară și un contract cu editura lui Jules Hetzel, care avea să publice multe dintre operele sale în următorii ani.


Inventatorul Samuel Fergusson, însoțit de servitorul Joe și de prietenul său Dick Kennedy, traversează continentul african — pe vremea aceea explorat doar în parte — cu ajutorul unui balon umflat cu hidrogen. El a inventat un dispozitiv care, înlăturând necesitatea de a elibera gaz sau de a arunca lest pentru a regla altitudinea, permite călătorii îndelungate.
Călătoria face legătura între explorările întreprinse de Sir Richard Burton și John Hanning Speke în estul Africii cu cele ale lui Heinrich Barth din regiunile Sahara și Ciad. Călătoria începe pe coasta de est, în Zanzibar, traversând Lacul Victoria, Lacul Ciad, Agadez, Tombouctou, Jenne si Segou, până pe coasta de vest, la St. Louis din Senegalul zilelor noastre. Cartea descrie interiorul necunoscut al Africii până în apropierea actualei Republici Centrafricane ca pe un deșert, când acesta este, de fapt, o savana..

O parte importantă a perioadei de început a explorării o constituie găsirea izvoarelor Nilului, eveniment care are loc în capitolul 18. Există numeroase episoade de aventuri, care cuprind un conflict cu un indigen sau cu mediul, printre care:

• Salvarea unui misionar din mâinile unui trib care se pregătea să îl sacrifice.
• Epuizarea rezervelor de apă în timpul călătoriei peste Sahara.
• Atacarea balonului de către condori, ceea ce duce la pierderea lui Joe.
• Salvarea ulterioară a lui Joe.
• Scăparea dificilă din mâinile rămășițelor unei armate.

Toate aceste aventuri sunt depășite de protagoniști în primul rând prin perseverență. Romanul e plin de sincronizări norocoase, în care pericolul este evitat deoarece vântul se întețește chiar la momentul oportun, sau personajele privesc exact în direcția potrivită.
Balonul eșuează înainte de final, dar ajunge suficient de departe pentru a aduce protagoniștii pe tărâmuri prietenoase, de unde se întorc în Anglia, încheindu-și cu succes explorarea. Povestea se încheie abrupt după terminarea călătoriei africane, prezentând doar un scurt rezumat a ceea ce a urmat acestui eveniment.

 Principalele idei ale cartii sunt:

• Explorarea teritoriilor necunoscute (în perioada redactării romanului)
• Studiu etnologic făcut de europeni asupra populațiilor africane
• Discurs despre rase și etnii
• Rolul important al evanghelizării
• Aerostatul și inventarea zborului prin aer (care anticipează periplul cosmic din De la Pamant la Luna)
• Grandioasele fenomene atmosferice
• Fobia verniană față de aur 
• Critica sclavagismului

 Un moment amuzant este acela in care sunt adorati ca fiind niste divinitati cazute din luna de catre populatia din targul Kazeh. Jules Verne sublinieaza astfel inapoierea popoarelor africane.
Sacrificiul lui Joe care se arunca singur din balon pentru a usura balonul si a salva astfel viata tovarasilor de drum este un alt punct de interes al romanului. Ulterior Joe este salvat dar aceasta experienta il schimba mult in bine.

Lumea africana zugravita de Jules Verne este o lume a superstitiilor si ale abuzurilor conducatorilor popoarelor africane pentru care viata oamenilor nu inseamna absolut nimic. Este o lume plina de razboaie sangeroase intre vecini si atinsa de flagelul sclaviei, popoarele locale ducand razboie si vanzandu-si prizonierii ca sclavi.