Se afișează postările cu eticheta Antologiile Gardner Dozois vol 3. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Antologiile Gardner Dozois vol 3. Afișați toate postările

luni, 11 februarie 2013

Steaua cazatoare - Brendon DuBois

Titlu Original : Falling Star  (2004)
 Space stations (march 2004, ed. Martin H. Greenberg, John Helfers, publ. DAW Books - Daw Collectors)


In romana : Steaua cazatoare - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira,2008
Traducere: Laura Bocancios

O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.
 

A15 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira.


Brendon DuBois

Calificativ: B - Readable

Povestirea este antrenanta si are farmec prezentand regresul omenirii ( in urma unui accident tehnologic ) la o civilizatie de secol XVIII-XIX , cu intolerantele si prejudecatile specifice acelei epoci, unele cu tuse extrem de agresive.
Dar eu spun ca  autorul isi da cu firma in momentul in care are loc asa zisul proces al comunitatii si batranul le spune ca sunt niste tarani prosti, si ,daca un idiot nu ar fi creat virusul acum ar fi fost niste oraseni moderni plimbandu-se printr-un mall cu aer conditionat.
Sigur,  genial tablou,  dar nu acesta este semnul progresului unei civilizatii ci realizarile stiintifice, dezvoltarea programelor medicale, educative, spatiale , chestii de genul acesta.
Cat despre pitipoancele si cocalarii care viermuiesc prin toate mallurile, apropo si de Romania, acesta nu este deloc un semn al unei societati avansate.
Iar insasi civilizatia actuala s-a nascut din oamenii pesterilor, apoi din tarani. Normal ca este o societate cu superstitii, cu un nivel de integrare a informatiilor stiintifice scazut dar are si ea punctele forte: hrana sanatoasa, frumusetea naturii si altele. Si oricum nu trebuie sa demonizam de la ceea ce am pornit si sa dispretuim.


O povestire de genul celor care imi plac mie insa autorul si-a dat cu firma in cap din punctul meu de vedere complet aiurea intr-o singura propozitie la care o sa revenim.

Este povestea unui posibil Pamant dintr-un viitor foarte apropiat in care este creat un virus care distruge 99% din retelele informatice ale Pamantului si totul tinand de aceste sisteme prin acest fapt oamenii regreseaza la un nivel de secol XIX, fanatismul sub toate aspectele sale dictat de ignoranta este reinstaurat intr-o America fosta moderna.

 In acelasi timp este povestea unui fost astronaut ,batran acum, care a lucrat  pe o statie spatiala. Intors acasa la o ferma dintr-un mic orasel care si-a reluat traiul de sec XIX este privit ca un ciudat, ca pe o piaza rea, atat pentru faptul ca s-a jucat cu Dumnezeu vrand sa fie un zeu ca astronaut cat si pentru faptul da duminica nu mergea la biserica, fapt de ajuns pentru comunitatea, atata de sotia fanatica a vecinului sau, sa ii faca un proces public incaresa il condamne pentru mania lui Dumnezeu pogorata asupra oamenilor pentru jocul icaric sau demiurgic chiar.

Titlul se refera la faptul ca statia spatiala pe care lucrase batranul este pe cale sa se prabuseasca pe Pamant, o metafora reusita pentru a sublinia prabusirea civilizatiei.

Insa eu consider ca nu este o prabusire, la urma urmei omenirea a mai fost o data in sec XIX si a evoluat, ceea ce inseamna ca o va putea face iar. Nu e un sfarsit apocaliptic de neevitat, de neinvins.


Brendan DuBois este un fost ziarist. Locuieste dintotdeauna in New Hampshire, alaturi de sotia sa Mona, pisica Bailey si cainele Spencer. Este un scriitor de mistery si suspans, premiat mai ales in aceste domenii.
 A castigat o editie a showului tv Jeopardy.

In 1999 a castigat Premiul Sidewise pentru RESSURECTION DAY, pentru cea mai buna nuvela de istorie alternativa care a fost apreciata in lumea intreaga. Actiunea se petrece in octombrie 1972, la 10 ani dupa ce Criza Rachetelor a dus la un razboi atomic la scara larga care a distrus Uniunea Sovietica si a decimat SUA. A fost considerata una din cele mai inventive nuvele de istorie alternativa. Este o poveste ce iti da fiori reci cu privire la ceea ce s-ar fi putut intampla. A fost publicata in numeroase alte tari precum Marea Britanie, Germania, Olanda, Italia, Japonia.

Brandon DuBois a primit de de 2 ori premiul Shamus de la Private Eye Writers of America pentru scrieri de gen mystery, prima oara in 1995 pentru povestirea THE NECESSARY BROTHER si a doua oara in 1997 pentru povestirea THE ROAD S END.
A primit de doua ori si Premiul Barry Award decernat de cititorii revistei Deadly Pleasures and Mystery News, intai in 2007 pentru povestirea THE RIGHT CALL si a doua oara in 2010 pentru povestirea THE HIGH HOUSE WRITER.
In 2005  a primit si Premiul Al Blanchard Crime Fiction pentru povestirea THE ROAD S END.



Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.         O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.


Delhi -Vandana Singh

Titlu Original : Delhi (2004)
So Long Been Dreaming : Postcolonial Science Fiction & Fantasy ( september 2004, ed. Uppinder Mehan, Nalo Hopkinson, publ. Arsenal Pulp Press)



Nominalizata in 2004 la Premiul British SF la categoria povestire

 In romana : Delhi - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira,2008
Traducere: Roxana Brinceanu

O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.
 


A14 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira.



Vandana Singh

Calificativ: B - Readable

Dincolo de povestirea plina de farmec care reda cateva din aventurile unui indian, calator in timp, prins in epocile diverse ale unei civilizatii milenare fascinante, dar in arealul unui singur oras si el cu o istorie indelungata, si dincolo de cateva tuse mistice care trimit la paranormalul indian de rigoare, povestirea nu exprima o idee clara ci mai mult o stare de spirit, o traire, pe alocuri chiar poetica, plina ce e drept de rafinament si delicatete. 

            O povestire ciudata, misterioasa, imi aduce aminte de Nopti la Serampore, scrisa de Mircea Eliade.
Atmosfera este deosebita, valul de neinteles este frumos lasat peste intreaga povestire. 
Din povestire razbate patriotismul caracteristic multor indieni care locuiesc in afara tarii, aia care locuiesc in tara nu sunt asa entuziasti. E mai usor sa fii indian locuind in SUA, valabil pentru oricare din natiile cu viata grea din lume la nivelul cetateanului mediu. 
Arunca o sageata si spre Imperiul Britanic din cazua caruia India a ajuns o epava, fiind jefuita de bogatiile ei. 
Este adevarat ca puterile coloniale au jefuit si secatuit cat au putut tarile supuse cum a patit si Romania in al doilea razboi mondial cu petrolul sub ocupatia nemteasca si banii nici pana acum nu i-am mai vazut ca reparatie calculata pentru furtul de atunci. Dar sa spui ca toata decaderea Indiei de azi se datoreaza perioadei coloniale mi se pare o exagerare. E si meritul indienilor ca popor pentru ceea ce sunt , fapt valabil si pentru noi romanii ca sa nu se creada ca nu sunt obiectiv si ca am ceva cu ei. 

         

         Un moment special al povestirii este cel in care referitor la vremurile viitoare ale orasului Delhi apare asa numitul oras subteran unde traiesc acei oameni saraci, paria, care nu au acces la orasul de la suprafat si mai ales la orasul suspendat din aer care e plin de stralucire si curatenie, de viata buna, oras care are legatura si cu stelele. 
        Este privit astfel un oras care de la lumea subterana vermuinda, subumana chiar, la lumea sa care e legata chiar de calatoriile spatiale. 
         Apare si o trimitere subtila, o traslatare in viitor a segregarii pe caste din trecutul Indiei, care se pare, nu seva vindeca niciodata, lumea subterana fiind lumea pariasilor adica a celor care in trecut traiau la adapostul gunoaielor. Aceasta remarca ne permite sa remarcam ca acesti paria exista in orice tara, de exemplu si in Romania la gropile de gunoi cum e acum la moda in documentare din Occident viata celor ce traiesc la groapa de gunoi a Clujului si sa ne amintim si de Groapa lui Eugen Barbu. 
        Factorul subuman este interdictia celor de sub de a iesi la suprafata soarelui, acest lucru i se pare de neacceptat si scriitoarei, rapirea dreptului la lumina soarelui fiind un maxim de dezumanizare a celor bogati.


Citam din autobiografia de pe blogul personal al scriitoarei:
"Sunt o scriitoare de fictiune speculativa, SF si fantasy. Iubesc aceste genuri pentru bogatia lor imaginativa, domeniile vaste care pot fi abordate si stilurile sofisticate ale sciitorilor genului. Sf-ul si fantasy-ul au parcurs un drum lung de la scrierile, unele din ele caricaturale si superficiale legate de raze laser si mici omuleti verzi (dintre care unele marturisesc inca imi plac) la scrierile care ridica cele mai profunde intrebari asupra conditiei umane sau creeaza experimente literare imaginative despre interactiunea noastra cu mediul inconjurator sau cu noile tehnologii. 
M-am nascut si am crescut in New Delhi, India, care inca este acasa pentru mine, desi acum locuiesc aproape de Boston, in SUA, a doua mea casa (de ce sa te multumesti cu un singur acasa?). Faptul ca sunt asa de departe de locurile natale influenteaza si modul meu de a scrie si ideile. Cea mai mare parte a familiei mele este in India si ii vizitez cat de des pot si sper sa ma reintorc pentru perioade mai lungi de timp in viitor, sau chiar de tot, la un moment dat in viata. Visez la o casuta intr-o vale din Himalaya, cu arbori mango reali si altele.

Am scris in 2 limbi, engleza si hindi, de la 5 ani. Acum scriu aproape exclusiv in engleza pentru cititorii mei din lumea intreaga. Hindi este limba mea materna dar nici engleza nu este o limba straina pentru mine, deoarece am inceput sa o invat de la 4 ani. Ambii mei parinti au diplome in literatura engleza si am crescut citind mult din Shakespeare si Keats precum si cititorii indieni dintre care inimitabilul Premchand. Am crescutr intr-o familie larga foarte apropiata, un frate, o sora, numerosi verisori, unchi, matusi, bunici si strabunici. Mama si bunica imi povesteau Ramayana si Mahabharata si alte povestiri populare. In India povestile fantastice apar de nicaieri. In adolescenta am fost implicata ocazional in miscarile feministe din India dar care au influentat mult felul meu de a gandi.
Eu si fratele meu am avut o pasiune pentru stiinta de mici si am dezvoltat cariere in domeniul stiintific.
 Sunt profesor asistent de fizica cu doctorat in fizica teoretica a particulelor dar pe langa cariera profesionala incerc sa pastrez un echilibru si cu viata familiala (am o fetita) si responsabilitatile sociale mai mari.
Ma fascineaza sa imi pun intrebari despre univers si sa imi contaminez studentii cu bucuria de a studia fizica. Continui sa invat cat mai multe lucruri noi pot in putinul timp ce im ramane liber. Momentan studiez despre incalzirea globala, teoria sistemelor, geometrie dieferentiala si viata in India antica, ca sa numesc doar cateva domenii de interes.

Vandana Singh a castigat in 2009 Premiul Carl Brandon Society pentru DISTANCES.



Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.         O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.

Multumesc, doctore -Mary Rosenblum

Titlu Original : Skin Deep  (2004)
 Asimov s Science Fiction, october-November 2004 (October 2004, ed. Gardner Dozois, publ. Dell Magazines)

  In romana : Multumesc doctore - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira,2008
Traducere: Ana Veronica Mircea

O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.
 

A13 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira

 
    Mary Rosenblum b. 1952

    Calificativ: D

    O povestire super banala cu nici un element insolit de nici un fel.

    O povestire cu o tema nu prea sf, ci acum in epoca noastra ceva destul de posibil. 
    Un om a fost mutilat la fata si un doctor care a pus la punct o tehnologie revolutionara de refacere a fetei ii propune sa fie cobai in program. 
    Ceea ce nu stie respectivul, care a fost mutilat cand era copil, e ca doctorul in loc sa ii faca fata lui, dupa simularile pe calculator pornind dela pozele sale din copilarie, ii da chipul copilului sau mort, asa cum ar fi aratat acesta matur.Astfel isi explica de ce doctorul l-a luat acasa la el dupa operatie pentru convalescenta si toata grija pe care i-o purta.
    Cand afla reactia pacientului  este , dincolo de recunostinta pe care o simte fata de doctor si compasiune, de a fugi pentru a se elibera dintr-un rol fictiv, dintr-un furt de identitate pe care nu il putea accepta.

    Mary Rosenblum ( nascuta Mary Freeman in 1952 in Levittown, New-York) este o scriitoare de SF si mistery. A crescut in Allison Park, un mic si mort oras fost minier din zona Pittsburgh-ului.
    A inceput sa publice din 1990 si are o diploma in biologie.
    Este o priceputa preparatoare de branzeturi participand la multe targuri si ateliere in domeniu. 
    La varsta de 57 de ani si-a luat licenta de pilot. Este una din cele 10% din pilotii din Statul Oregon.
    Mary Rosenblum is also an accomplished cheesemaker, teaching the craft at selected workshops.[3]

    Mary Rosenblum a castigat pentru nuvela GAS FISH premiul cititorilor revistei Asimov in anul 1996 si pentru primul ei roman, THE DRYLANDS premiul Compton Crook pentru cel mai bun roman de debut al anului 1993.
    In 2008 castiga Premiul Sidewise pentru povestirea SACRIFICE.



    Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.         O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.

    vineri, 8 februarie 2013

    Serendipitate sintetica - Vernor Vinge

     Titlu Original : Synthetic Serendipity  (2004)
     The Year s Best Science Fiction: Twenty-Second Annual Collection ( july2005, ed. Gardner Dozois, publ. St. Martin s Griffin/SFBC)

      In romana : Serendipitate sintetica - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira,2008
    Traducere: Silviu Genescu

    O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.


    A12 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira


    Vernor Vinge b. 1944

    Calificativ: C - Not my taste

    Povestirea nu m-a prins deloc, in general nu prea gust genul acesta de povestiri neclare.


    Vernor Steffen Vinge (nascut in 1944) este un profesor retras de matematica si stiinte informatice al Universitatii San Diego State.
    Este cunoscut pentru numeroasele sale premii importante din lumea scriitorilor SF si pentru eseul sau din 1993, "The Coming Technological Singularity", in care afirma faptul ca aparitia inteligentelor artificiale superumane va marca punctul din care era umana se va sfarsi.
    "in 30 de ani vom avea tehnologia pentru a creea inteligenta superumana. La scut timp dupa aceasta era umana se va sfarsi.

    Un autor foarte premiat
    In 1987 primeste Premiul Prometheus pentru romanul  MAROONED IN REALTIME.
    Romanul A FIRE UPON THE DEEP (Nemira -Foc in adanc)  i-a adus primul premiu Hugo in 1993 si Premiul SF Chronicle.
    Urmarea A DEEPNESS IN THE SKY (Nemira - Adancurile cerului) i-a adus al doilea premiu Hugo in 2000 si al doillea Premiu SF Chronicle.
    In 2003 a castigat cu nuvela FAST TIMES AT RAIRMONT HIGH  al 3 lea premiu Hugo.
    In 2004 a castigat cu nuvela COOKIE MONSTER al 4 lea premiu Hugo si primul Premiu Locus.
    Tot in 2004 castiga al 3 lea Premiu Prometheus pentru romanul UNGOVERNED.
    In 2007 a castigat cu romanul RAINBOWS END (Nemira - La capatul curcubeului) al 5 lea premiu Hugo si al doilea Premiu Locus.
    Tot in 2007 castiga pentru romanul TRUE NAMES al 4 lea Premiu Prometheus. 

     Am transpirat numai enumerand premiile castigate de Vernor Vinge intr-un timp atat de scurt.
    Revin cu parerea despre cele 3 romane premiate, toate trei publicate in limba romana.

      Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.         O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.

    Mama Egipt -Kage Baker

     Titlu Original : Mother Aegypt (2004)
     Mother Aegypt and Other Stories (jun 2004, kage Baker, publ. Night Shade Books)


      In romana : Mama Egipt - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira,2008
    Traducere: Gabriel Stoian

    O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.


    A11 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira



    Kage Baker 1952-2010

    Calificativ: A - Good Read

    Din punctul meu de vedere punctele forte ale povestirii tin de faptul ca este foarte antrenanta si plina de umor dar referirile la concepte filosofice si mistice din spatiul oriental sunt inexacte si neclare. Insa actiunea este plina de un farmec si de o culoare locala balcanica aparte. 


    O povestire antrenanta , plina de mult umor, reda bine spatiul balcanic , in care smecheria, pacaleala si hotia sunt la ele acasa.
    O femeie prezicatoare a viitorului, nemuritoare, calatoreste cautandu-si moartea, incercand permanent noi si noi otravuri pentru a muri.

    Ca elemente de filosofie orientala insa povestirea nu realizeaza niste trimiteri exacte si ramanem cu aventura, suspansul si umorul nu si cu niste aspecte profunde din sfera mentionata.

    Este antologica scena in care prezicatoarea ,dupa ce partenerul ei o ingroapa crezand ca murise, apare ca un demon la targul unde el pacalea oamenii.

    Fiind situata in spatiul romanesc povestirea o citim parca mai cu sufletul la gura.

    Ca ultima remarca pot spune, in sensul bun, ca parca imi aduce aminte de atmosfera si ritmul povestilor lui Ion Creanga, dar fara a avea profunzimea simbolica a autorului roman, elemente simbolice prezentate pe indelete in cartea Creanga si creanga de aur de Vasile Lovinescu , pe care v-o recomand. E o carte ciudata , poate nu e adevarat tot ce scrie acolo privitor la dimensiunea simbolica ascunsa si initiatica a povestilor lui Ion Creanga dar nici nu putem exclude aceste elemente ca sigur inexistente.


    Kage Baker 1952-2010 a fost o scriitoare americana de science fiction si fantasy. S-a nascut in Hollywood, California si a trait in Pismo Beach cea mai mare parte a vietii. Inainte de a deveni scriitor profesionist si-a petrecut multi ani in lumea teatrala, fiind printre altele si profesoara de engleza elisabethana.
    Este cunoscuta in lumea scriitorilor SF pentru seria Company, romane avand ca tema calatoriile istorice in timp. Primele ei povestiri au fost publicate in revista Asimov Science Fiction incepand cu 1997.

    Nuvela Empress of Mars  a fost distinsa in 2004 cu premiul Theodor Sturgeon Memorial.
    Nuvela  The Women of Nell Gwynne's  a castigat premiile  Nebula si Locus in anul 2010.
    Tot in 2010 ia Premiul Fantasy Mythopoeic pentru THE HOTEL UNDER THE SUN, pentru  literatura fantasy pentru copii.
    Pe 31.01.2010 Kage baker moare de cancer uterin in Pismo Beach.

     Kage Baker a murit la 1.15 AM pe 31 ianuarie 2010. A vrut sa stie toti cititorii ei ca "as fi vrut sa petrec mai mult timp alaturi de cititorii mei. Spune-le ca am vrut sa fi putut lupta mai mult ca sa o fac si ca as fi vrut sa ii aud si ca au fost in mintea si inima mea pana la sfarsit.



     Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.         O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.

    marți, 5 februarie 2013

    Barbatii inseamna necaz -James Patrick Kelly

            Titlu Original : Man are trouble  (2004)
     Asimov s Science Fiction, June 2004 ( June 2004, ed. Gardner Dozois, publ. Dell Magazines)


    Locul 3 in 2005 - Premiul Cititorilor Revistei Asimov
    Locul 5 in 2005 la Premiul Locus
    Nominalizare in 2006 la Premiul Nebula

      In romana : Barbatii inseamna necaz - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira,2008
    Traducere: Roxana Brinceanu

    O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.
     

     A 10 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira


    James Patrick Kelly b. 1951

    Calificativ: A - Good Read

    Nu am dat 10 datorita unui stil narativ greoi pentru gustul meu dar subiectul este unul extrem de provocator  respectiv distrugerea barbatilor de catre o specie extraterestra si adaptarea extrem de dificila a femeilor la aceasta situatie.
              
    O specie extraterestra, tenebroasa si ciudata, extermina barbatii de pe pamant. Sunt numiti chiar demoni dupa infatisarea lor apropiata aceleia din imaginarul colectiv uman.
               Aceasta realitate trista, poate atunci femeile ar invata sa aprecieze in sfarsit si barbatii comentam si noi rautacios, le pune pe femei in situatii limita, extreme, fie de a se sinucide, fie de a trai in trecut fara nici o speranta de viitor, fie de a forma cupluri monosexuale, fie de accepta realitatea si de a merge inainte pe calea evolutiei rasei umane, asa cum este ea si injumatatita.
               Autorul reuseste sa redea destul de bine angoasa psihologica, lipsa de sperante, spatiul sumbru si lipsit de perspective al unei astfel de lumi dar in care totusi viata se straduie sa razbata.Uneori trebuie sa traiesti si doar pentru a te razbuna as spune eu.

      James Patrick Kelly (nascut in 1951 in Mineola, New-York) este un scriitor amrican de sf care a inceput sa publice in anii 70 si este si in zilele noastreo figura importanta in spatiul SF-ului.
    A absolvit magna cum laude Universitatea Notre-Dame in 1972 in domeniul literaturii engleze. Din 1977 a devenit scriitor profesionist.
    Este un autor implicat in curentul umanist al Sf-ului versus curentul cyberpunk.
    In 1987 castiga Premiul Cititorilor Revistei Asimov pentru THE PRISONER OF CHILLOM.

    In 1991 castiga pentru Mr. Boy Premiile Cititorilir Revistei Asimov atat la categoria povestire cat si la categoria poem.

    In 1995 a castigat premiile  Hugo, SF Chronicle si Premiul Cititorilor Revistei Asimov pentru nuveleta THINK LIKE A DINOSAUR
    In 1998 castiga pentru povestirea ITSY BITSY SPIDER premiul Locus. 
    si apoi un nou premiu Hugo pentru nuveleta 10 to the 16 to 1.
    Mai recent, in 2002 , a primit  premiul Nebula pentru nuvela BURN.

    In prezent este profesor la Universitatea Southern Maine in domeniul creativitatii literare.
    In ultimii ani a editat, impreuna cu prietenul sau, scriitor de sf si el, John Kessel, mai multe antologii . In addition to his writing, Kelly has recently turned his hand to editing: Feeling Very Strange: The Slipstream Anthology, Rewired: The Post-Cyberpunk Anthology and The Secret History of Science Fiction, lansand numerosi autori de valoare.

           

     Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.         O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.

    Pe cuvant de cercetas - Terry Bisson

    Titlu Original : Scout s Honour  (2004)
     Sci Fiction, january 28,2004 ( january 2004, ed. Ellen Datlow, publ. SciFi.com, webzine, magazine)

    Nominalizata in 2005 in finala la Premiul Theodore Sturgeon Memorial

      In romana : Pe cuvant de cercetas - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira,2008
    Traducere: Laura Bocancios

    O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.


     A 9 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira




    Calificativ: AA - Must Read

     O poveste emotionanta care arata ca homo sapiens a avut multe momente ne-sapiens in cursul evolutiei sale, chiar in cursul istoriei moderne inregistrate in documente istorice, dupa cum am mentionat la un comentariu anterior la problema alteritatii. Sa ne amintim doar de cele 2 razboaie mondiale ale sec XX in care sapiensii s-au macelarit cu spor si veselie intre ei. 
                        Sa ne gandim si la actiunea distructiva asupra ecosistemelor planetei care a condus la disparitia a sute si mii de specii de plante si animale, si de ce ne-ar mira daca ar fi fost implicati si in disparitia oamenilor de Neanderthal?

                        Sunt de acord cu prezentarea din antologie .....autorul ne trimite in trecutul foarte indepartat pentru o lectie aspra despre ceea ce inseamna sa fii om. Nu mai pot nesimtititii cand primesc astfel de lectii, ce sa zic.
     Dar, intr-un fel trebuie sa intelegem ca aceasta este evolutia, supravietuirea celui mai puternic, mai inteligent , nu neaparat cel mai bun, mai moral si nici chiar cel mai uman. Dar aceasta intelegere nu ne impiedica sa fim si sensibili in acelasi timp.
            
      O povestire despre un om de stiinta genial, antropolog, dar, neadaptat social care este trimis in trecutul indepartat , intr-o calatorie temporala, pentru a elucida conditiile disparitiei oamenilor de Neanderthal.
                      Interesant e ca, in mod paradoxal, isi gaseste locul si se integreaza chiar in comunitatea oamenilor de Neanderthal, imprietenindu-se cu unul din acestia, dupa ce este salvat de la moarte de acesta. Face parte din comunitatea oamenilor din Neanderthal si asista la omorarea si haituirea lor de catre Homo Sapiens, mergand pana la acte de canibalism ale acestora asupra copiilor lipsiti de aparare neanderthalieni.
                   

    Terry Ballantine Bisson ( nascut in 1942 in Madisonville, Kentucky si crescut in Owensboro, Kentucky) este un scriitor american de SF si fantasy, cunoscut mai ales pentru povestirile sale. Mai  multe scrieri de ale sale au primit importante premii.
    In 1961 a fost unul din cei 12 studenti care au fost primiti la Casa Alba de catre presedintele John F. Kennedy, in cadrul manifestarii Cursa pentru Pace, fiind primii protestatari contra razboiului primiti oficial la Casa Alba, totul intamplandu-se pe fondul celebrei Crize a Rachetelor din Cuba. A fost inceputul miscarii studentesti pentru Pace.
    A absolvit Universitatea din Louisville si apoi a locuit si lucrat la New-York, in 2002 mutandu-se in Oakland, California. A devenit scriitor profesionist din 1981.
    S-a identificat cu ideile Noii Stangi, fiind un adept al socialismului.
    A fost casatorit de 3 ori si are 4 copii.

    Despre premiile primite de Terry Bisson se pot spune multe lucruri bune:
    Celebra sa povestire BEARS DISCOVER FIRE  a primit premiile Hugo, Nebula, Theodor Sturgeon Memorial, Locus si Premiul cititorilor revistei Asimov, singura opera care a primit toate cele 5 premii in istorie. 
    Ulterior povestirea MACS  a primit un alt premiu Nebula si Locus, precum si premiul   France's Gran Prix de l'Imaginaire.
    In 1993 Bisson a primit Premiul Phoenix (DeepSouthCon) pentru toata munca sa ca scriitor SF din Sudul Statelor Unite.
    Mai multe din scrierile sale au fost ecranizate si chiar puse in scena de teatre. 
    Foarte interesant de mentionat este faptul ca a avut o colaborare postuma cu Walter J. Miller Jr., o continuare a cartii acestuia A CANTICLE FOR LEIBOWITZ, publicata sub titlul SAINT LEIBOWITZ AND THE WILD HORSE WOMAN.



    Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.         O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.


     În dimineața zilei de 12 iulie 20 am primit următorul mesaj pe computerul
    meu de la laborator, singurul pe care îl am:
    LUNI
    Am reușit. Întocmai cum am planificat. Este real. Iată-mă în sudul Franței,
    sau ceea ce consideră oamenii acum (acum?) a fi sudul Franței. Pare la nord de
    oriunde. Dacă crevasa este la o mie patru sute de metri, înseamnă că gheața este
    joasă. Pot vedea limba unui ghețar la doar aproximativ o sută cincizeci de metri
    deasupra mea. Desigur, aici nu sunt oase încă. Se vede direct în josul unei văi
    înguste până la teritoriul NT, aflat cam la opt sute de metri depărtare. Văd fum;
    nu mă așteptasem la asta. N-ar fi trebuit să fie mai prudenți? Poate că nu sunt
    încă amenințați de HS, iar eu am sosit prea devreme. Sper că nu. Chiar dacă nu
    face parte din convenție, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre prima noastră
    întâlnire (și ultima?) cu alte specii umane (hominizi?). Totuși, îmi face chiar
    plăcere să văd fumul. N-aș fi crezut vreodată că voi simți singurătatea, dar aici o
    232
    simt. Timpul este spațiu și spațiul este distanță (Einstein). Mă îndrept către
    teritoriul NT. Alte informații mai târziu.
    Rândul pentru subiect era bruiat, la fel și antetul. Încă mă chinuiam să
    ghicesc despre ce era vorba, căci, cu excepția grupului de discuții al Fundației, nu
    primesc nici un fel de mesaje, când a venit încă unul, chiar în dimineața
    următoare. Datarea îmi aparține.
    MARȚI
    Da, sunt ei. Urmăresc aproximativ douăzeci de NT, adunați în jurul unui
    foc care scoate fum. Chiar și prin binoclu, de la cincizeci de metri depărtare,
    arată ca niște umbre mari, mișcătoare. Sunt greu de numărat. Se strâng laolaltă,
    apoi se despart în grupuri de câte doi, trei, dar niciodată câte unul singur. Nu pot
    deosebi bărbații de femei, dar sunt patru sau cinci copii, care stau și ei împreună,
    în grup. Aș vrea să pot distinge chipuri, dar lumina e difuză aici. O mohoreală
    perpetuă. Îi privesc de aproape patru ore, după ceasul de la comul meu, și nici
    unul nu a părăsit teritoriul. Desprinderea de grup a unuia s-ar putea dovedi o
    problemă. Dar am aproape cinci zile (-122) să-mi fac griji pentru asta. Mâine îi
    voi examina dintr-o altă poziție, de unde pot ajunge ceva mai aproape și unde sar
    putea ca lumina să fie mai bună; mai sus, nu mai aproape. Cunosc convențiile.
    Am contribuit la scrierea lor. Dar vreau să ajung cumva mai aproape.
    Începusem să bănuiesc că era vorba despre o farsă, iar față de asta mă bucur
    de o anumită imunitate veche și voită. Dar am un prieten – Ron și, firește, l-am
    bănuit pe el (cine altul?) după ce a sosit următorul și cel mai lung text, chiar în
    ziua în care aveam să ne întâlnim.
    MIERCURI
    O schimbare de plan cu totul neașteptată. Stau aici, în crevasă, cu „propriul
    meu” NT. E candidatul perfect pentru captură, dacă îl pot ține aici timp de patru
    zile (-98). NT nu sunt defel așa cum am crezut. Reconstrucțiile sunt mult prea
    antropomorfe. Aceasta NU este o ființă umană, deși, cu siguranță, este un
    hominid. Ceea ce credeam noi că este un nas mare e mai degrabă un bot. E alb ca
    o stafie, ceea ce bănuiesc că se potrivește. Sau sunt eu stafia? Stă în partea
    cealaltă a focului, holbându-se la mine, sau prin mine. Pare ciudat de inconștient,
    în cea mai mare parte a timpului, lipsit de gânduri, ca o pisică. Iată ce s-a
    întâmplat: azi-dimineață, am coborât să cercetez teritoriul, când am mișcat un
    bolovan, care mi-a căzut pe piciorul stâng. Am fost convins că e rupt (nu este),
    dar eram prins în capcană. Rămăsesem cu piciorul înțepenit sub piatră, de la
    genunchi în jos, undeva, neștiut de nimeni, într-o crevasă îngustă. Nu puteam să
    nu mă gândesc la acel individ legendar, Utah, care și-a tăiat propriul braț cu un
    233
    briceag. Mă întrebam când voi fi gata să fac asta, căci mă aflam într-o situație mai
    proastă decât el: dacă nu reușeam să mă întorc la crevasă în mai puțin de o sută de
    ore, eram blocat aici, și nu doar de un bolovan. De Timpul însuși. Amorțeala mă
    speria mai mult decât durerea. Începea să ningă și mă temeam că voi îngheța.
    Trebuie că am adormit, căci următorul lucru pe care mi-l amintesc este că NT-ul
    „meu” stătea acolo, pe vine, uitându-se fix la mine – sau prin mine. Tăcut ca o
    pisică. În mod ciudat, am fost la fel de puțin surprins ca și el. Era ca un vis. I-am
    făcut semn înspre piciorul meu și el a rostogolit piatra. A fost cât se poate de
    simplu. Fie că era enorm de puternic, fie că avea un unghi mai bun, sau ambele.
    Eram liber și piciorul îmi zvâcnea acum dureros și sângera, dar nu era rupt.
    Puteam chiar să calc pe el. Șchiopă...
    Ron este un scriitor de SF care predă un curs la New School. Ne întâlnim în
    fiecare miercuri și vineri, chiar înainte de cursul lui de la ora 6. Nu pentru că ar fi
    stabilit vreunul dintre noi așa. E o promisiune pe care el i-a făcut-o mamei mele –
    întâmplător, știu – chiar înainte de a muri, dar nu mă deranjează. Nici un prieten
    ar însemna prea puțin, iar mai mult de unul ar fi prea mulți.
    – Ce-i asta? m-a întrebat, când a terminat de citit textul imprimat.
    – Ar trebui să știi, i-am răspuns, ridicând o sprânceană într-o manieră,
    speram, sugestivă.
    Conform propriei mele promisiuni făcute mamei, exersez aceste figuri în
    fața oglinzii și, o dată în viață, se pare că meritase.
    – Crezi că am scris-o eu?
    Am clătinat din cap, știutor, speram, și mi-am enumerat motivele: cine
    altcineva știa că studiam oasele de Neanderthal? Cine, în afară de el și de mine a
    savurat povestea lui Utah cel grozav, cu atâta vreme în urmă? Cine altcineva scria
    SF?
    – Science-fiction, m-a corectat el ursuz (mă mai corectase și altă dată).
    În timp ce așteptam burgerul lui și rulada mea cu unt, și-a înșirat obiecțiile:
    – Poate că este o greșeală, poate că nu îți este adresat ție. O mulțime de
    oameni știu despre grozavul Utah; a fost o poveste națională. Și mă simt puțin
    jignit că ai impresia că am scris eu asta.
    – Cum?
    – E din topor, a spus Ron. El, sau poate ea, folosește „ciudat” de două ori
    în același paragraf; asta n-ai să găsești niciodată la mine. Și succesiunea
    evenimentelor e greșită. Scăparea vine înainte de pericol, ceea ce diminuează
    tensiunea.
    – Atunci, nu tu ai trimis asta?
    – Nici vorbă. Pe onoarea mea de cercetaș.
    Și cu asta, s-a terminat. Am vorbit, sau mai degrabă a vorbit el, mai ales
    234
    despre prietena lui Melani și noua ei slujbă, în timp ce oamenii treceau pe lângă
    noi pe Sixth Avenue, la doar câțiva centimetri distanță. Erau înfierbântați, iar noi
    eram la răcoare. Eram ca două lumi separate, despărțite de un geam de sticlă.
    Joi dimineață am intrat nerăbdător în laborator, dornic să mă întorc la
    oasele mele. Am aruncat o privire peste discuțiile de grup ale Fundației (zvonuri
    despre un nou proiect ultrasecret), înainte de a deschide ultimul mesaj.
    JOI
    Îmi cer scuze. Ieri am întrerupt mesajul pentru că „NT”-ul meu s-a trezit și
    nu voiam să-l alarmez. De la ultimul meu mesaj neterminat, ninge întruna. M-a
    privit cum aprind un foc, cu un fel de uimire tăcută. Dumnezeu știe ce ar crede
    despre chestia asta în care vorbesc. Sau despre vorbitul însuși. El scoate doar trei
    sau patru sunete. Aștept până adoarme, să folosesc comul. După ce m-a eliberat,
    NT-ul m-a urmat în susul dealului. Era limpede că nu avea de gând să-mi facă
    vreun rău, deși ar fi fost destul de ușor. Ar fi înalt de peste un metru optzeci dacă
    ar sta drept, ceea ce nu se întâmplă niciodată. Are vreo 115 kg. E greu să-i
    stabilești greutatea, căci e destul de păros, mai puțin pe față și pe mâini. M-am
    grăbit strașnic să-mi bandajez piciorul, care sângera (e în regula, până la urmă).
    Am găsit crevasa foarte diferită de felul cum o lăsasem. Ceva ajunsese la
    mâncarea mea. Un urs? Cutia de urmărire era zdrobită și jumătate din KR
    dispăruseră. Din fericire, folia de supraviețuire fusese lăsată. Am întins-o, iar el
    și-a așezat lucrurile lângă: un topor grosolan, o haină de piele grea, țeapănă și
    incredibil de urât mirositoare și un săculeț făcut dintr-un maț, cu cinci pietre în
    el: pietre de râu, albe. Mi le-a arătat de parcă ar fi fost ceva ce ar fi trebuit să
    înțeleg. Și am înțeles; dar mai târziu. Începe să se miște.
    Vinerea sar peste masa de prânz, ca să am poftă de mâncare la restaurant.
    N-am fost surprins să găsesc un nou mesaj, și le-am listat pe amândouă, pe cel de
    joi și pe cel de vineri, să i le arăt lui Ron. Cel puțin, îi vor oferi un subiect de
    discuție. Cred (știu) că tăcerile mele îl stingheresc.
    VINERI
    Ninge. Pietrele le folosește la numărat. L-am privit aruncând una azidimineață.
    Mai sunt trei; ca și mine, are un fel de program. Mâncăm viermi. Se
    pare că NT ascund carne putredă sub bușteni și sub pietre și se întorc după
    viermi. E un soi de agricultură. Nu sunt atât de răi. Încerc să mă gândesc la ei ca
    la niște mici legume. Grub1 „vorbește” mult cu mâinile, încerc să-i răspund la
    fel. Când nu vorbim, când nu-i atrag atenția, e ca și mort, dar când îi ating
    mâinile sau îl lovesc peste față, învie. Parcă ar fi pe jumătate adormit cea mai
    1 Grub - vierme (n. tr.).
    235
    mare parte din timp. Și adormit de-a binelea în rest, NT dorm foarte mult.
    Mâinile lui sunt foarte omenești, și foarte albe, ca și fața. Restul e maro, sub
    blana groasă, blondă. Îi spun Grub. El nu-mi spune nicicum. Nu pare să se
    întrebe cine sunt și de unde vin. Punctul de captură e la încă două zile depărtare
    (-46), ceea ce înseamnă că e numai al meu până atunci. Un bonus neașteptat.
    Intre timp, vremea, care era oricum cumplită, devine tot mai groaznică, și îmi fac
    griji pentru bateriile comu-lui, nu e nici un pic de soare să le încarc. Pe mai
    târziu.
    Ron și cu mine ne întâlnim întotdeauna în același loc, care este separeul de
    lângă fereastră de la Burger Beret, pe Sixth Avenue, Strada Zece. Ron clătina din
    cap în timp ce citea mesajele. Asta putea însemna o grămadă de lucruri diferite.
    – Mă uimești, a spus
    – Ei, aș!?
    – Nu mă lua cu aș. Tu le-ai scris. Trebuie să recunosc, e o chestie foarte
    inteligentă.
    Nu puteam să spun din nou „aș!”, așa că doar am rămas neclintit.
    – Treaba cu legumele mi-a deschis ochii. Și nimeni nu știe atât de multe
    despre Neanderthali. Felul cum socotesc, vorbirea limitată. E ceea ce mi-ai spus
    tu.
    Era o teorie cunoscută, i-am răspuns. Nu era nimic nou în asta. În plus, eu
    nu scriu povești. Eu scriu rapoarte. Chiar și eu îmi puteam da seama că era
    dezamăgit.
    – Pe cuvânt de cercetaș?
    – Pe cuvânt de cercetaș, am spus.
    Ron și cu mine urmaserăm împreună Școala Philmont de Cercetași. Asta sa
    întâmplat cu mulți ani în urmă, înainte ca el să pășească în lume, iar eu să
    hotărăsc să o țin la distanță. Dar jurămintele erau încă valabile.
    – Bine, în regulă. Atunci trebuie să fie vreunul dintre colegii tăi, care îți
    face o glumă. Nu sunt singurul care știe că faci cercetări. Doar singurul cu care te
    sinchisești să vorbești.
    Pe urmă mi-a spus că el și Melani urmau să se căsătorească. Conversația sa
    însuflețit oarecum și s-a domolit în același timp, și când mi-am ridicat privirea,
    plecase. M-am simțit cuprins de panică, dar, după ce am plătit și am urcat în
    apartamentul meu, panica s-a risipit treptat, ca un gaz într-un spațiu deschis.
    Pentru mine un spațiu închis e ca un spațiu deschis.
    Grupul de discuții a fost tăcut tot weekendul, dar mesajele cu header-ul
    corupt au continuat să vină, unul pe zi, ca vitaminele pe care i-am promis mamei
    că le voi lua.
    236
    SÂMBĂTĂ
    KR au dispărut, dar Grub mă cară după el să caute viermi pe sub bușteni.
    Nu vrea să meargă singur. A treia zi troieniți. Mai avem doar una. Trebuie să
    păstrez lemnul, așa că stăm cuibăriți unul lângă altul, cu spatele lipit de zidul
    crevasei, înfășurați în folia mea de supraviețuire și haina puturoasă a lui Grub.
    Stăm și privim ninsoarea și ascultăm bubuitul cascadei de gheață – și vorbim.
    Oarecum. Gesticulează cu mâinile, și mi le ia pe ale mele într-ale lui. Mă ciupește
    de părul de pe brațe și mă trage de degete și, uneori, chiar mă pălmuiește peste
    față. Sunt sigur că nu înțelege că sunt din viitorul îndepărtat; cum ar putea măcar
    să aibă noțiunea a așa ceva? Dar înțeleg că se află în exil. A fost o neînțelegere,
    pentru ce, nu se știe, și a fost alungat. Pietrele sunt sentința lui, asta știu: Grub
    simte asta despre ele. În fiecare dimineață se descotorosește de una, aruncând-o
    dincolo de buza crevasei, în zăpadă, înțelegerea pe care o are despre numere e
    destul de rudimentară. Cinci înseamnă multe, iar două – câte i-au mai rămas azidimineață
    – puține. Presupun că, atunci când se termină, poate să meargă
    „acasă”, dar e la fel de nefericit cu două cum era cu cinci. Poate că nu poate
    gândi înainte, doar înapoi. Chiar dacă mi-e frig ca naiba, mi-aș dori ca punctul
    de captură să nu fie atât de aproape. Îi învăț limbajul. Lucrurile nu au nume, dar
    sentimentele legate de ele, da.
    Sâmbetele și duminicile mi le petrec singur în laborator. Ce altceva aș putea
    să fac? Unde altundeva aș putea fi singur cu oasele mele? Doar eu am acces la
    Descoperirea Arleville, care înseamnă două schelete, un NT și un HS, găsite unul
    lângă altul, ceea ce dovedește că a existat într-adevăr contact între cele două
    specii. Viermii mi-au confirmat studiul cu privire la dinții NT. Desigur, a fost
    doar o poveste, după părerea lui Ron. Sau nu?
    Duminică am găsit asta:
    DUMINICĂ
    Schimbare de plan. Vreau să modific punctul de captură, să-l dau înapoi cu
    un ciclu. Știu că e împotriva convențiilor, dar am motivele mele. Grub e disperat
    să scape de pietre și să se întoarcă în teritoriul și la ceata lui. Aceste ființe sunt
    mult mai sociabile decât noi. Parcă singure nici nu ar exista. Mă descurc tot mai
    bine cu comunicarea. E mult de lucru cu mâinile, trebuie să gesticulezi și să
    atingi, dar înțeleg din ce în ce mai mult. Nu pentru că mă gândesc, ci pentru că
    simt. E ca și cum m-aș uita la ceva cu colțul ochiului; dacă mă uit direct, s-a dus.
    Dar dacă nu mă uit, e acolo. E aproape ca un vis, și poate că este, de vreme ce
    adorm și mă trezesc întruna. Piciorul mi se vindecă bine. Lui Grub i-a mai rămas
    o singură piatră și e fericit, aproape; sentimentele mele sunt la polul opus: cum
    ar fi pentru el groaza de a nu se mai putea întoarce la grupul lui niciodată. Vom
    crea oare un Ishi? Ce trist! Sunt convins că vom sfârși cu un NT grav afectat. Așa
    237
    că începem din nou numărătoarea de la 144. E riscant, de vreme ce comului meu
    i se consumă bateriile. Dar am un plan...
    Luni este ziua care îmi place cel mai puțin, trebuie să împart laboratorul
    (dar nu oasele) cu alții. Deși nu mă deranjează nimeni. Am trecut peste discuțiile
    de grup, căutând mesajul zilnic și l-am găsit ca pe o veche cunoștință.
    LUNI
    Am reușit. Spun asta din mijlocul unui cerc de hominizi, nu oameni, care
    stau pe vine (în loc să șadă, ori stau în picioare, ori culcați sau ghemuiți, dar nu
    stau niciodată jos) în jurul unui foc mare. Am renunțat să-mi fac griji pentru ce
    ar putea crede despre com; nu par curioși. De când am sosit cu Grub, m-au
    acceptat fără suspiciune și fără interes. Poate pentru că am preluat mirosul lui
    Grub. Stau în liniște, culcați sau ghemuiți, o bună parte din timp, iar când unul se
    trezește, se trezesc toți, sau, oricum, majoritatea. Sunt douăzeci și doi cu totul,
    inclusiv Grub: opt bărbați adulți, șapte femei și cinci copii, dintre care doi
    sugari; plus doi „Bătrâni”, de sex nedeterminat. Aceștia nu sunt foarte mobili.
    NT se apucă de mâini și „vorbesc” cu câteva sunete și multe îmbrânceli, la care
    se adaugă gesturile. Expresiile lor faciale sunt la fel de simple și grosolane ca
    limbajul. Par fie plictisiți, fie tulburați, fără stări intermediare. Mănâncă mulți
    viermi și carne putregăită. Pun carne stricată sub bușteni și pietre, apoi se întorc
    după viermi și larve. E un fel de agricultură, am impresia, numai că aproape mi-a
    stricat toată pofta de mâncare. Poate că orice fel de agricultură are același efect,
    văzută de aproape.
    Toate acestea erau interesante, dar nimic nu era nou. Oricare pasaj ar fi
    putut fi scris de unul dintre colegii mei de laborator, dar știam că nu este așa. Ei
    sunt într-o altă lume, ca și oamenii de pe Sixth Avenue, de dincolo de sticlă.
    Majoritatea nici măcar nu-mi știau numele.
    MARȚI
    Mâine se întâmplă ceva. O vânătoare? Simt teamă și pericol, și multă
    muncă, multă mâncare. Toate acestea sunt comunicări nedefinite pe care le
    primesc de la grup, ca întreg. Azi după-amiază au ars o tufă de frunze uscate și iau
    inhalat fumul, pasând-o de la unul la altul. E un fel de plantă care ajută, se
    pare, la comunicarea NT. Pe mine mă ajută cu siguranță. Printre „tufa aprinsă”,
    viermi și îmbrânceli, mi s-a înfățișat imaginea (nu vizuală, ci emoțională) a unei
    uriașe fiare murind. E greu de descris. Învăț să nu încerc să definesc lucrurile. E
    ca și cum aș fi deschis spre a simți evenimentul însuși, în locul participanților.
    Moarte, înfrângere și victorie, teroare și speranță. Un sentiment împletit, ca și
    fumul. Toate acestea erau însoțite, amplificate chiar, aș putea spune, de unul
    238
    dintre Bătrâni /mai mobil decât credeam) care se învârtea în jurul focului, rotind
    un băț aprins. Mai târziu, i-am distrat pe cei mici (mai ușor de amuzat decât
    adulții), punând la foc câțiva viermi, pe un băț. Ca și cum ai face fondante.
    Totuși, nimeni nu a vrut să-i mănânce, în afară de un băiețel căruia îi spun
    Oliver, care plescăia întruna din buze și îmi zâmbea larg, de parcă pe mine ar fi
    vrut să mă mănânce. Până și micii NT au o căutătură fioroasă, care le dezminte
    firea blajină. Bărbații (și Grub) ascut bețe și le întăresc vârfurile în foc. Acum
    dorm grămadă între foc și zid, iar eu stau deoparte, ceea ce nu-i deranjează. Pot
    prelua mirosul lui Grub, dar nu al întregului morman; grup, adică.
    Miercuri a fost o zi lungă. Am listat ultimele patru (inclusiv vineri), ca să i
    le arăt lui Ron. Nu știu de ce, dar eram dornic de puțină „conversație”. Poate că
    mama avea dreptate, și trebuie să păstrez cel puțin un prieten. În definitiv, mama a
    fost doctor.
    MIERCURI
    Azi-dimineață ne-au trezit copiii, care trăgeau de folia de supraviețuire.
    Grub a venit lângă mine în timpul nopții. Oare îi plac eu sau folia? Nu contează;
    mă bucur de prezența lui, iar cu mirosul m-am obișnuit. A luat parte la vânătoare
    și m-a cărat după el. A înțeles că vreau să merg. Ceilalți mă ignoră, cu excepția
    copiilor. Grupul era format din șapte bărbați și două femei. N-am putu să-mi dau
    seama dacă vreunul din ei era liderul. Au luat cu ei bețe ascuțite și topoare, dar
    nici un pic de mâncare sau apă. Nu cred că știu cum să care apa. Pe copii i-am
    lăsat împreună cu Bătrânii și mamele care alăptează și ne-am petrecut cea mai
    mare parte a dimineții urcând un versant lung de grohotiș și trecând peste o
    creastă în valea îngustă unde râul de gheață era înconjurat de iarbă înaltă. Acolo
    am văzut primul meu mamut, mort deja. Zăcea lângă un morman de tufe și frunze,
    și am „priceput” că l-au hăituit într-un defileu îngust. Dar altceva îl omorâse.
    Era culcat pe o parte și, pentru prima oară, am văzut ceea ce credeam că ar
    putea fi un semn de HS, căci fiara fusese deja tranșată, cu foarte mare dibăcie.
    Până și craniul fusese separat de creier. Mai rămăseseră” doar pielea și
    intestinele, cu câteva bucăți zdrențuite de carne ațoasă. NT s-au apropiat
    temători, adulmecând aerul și ținându-se de mâini, inclusiv cu mine. Le simțeam
    panica. Oare urmele fumului sau propria mea imaginație îmi crea sentimentul
    înfricoșător al „celor întunecați” care uciseseră animalul? Pe urmă a dispărut
    înainte să îmi pot da seama. NT s-au pus pe treabă cu bețele, alungând trei câini
    asemănători cu niște hiene, care dădeau târcoale cadavrului. Cu această victorie,
    teama a fost curând uitată și au început să care hoitul, mâncând pe drum. Prada
    era moartă de curând, dar mirosea destul de rău. NT au îngrămădit intestinele și
    carnea într-o piele uriașă, pe care o aduseserăm cu noi. Până după-amiaza
    târziu, aveam o piele plină, pe care o căram și o târam peste creastă și în josul
    239
    lungii pante de pietriș. Ne aflam la aproximativ opt sute de metri de locul unde
    apunea soarele, dar NT urăsc întunericul și se tem de el. Așa că, iată-ne ascunși
    sub o margine de stâncă, grămadă. Cu o noapte lungă, friguroasă și urât
    mirositoare în fața noastră. Fără foc, bineînțeles. Scâncesc în somn. Nu le place
    să fie departe de foc. Nici mie. Încep să-mi fac griji pentru com, care afișează
    semnalul de Baterie descărcată (BD) ori de câte ori mă conectez. Aici nu e atât
    de mult soare cum s-a anticipat. Nu e soare deloc, de fapt.
    – Pe cuvânt de cercetaș? a întrebat Ron din nou, după ce a citit primurile,
    iar eu am încuviințat. Atunci trebuie să fie unul dintre colegii tăi. Cine altcineva
    știe toate lucrurile astea despre Neanderthali, sau le spune NT? Chiar mănâncă
    viermi?
    Am ridicat din umeri.
    – De unde să știu eu?
    – Oamenii peșterilor sunt plini de surprize, bănuiesc. Am și eu o surpriză.
    Vineri e ultima mea zi de cursuri. Melani a obținut un post de asistent universitar
    la Cal State. Ne mutăm în California. Ne căsătorim pe drum, la Vegas. Altfel te-aș
    invita la nuntă. Deși știu că nu ai veni.
    Joi am rămas acasă bolnav. Și, astfel, nu mi-am verificat e-mail-urile până
    vineri dimineața, când am avut două, după un lung șir de flecăreli ale grupului de
    discuții al Fundației despre un nou proiect, pe care le-am sărit. În general erau
    zvonuri, iar mie nu îmi plac zvonurile. De aceea m-am făcut om de știință.
    JOI
    Zorile au venit, în cele din urmă, fără soare. Ceva nu era în regulă.
    Simțeam asta în timp ce coboram dealul, ținându-ne de mâini. Peștera era plină
    de umbre, ca mai înainte, dar acestea erau altfel prin felul în care stăteau și în
    care se mișcau. Apoi NT le-au văzut și ei și au căzut în genunchi, agățându-se
    unul de altul, cu mici țipete. Mă uitase până și Grub. Veniseră Cei întunecați.
    Focul scotea mai puțin fum și umbrele se mișcau ca niște oameni, ca noi, și
    trăncăneau. Se și certau. Multe lovituri. Tăiau ceva în bucăți. M-am apropiat
    înainte de a-mi da seama, spre oroarea mea, că sunt singur. NT fugiseră cu toții.
    Înainte de a avea timp să privesc împrejur și să văd unde s-au dus, m-au observat
    câinii. NT nu au câini, dar HS, da.
    Probabil că mirosiseră carnea pe care NT au scăpat-o în fugă. Lătrau,
    dându-mi ocol, ființe mici, respingătoare. Hrană sau animale de companie? Doi
    dintre HS au ieșit din grotă, îndreptându-se spre mine. Au început să strige, iar
    eu le-am răspuns la fel, imitându-le sunetele, sperând că mă vor percepe ca pe
    unul de-al lor. N-am avut norocul. Au înaintat mai aproape, agitându-și sulițele
    care aveau vârfuri din piatră aspră, ascuțită. Mi-am dat seama că agitatul
    240
    sulițelor era un fel de rol. Nu îi interesa decât să mă sperie. Am făcut un pas către
    ei, și au început să-și zgâlțâie sulițele mai tare. Sunt totalmente, inconfundabil,
    oameni. Chipurile lor sunt foarte expresive. Pielea le este spână și foarte neagră.
    Cred că au avut impresia că sunt un NT, fiind atât de alb, comparativ cu ei, cel
    puțin. Nimic altceva din mersul, de pe chipul sau din limbajul meu nu părea să
    conteze. Am văzut peste umerii lor ce măcelăreau ceilalți. Era Oliver, băiatul
    care îndrăznise să mănânce viermii prăjiți. Capul îi era așezat pe o parte, deschis
    pentru a se vedea creierii. NT au creiere mari, chiar și copiii. Aproape că m-am
    întristat, dar nu-mi puteam permite astfel de sentimente. Cei doi HS își agitau
    sulițele, venind înspre mine, pas cu pas. M-am dat înapoi, încercând încă să le
    vorbesc, sperând că mă vor recunoaște ca unul de-al lor, când ceva mă înhață de
    gleznă. Era Grub. Se întorsese după mine. Vino! Fugi! M-am târât după el
    printre tufișuri, în susul prundișului, către stânci și zăpadă. Oamenii nu ne-au
    urmărit..
    VINERI
    Ninge din nou, mai tare ca oricând. Suntem în crevasă, Grub și cu mine.
    Încerc să păstrez bateriile, pentru conexiunea din momentul capturii (-21). Nu e
    soare. N-am văzut soarele de o săptămână. După ultimul meu (prea lung) corn,
    am înconjurat ținutul înalt, atenți să evităm HS – și eu, și Grub. E o ironie faptul
    că, până și aici, la începutul istoriei umanității, culoarea pielii bate tot. E logic,
    presupun, de vreme ce pielea este cea mai mare și mai evidentă dintre părțile
    corpului. Grupul a plecat peste ghețar; am găsit urmele care duc sus înspre
    gheață. Grub a vrut să-i urmeze, dar eu nu pot să mă îndepărtez prea mult de
    crevasă și de captură. Din fericire, nu merge nicăieri fără mine. L-am îndrumat
    înapoi către crevasă care, spre norocul nostru, era goală și am făcut un foc care
    a părut să-l liniștească – aprinderea lui, la fel de mult ca focul însuși. M-am
    așezat lângă el și a încetat să mai tremure, am dormit sub folia de supraviețuire,
    plus pielea. Tot ce trebuie să facem e să ne adăpostim aici încă o zi și vom fi duși
    amândoi. Bineînțeles, Grub nu știe asta. Tremură și scâncește în brațele mele.
    Mâhnirea lui mă inundă, de parcă ar fi a mea. Și teama. Cei întunecați! Cei
    întunecați! Ce-ar gândi dacă ar ști că sunt unul dintre ei?
    – Chiar nu trebuie să mai citesc, a spus Ron, azvârlind foaia imprimata la o
    parte. N-ai spus tu că Homo Sapiens a venit inițial din Africa?
    Am clătinat din cap și am ridicat din umeri. Clătinatul din cap și ridicatul
    din umeri sunt floare la ureche pentru mine.
    – Așadar, iată-i acolo, pe întunecații tăi. Va avea loc o luptă și NT vor
    pierde. E evident o poveste de amator despre o călătorie în timp. Dacă mă întrebi
    pe mine, și presupun că nu ai pe cine altcineva să întrebi, cred că mesajele au
    241
    intrat pur și simplu dintr-o anomalie în Rețea. Rețeaua a dat drumul la tot felul de
    scriitori aspiranți, care și-au trimis materiale unul altuia, și la site-uri mici de
    amatori. E un fragment dintr-o poveste science-fiction care a ajuns din greșeală în
    ciberspațiu.
    – SF, am spus, dar nu s-a prins. Există diverse modalități de a da de înțeles
    că glumești, dar nu le-am stăpânit niciodată. De ce eu? am întrebat.
    – Pariez că s-a întâmplat fiindcă ești pe serverul Fundației, a răspuns Ron.
    Cel din New Mexico. Nu-i ăla cu noul computer cuantic, cel care primește un
    mesaj la câteva milisecunde înainte de a fi trimis? Am citit povestea în Science
    News. Un el de salt. Dar, hei, asta îl face receptorul perfect pentru istorisirea unei
    călătorii în timp. Apropo de timp...
    S-a uitat la ceas, pe urmă s-a ridicat și mi-a strâns mâna. I-am înțeles
    ușurarea când și-a luat rămas-bun. Am încercat să-i rețin mâna, dar și-a tras-o.
    – Ținem legătura, mi-a spus.
    Oamenii de pe stradă treceau în goană pe lângă noi. Sixth Avenue e cu sens
    unic pentru mașini, dar are două direcții pentru oameni. Nu mă deranjau, din
    spatele sticlei.
    – Pe cuvânt de cercetaș? am întrebat.
    – Pe cuvânt de cercetași
    Am încercat să-i iau din nou mâna, doar ca să mă asigur, dar plecase.
    Mama mea îl eliberase în sfârșit.
    SÂMBĂTĂ
    Dezastru. Am ratat captura amândoi, Grub și cu mine. Am fost alungați din
    crevasă. Ne-am trezit – sau, mai degrabă, eu am fost trezit de Grub. Am fost tras
    afară din crevasă și așezat în picioare, pe lângă cei trei HS cu sulițe lungi de la
    intrarea grotei.
    Grub îi mirosise înainte de a-i vedea sau a-i auzi. Au pus stăpânire pe
    proviziile noastre, pe foc și, desigur, pe crevasă, în vreme ce noi ne cățăram în
    goană pe stânci, către gheața de deasupra. Nu s-au arătat interesați să ne
    urmărească sau să ne facă vreun rău, ci doar să ne sperie. Acum înțeleg ce s-a
    întâmplat în cadrul întâlnirii: HS nu i-au omorât pe NT, doar le-au acaparat
    locurile, hrana, focurile, și i-au pus pe fugă, și i-au mâncat pe aceia dintre copiii
    lor care le-au căzut în mâini. Era destul. Între timp, se întunecă, iar Grub
    așteaptă de la mine să aprind focul. Voi face unul mic, cu siguranță.
    De obicei îmi plăceau sâmbetele, cred, dar acum mi se păreau triste, chiar și
    la laborator. Mă întrebam unde se afla Ron, undeva în văzduh. Îi place să zboare.
    Desigur, nu era treaba mea, nu mai era. Aproape că îmi doream ca mama să fie
    încă în viață. Aș avea pe cine să sun. Există o mulțime de telefoane în laborator.
    242
    Duminică a fost la fel.
    DUMINICĂ
    N-a fost nici o captură Nu s-a întâmplat nimic. HS care ne-au alungat sunt
    și acum în crevasă, doi la număr. Dacă aș fi lăsat comul acolo, i-ați avea cel
    puțin pe ei. Spre surprinderea lor. Tot ce am putut să fac a fost să-l trag pe Grub
    destul de aproape ca să vadă. E îngrozit. Și eu. Suntem la 144 de ore de la un nou
    punct de captură, dacă se poate realiza. Voi menține comunicațiile astea la un
    nivel cât mai redus, ca să păstrez bateriile în stare de funcționare cât mai mult cu
    putință. N-am văzut soarele de când am ajuns aici.
    Luni am primit un mesaj strict personal de la Fundație. Atașat, era un bilet
    electronic pentru un zbor către New Mexico, să iau parte la discuțiile pentru noul
    proiect. Ăștia nu știu că eu nu zbor niciodată? Am căutat în josul paginii și iată-l,
    penultimul mesaj din trecutul îndepărtat și viitorul apropiat.
    LUNI
    Azi-dimineață Grub și cu mine i-am găsit pe patru din ceata lui, fără foc și
    înghețați, într-o mică grotă de pe creastă, deasupra gheții. I-am îngropat cu mare
    efort. Nici urmă de ceilalți, nu mai mult de cinci sau șase. Am sentimentul
    înfricoșător că sunt de fapt ultima ceată, rămași fără copii. Când HS le-au luat
    focul, le-au semnat condamnarea la moarte, doar dacă NT nu au avut norocul să
    dea peste un fulger sau un vulcan activ. Poate că asemenea întâmplări nu sunt
    atât de rare „atunci” ca „acum”. Vom vedea.
    Marți m-am dus pentru prima dată singur la Bagel Beret. Mi s-a părut
    ciudat. Nu cred c-am să mai merg. Mesajul de astăzi, ultimul, a lămurit totul.
    Acum știu de unde sunt mesajele, și mai știu că voi zbura la New Mexico. Va
    trebui să-mi iau inima-n dinți și să merg. E doar o oprire dintr-o lungă călătorie.
    MARȚI
    S-ar putea ca acesta să fie ultimul de vreme ce până și lumina BD de pe
    com începe să se stingă. Își dă duhul, cred că era momentul. Avem, oricum, alte
    griji. Au mai sosit și alți HS pe teritoriul de mai jos. Îi vedem agitându-se, ieșind
    la vânătoare. Noi? Noi nu suntem pe cale de a afla. Mâine vom trece creasta să
    vedem dacă putem da de urme. Grub doarme acum, dar au trecut ore întregi
    până ce a încetat să tremure. Mâinile lui nu voiau să se dezlipească de mine. Te
    rog, nu mă părăsi, spunea el, cu acel amestec NT de gesturi, atingeri și vorbire,
    iar eu am spus că nu o voi face, dar mi-am dat seama că nu mă credea, și cine-l
    poate învinui? Era singur pe lume, mai singur, bănuiam, decât știa. Dacă ceata
    lui e în viață (și mă îndoiesc de asta), se află undeva deasupra noastră,
     fără copii, fără foc, murind încet de durere și de frig. Mă cutremur când mă gândesc
    la asta. Nu mă vei părăsi? m-a întrebat din nou, într-o doară, din vârful
    degetelor, chiar înainte de a adormi. I-am pus buricele degetelor pe buzele mele
    ca să înțeleagă ce spun și să știe că era pentru el, Grub.
    Pe cuvânt de cercetaș, am spus.

    Turism - John Harrison

    Titlu Original : Tourism  (2004)
    Science Fiction: The best of 2004 (january 2005, ed. Karen Haber, Jonathan Strahan, publ. ibooks

      In romana : Turism - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira,2008
    Traducere: Antuza Genescu

    O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.

     A  8 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira


    John Harrison 1945

    Calificativ: D


    O povestire slaba , nimic deosebit, incearca sa reia subiectul unui Picnic la marginea drumului dar fara a reusi nici pe departe.


    Michael John Harrison (nascut1945 in Rugby, Warwickshire, Marea Britanie), cunoscut mai ales pentru numele de scriitor M. John Harrison, este un scriitor si critic britanic. Este considerat unul din cei mai bun scriitori de fantasy moderni si SF. Locuieste in Londra.  Este pasionat de pitici si chitari electrice.
    Inca din scoala, dupa moartea prematura a tatalui sau devine un rebel, aspect al personalitatii pe care il va manifesta si in lumea SF, unde ca si critic va introduce mai multe polemici aprinse. A fost unul din fondatorii Noului Val SF alaturi de scriitorul american Norman Spinrad, alt spirit rebel al SF ului. A fost preiten si cu Michael Moorcock.
    A scris mult pe tema absurdului si a fost foarte apreciat de scriitori precum Angela Carter, Neil Gaiman (care l-a numit Maestrul Zen al Prozei SF), China Mieville, William Gibson and Clive Barker.
    Harrison isi descrie opera avand ca scop "o intentie speciala de a ilustra valorile umane descriind efectele absentei lor".

      Pentru povestirea CLIMBERS  a primit Premiul Boardman Tasker in anul 1989.
    In 2002 pentru LIGHT  a primit Premiul James Triptee Memorial si Premiul Tahtivaeltaja.   
    NOVA SWING, continuarea la LIGHT, primeste in 2007 premiile Arthur C. Clarke si Philip K. Dick

    Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.         O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.

    De remarcat este faptul ca autorul a fost tradus  in limba romana cu  Nova Swing, cel mai premiat roman al sau.

    duminică, 3 februarie 2013

    Cand Dumnezeu a batut din palme - Michael F. Flynn

     Titlu Original : The clapping hands of God (2004)
     Analog Science Fiction and Fact, july-august 2004 (july 2004, ed. Stanley Schmidt, publ. Dell Magazines)

    Nominalizata in 2004 la Premiul Analog la categoria nuvela.
    Nominalizata in 2005 la Premiul Hugo la cetegoria Cea mai buna nuvela.

      In romana : Cand Dumnnezeu a batut din palme - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira,2008
    Traducere: Ana Veronica Mircea

    O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.

    A 7 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira



    Michael F. Flynn b. 1947

    Calificativ: B - Readable

      Mie mi se pare exagerat subiectul, din ce am vazut si in evolutia omenirii, de multe ori CEI STRAINI, ALTERITATEA au fost perceputi ca fiind o amenintare si de cele mai multe ori au fost tratati cu violent faraa se incerca o comunicare sincera. 
                   De aceea scenariul povestirii mi se pare plauzibil si logic, de aceea nu inteleg trimiterea deloc subtila la civilizatia araba deoarece nu a fost singura civilizatie de pe pamant care a prezentat elemente de agresivitate si intoleranta....toate imperiile antice, egipteni, asirieni, persani , chiar si populatiile din Americi care aveau obiceiuri atat de sangeroase ...incasi, azteci, mayasi.....si in speta toata istoria omenirii antichitate, ev mediu, perioada moderna si contemporana, toate sunt pline de violente intre grupurile umane pe baze nationale, religioase. Sa nu mai spunem de Inchizitie dar si de multe altele. Au fost la fel de prezente in civilizatia europeana decare suntem atat de mandri. Si fenomenul colonialismului ce a fost?
                      Daca omorai indieni nici nu trebuia sa te spovedesti pentru ca Papa acelor timpuri a dat o BULA de aia de a lui prin care spunea ca indienii nu sunt oameni deci nu e pacat daca ii omori fiindca nu au suflet, fiind la fel precum porcii, gainile si vitele. Pai pe ce sa se sustina comertul de sclavi ca fiind corect in fata lui Dumnezeu si epurarile indienilor pentru a le fura pamanturile? Sa mai vorbim de Hitler ceva mai incoace?
                     Povestea e frumoasa, atat prin crearea unui decor fascinant si a unei povesti antrenante dar destul da banale in substanta ei, pe pamant intamplandu-se multe cu mult mai rele.


              Oamenii ajung sa investigheze diferite planete din alte sisteme planetare, incercand a nu se faceremarcati pe cat posibil, pentru a vedea daca are rost sa stabileasca un contact cu acele civilizatii sau nu.
                O astfel de expeditie ajunge pe o planeta edenica, intr-un varf de munte unde totul era de o frumusete nemaiintalnita. Descopera si ca e locuita de o forma de viata inteligenta care pare a fi bine organizata social, fara multa violenta incat se gandesc la faptul ca ar fi bine de initiat un prim contact. 
                      Insa exact inainte de a face acest lucru cei de planeta primesc pentru prima oara vizita unei alte forme de viata de pe o planeta vecina din sistemul lor planetar. Daca in prima zi ii primesc cu omenie, se imprietenesc, sarbatoresc impreuna, pe timpul noptii ii omoara pe toti, ceea ce va declansa o miscare foarte dura de pedepsire, deoarece cei de pe planeta vecina erau mult mai avansati tehnologic. Afost ca o lupta intre samurai si o armata moderna, ca intre o armata de ev mediu si una moderna. De precizat ca pana isi dau seama ca atacul este  o pedeapsa pentru crimele facute de localnici miseleste membrii expeditiei ii considera niste victime nevinovate si inocente, punandu-si chiar problema interventiei in favoarea lor.
                        In timp ce avea loc lupta un membru al localnicilor a observat ca pe munte este activitate si a urcat cu un balon pana la tabara cercetasilor de pe Pamant unde fara nici o incercare de comunicare omoara 2 membri ai expeditiei si cand este apoi interogat de ce prizonierul raspunde ca oricine paseste pe planeta lor va fi ucis fara discutii.

                


    Michael Francis Flynn (born 1947 Easton, Pennsylvania, USA) este un scriitor american de SF. Desi scrierile sae sunt incadrate la hard SF mai ales are si scrieri care trateaza teme din stiintele umaniste, precum sociologia si psihologia.
    In 1986 castiga Premiul Analog pentru nuvela EIFELHEIM si in anii  1988 si 1990  acelasi Premiu Analog pentru cel mai bun articol de critica SF. 
    In 1991 primeste Premiile Locus, Prometheus si Compton Crook pentru romanul IN THE COUNTRY OF THE BLINDS.
    In 1992 castiga Premiul Prometheus pentru nuvela FALLEN ANGELS.In 1994 castiga pentru aceeasi nuvela Premiul Seiun in Japonia.
    In 1994 castiga al 4 lea Premiu Analog din cariera sa pentru MELODIES OF THE HEART.
    Povestirea HOUSE OF DREAMS a castigat Premiul Theodore Sturgeon in 1998.
    In 2007 castiga Premiul Sidewise si al 5 lea Premiu Analog din cariera sa pentru povestirea QUATIONES SUPER CAELO ET MUNDO.
    In 2009 castiga al 6 lea Premiu Analog din cariera sa pentru nuvela WHERE  THE WINDS ARE ALL ASLEEP.



    Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.         O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.

    Oameni de nisip si zgura - Paolo Bacigalupi

    Titlu Original : The people of sand and slag  (2004)
    The Magazine of Fantasy & Science Fiction, February 2004 (february 2004, ed. Gordon Van Gelder, publ. Spilogale Inc)
    • 2005 Nominalizata la categoria Cea mai buna nuvela la Premiul Hugo
    • 2005 Premiul Locus- Locul 11 la categoria cea mai buna nuvela
    • 2006 Nominalizata la categoria Cea mai buna nuvela la Premiul Nebula

      In romana : Oameni de nisisp si zgura - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira
    Traducere: Roxana Brinceanu

    O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.

    A 6 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira


    Paolo Bacigalupi b.1972

    Calificativ: A - Good Read

     Ok, e o povestire emotionanata despre dezumanizare, despre ce poate ajunge omul in evolutia sa si  frigerea cainelui si mancarea acestuia pe plaja la asfintit dupa ce le fusese companion e tenebroasa si  scarboasa. Da. 

                 Dar deja suntem asta, oare abatoarele noastre imense ce sunt? 
                 Care este deosebirea dintre vaci, gaini, cai si caini, pisici? Dintre o viata si alta?
                 Nu suntem deja asa?

               Dar, trecand peste acest moment de invitare la sinceritate trebuie sa admit ca povestirea este scrisa sensibil si terifiant in acelasi timp desi tema este destul de simpla.

                O povestire avertisment , extrem de cruda , terifianta pe final care iti smulge bucati din suflet incat te intrebi ....Se poate ca oamenii sa ajunga chiar acolo?
                 Se poate si chiar au ajuns si am sa va explic imediat de ce. 

                 In viitor oamenii sufera anumite mutatii si practic devin niste fiinte aproape deloc biologice care se hranesc cu materie anorganica si sunt alcatuiti din tot felul de dispozitive nonbiologice. 

                 Viata asa cum o stim noi a disparut de pe pamant mai existand doar la muzee si gradini zoologice si acelea putine. 

               Cand o echipa de muncitori gasesc o fiinta vie adica un caine, fapt aproape imposibil, de neconceput, cum a putut sa supravietuiasca. La inceput se distreaza cu el desi doi din cei 3 propun sa il manance asa de dragul unei chestii exotice, dar al treilea doreste sa il pastreze, numai intretinerea acestuia cu mancare , tratamente medicale costandu-l o avere.
                In cele din urma isi da seama ca il costa prea mult si intr-o vacanta pe o plaja poluata cu petrol  de pe o insula exotica cainele se raneste in toate sarmele si materialele metalice ce impanzeau plaja decide ca ar costa prea mult sa il mai salveze si il fac friptura pe plaja. 

              


    Paolo Tadini Bacigalupi (nascut 1972) este un scriitor american de science fiction si fantasy.
    A castigat Premiile Hugo, Nebula, John Campbell Memorial, Locus si Compton Crook pentru cel mai bun roman de debut in 2010 pentru romanul THE WINDUP GIRL, tradus Fata Modificata si la editura Nemira in anul 2013. Acest roman a fost nominalizat si de revista Time in Top 10 Cele mai bune romane ale anului 2009.
    A castigat Premiul Locus pentru cea mai buna colectie SF a anului pentru  Pump Six and Other Stories in 2008 si Premiul Locus pentru cea mai buna nuveleta in 2008 pentru PUMP SIX, din colectia de povestiri cu acelasi nume.
    In 2006 a castigat premiul Theodore Sturgeon Memorial pentru THE CALORIE MAN.
    In 2007 a castigat Premiul Cititorilor Revistei Asimov pentru YELLOW CARD MAN. 
    Povestirea SHIP BREAKER a castigat Premiul Michael L. Printz pentru cea mai buna povestire pentru tineri.

    Romanul FATA MODIFICATA poate fi achizitionat din librariile Nemira sau online
    http://www.nemira.ro/nautilus-sf/fata-modificata--2142
    cu o reducere binevenita.

     Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.         O puteti achizitiona online de aici   http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144     pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si alte librarii cu reduceri Nemira.



     – O mișcare ostilă! Mult înăuntrul perimetrului! Mult înăuntru!
    Mi-am smuls ochelarii Reacție Imersivă în timp ce adrenalina alerga prin
    mine. Peisajul urban virtual pe care eram cât p-aci să-l distrug dispăru, înlocuit de
    multiplele imagini din camera noastră de monitorizare a operațiunilor miniere
    SesCo. Pe unul dintre ecrane, traseul roșu fosforescent al unui intrus aluneca peste
    o hartă de teren, un impuls fierbinte ca sângele croindu-și drum către Mina 8.
    Jaak ieșise deja din camera de monitorizare. Am alergat după echipament.
    L-am ajuns la vestiare, când tocmai înhăța un TS-101, niște grenade și-și
    trăgea exoscheletul de impact peste corpul tatuat. Își înfășură bandulierele de
    protecție peste umerii masivi și alergă spre ecluzele exterioare. Mi-am încheiat
    exoscheletul, am tras 101-ul din rastel, i-am verificat încărcătura și l-am urmat.
    Lisa era deja în HEV, ale cărui turbine țipau ca niște duhuri rele, când se
    deschise trapa. Centaurii santinele ridicară armele spre mine, apoi se relaxară,
    după ce datele de identificare prieten/dușman se derulară pe displayurile lor. Am
    țâșnit peste pistă, cu pielea înțepându-mă sub rafalele vântului înghețat din
    Montana și sub jetul motoarelor Hentasa Mark V. Deasupra, norii sclipeau în
    portocaliu, luminați de roboții minieri ai SesCo.
    – Hai, Chen! Mișcă! Mișcă! Mișcă!
    Am sărit în vehiculul de vânătoare. Nava țâșni spre cer. Se aplecă,
    aruncându-mă într-un perete, apoi motoarele Hentasa își încheiară ciclul și
    vânătorul se îndreptă înainte. Trapa HEV-ului alunecă, închizându-se. Urletul
    vântului tăcu.
    Am înaintat chinuit către coconul de pilotaj și am privit peste umerii lui
    Jaak și ai Lisei peisajul de dedesubt.
    – Ai avut un joc bun? întrebă Lisa. Am mârâit.
    – Aproape câștigasem. Ajunsesem până la Paris.
    Am tăiat cețurile de deasupra bazinelor de colectare, zburând la câțiva
    154
    centimetri deasupra apei, apoi am atins malul opus. Vânătorul se zdruncină când
    softul anticoliziune ne azvârli de pe terenul accidentat. Lisa nu ținu cont de
    computere și forță nava înapoi, aproape de sol, aducându-ne atât de jos încât miaș
    fi putut târî mâna prin prundiș în timp ce goneam șuierând pe deasupra lui.
    Alarmele urlară. Jaak le decupla, iar Lisa împinse vânătorul și mai jos. În
    față se deslușea o movilă de reziduuri. I-am ras culmea și am căzut, la limita
    greții, în valea următoare. Motoarele Hentasa se cutremurară, când Lisa le forță
    până la limită. Am mai șters o culme. La orizont se întindea profilul zimțat al
    munților perforați de mine. Ne-am scufundat din nou în ceață și am trecut razant
    peste un alt bazin de colectare, lăsând siaje neregulate în apele dense și aurii.
    Jaak studie scanerele vânătorului.
    – L-am prins, zise cu un rânjet. Se mișcă, dar încet.
    – Contactul va avea loc într-un minut, completă Lisa. Nu a lansat
    contramăsuri.
    Am privit intrusul pe ecranul de urmărire, care ne oferea date în timp real,
    furnizate de sateliții SesCo.
    – Nici măcar nu e o țintă mascată. Am fi putut arunca un mini asupra lui de
    la bază, dacă am fi știut că nu are de gând să se joace de-a v-ați ascunselea.
    – Ți-ai fi putut termina jocul, spuse Lisa.
    – Tot îi putem servi o bombiță, sugeră Jaak. Am scuturat din cap.
    – Nu, hai să ne uităm. Dacă-l vaporizăm, nu mai rămâne nimic, și
    Bunbaum o să vrea să știe de ce am folosit vânătorul.
    – Treizeci de secunde.
    – Nu i-ar fi păsat, dacă cineva nu ar fi luat vânătorul pentru o excursie de
    plăcere la Cancun.
    Lisa ridică din umeri.
    – Voiam să înot. Fie asta, fie îți spărgeam ție rotulele.
    Vânătorul trecu peste o altă serie de movile. Jaak studie monitorul.
    Ținta se îndepărtează. Tot lent. O să-l prindem.
    – Cincisprezece secunde, zise Lisa.
    Se desfăcu din centurile de siguranță și trecu vânătorul pe automat. Ne-am
    repezit cu toții la trapă când HEV-ul se smuci spre cer, pilotul automat încercând
    cu disperare să se smulge de primejdia rocilor de sub pântece.
    Am sărit prin trapă, unu, doi, trei, prăbușindu-ne ca niște Icari. Ne-am izbit
    de pământ cu sute de kilometri la oră. Exoscheletele se sparseră ca sticla,
    aruncând resturile spre cer. Cioburile căzură în jurul nostru, petale de metal negru
    absorbind radarul dușmanului și înșelând detectoarele de căldură, în timp ce noi
    ne rostogoleam pe prundișul noroios, până ne opream brusc, devenind vulnerabili.
    Vânătorul zbură peste colină, cu motoarele scrâșnind, ca o țintă
    strălucitoare. M-am săltat în picioare și am alergat spre culme, amestecând
    155
    nămolul sedimentar galben și zdrențele de zăpadă îngălbenită. În spatele meu,
    Jaak era pe jos, cu brațele zdrobite. Resturile exoscheletului său îi marcau drumul
    pe care se rostogolise, o dâră lungă de metal negru lucios. Lisa zăcea la o sută de
    metri distanță, cu femurul ieșindu-i prin coapsă, ca un semn alb de exclamare.
    Am ajuns în vârful movilei și am scrutat valea. Nimic.
    Am mărit amplificarea căștii. Pantele monotone ale altor grămezi de steril
    se întindeau sub mine. Bolovani, unii la fel de mari ca HEV-ul nostru, alții
    spulberați de explozibili puternici, împărțeau versanții cu șisturile gălbui și nisipul
    fin de steril, provenite din operațiunile SesCo.
    Jaak apăru lângă mine, urmat o clipă mai târziu de Lisa, cu cracul
    costumului de zbor rupt și însângerat. Își șterse noroiul galben de pe față și-l
    mâncă, în timp ce studia valea de dedesubt.
    – L-ai găsit?
    Am scuturat din cap.
    – Încă nu. Ești teafără?
    – O fractură curată. Jaak arătă:
    – Acolo!
    Jos în vale ceva alerga, luminat de vânător. Aluneca de-a lungul unui
    pârâiaș, vâscos din cauza scurgerilor de acid. Nava îl mâna înspre noi. Nimic.
    Nici un foc de rachetă. Nici o urmă de arsură. Numai creatura care alerga. O masă
    de păr încâlcit. Patruped. Stropit cu noroi.
    – Vreo chestie bio? m-am întrebat.
    – Nu are mâini, murmură Lisa.
    – Și nici echipament. Jaak mormăi.
    – Ce ticălos nebun face un bio fără mâini? Am căutat spre culmile
    învecinate.
    – O momeală, poate?
    Jaak își verifică datele scanerului, furnizate de instrumentele mai puternice
    ale vânătorului.
    Nu cred. Putem ridica vânătorul mai sus? Vreau să mă uit în jur.
    La comanda Lisei, vânătorul se înălță, oferind senzorilor săi o suprafață mai
    mare. Urletul turbinelor se estompă pe măsură ce câștiga altitudine.
    Jaak așteptă să se adune mai multe date pe displayul său.
    – Nu, nimic. Și nici alte alerte de la stațiile din vecinătate. Suntem singuri.
    Lisa clătină din cap.
    – Ar fi trebuit să aruncăm pur și simplu un mini asupra lui de la bază.
    Jos în vale, fuga biocreaturii se potoli până la un mers ușor. Nu părea să ne
    conștientizeze prezența. Fiind acum mai aproape, ne puteam da seama de cum
    arăta: un patruped păros cu coadă. Părul încâlcit îi atârna de pe gambe ca niște
    orna mente, pline de bulgări de pământ cleios. Pe picioare avea pete de la acizii
    156
    din bazinele de colectare, de parcă ar fi trecut prin șuvoaie de urină.
    – Un bio urât de tot, am spus. Lisa își săltă 101-ul pe umăr.
    – Biotopitură, când o să termin cu el.
    – Stai! făcu Jaak. Nu-l arde! Lisa îl privi iritată.
    – Acum ce mai e?
    – Nu-i deloc o biocreatură, șopti Jaak. E un câine.
    Se ridică brusc și sări peste culmea movilei, alergând drept în jos pe
    prundiș către animal.
    – Stai! strigă Lisa, dar Jaak era deja complet expus și gonea cât putea.
    Animalul îi aruncă o privire lui Jaak, care țipa și îl întărâta în timp ce
    cobora panta, apoi se întoarse și o luă la sănătoasa. Nu se putea pune cu Jaak.
    Jumătate de minut mai târziu prinsese animalul din urmă.
    Am schimbat o privire cu Lisa.
    – Ei bine, zise ea, e îngrozitor de lent dacă e un bio. Ani văzut centauri care
    mergeau mai repede.
    Când i-am ajuns din urmă, Jaak îl încolțise într-un șanț. Animalul stătea în
    centrul unui curent slab de apă noroioasă, tremurând, mârâind și dezgolindu-și
    dinții când îl înconjurarăm, încercă să ne ocolească, dar Jaak îl ținu cu ușurință în
    loc.
    Văzut de aproape, părea chiar și mai patetic decât de la distanță, vreo
    treizeci de kile de râie mârâitoare. Avea labele tăiate și însângerate iar porțiuni din
    blană îi fuseseră smulse, dezvelind răni supurânde de la arsurile chimice.
    – Să fiu al naibii, am gâfâit, holbându-mă la animal. Într-adevăr, seamănă
    cu un câine.
    – Parcă am fi găsit ditamai dinozauru’, rânji Jaak.
    – Cum poate să trăiască aici? Brațul Lisei mătură orizontul:
    – Nu e nimic din care să trăiască. Trebuie să fie modificat. Îl examina mai
    de aproape, apoi privi spre Jaak:
    – Ești sigur că nu intră nimic în perimetru? Că ăsta nu-i o momeală?
    Jaak scutură din cap.
    – Nimic. Nici măcar un șoricel.
    M-am aplecat spre creatură. Își dezgoli colții într-un rictus de ură.
    – E destul de zdravăn. Poate că e adevărat.
    – Oho, chiar e adevărat. Am văzut cândva unul la zoo. Vă spun eu, ăsta-i
    câine, întări Jaak.
    Lisa clătină din cap.
    – Nu se poate. Un câine adevărat ar trebui să fie mort. Jaak rânji și scutură
    capul.
    – Nicidecum. Uită-te la el.
    157
    Se întinse să îndepărteze blana de pe fața animalului, ca să-i putem vedea
    botul.
    Animalul sări și colții i se înfipseră în brațul lui Jaak. Îl scutură cu violență,
    mârâind, când Jaak se holbă la creatura agățată de carnea lui. Își smucea capul
    înainte și înapoi, încercând să-i smulgă brațul. Sângele împroșcă în jurul botului,
    când colții găsiră arterele.
    Jaak râse. Sângerarea încetă.
    – Ei drăcie, uitați-vă aici.
    Ridică brațul până când animalul ieși cu totul din apă, picurând. Am primit
    un cățeluș. Câinele atârna de brațul gros al lui Jaak. Încercă iarăși să-l scuture, dar
    mișcările îi erau ineficiente acum, când spânzura deasupra pământului. Chiar și
    Lisa zâmbi.
    – Trebuie să fie un șoc să te trezești și să constați că te afli la finele
    evoluției.
    Câinele mârâi, hotărât să rămână agățat. Jaak râse și-și scoase cuțitul
    monomol.
    – Poftim, cățelușule.
    Își tăie brațul, abandonându-l în gura animalului uluit. Lisa înălță capul.
    – Crezi că am putea scoate ceva bani din asta? Jaak urmări cum câinele
    devora brațul retezat.
    – Am citit undeva că obișnuiau să mănânce câini. Mă întreb ce gust au.
    Am verificat timpul pe displayul meu. Pierdusem deja o oră pe o aventură
    care nu ne aducea nici un bonus.
    – Ia-ți câinele, Jaak, și du-l în vânător. N-o să-l mâncăm înainte să-l
    anunțăm pe Bunbaum.
    – Probabil îl va declara proprietatea companiei, bombăni Jaak.
    – Mda, așa se întâmplă întotdeauna. Dar tot va trebui să raportăm. Poate
    vom păstra dovada, dacă tot n-am distrus-o.
    * * *
    La cină am mâncat nisip. În afara bunkerului de securitate, roboții minieri
    huruiau înainte și înapoi, scurmând tot mai adânc în pământ, transformându-l în
    acid și un terci de steril, pe care îl lăsau în bazine deschise, când se îmbina cu apa
    freatică, sau în adevărate geografii montane de sol arid. Era liniștitor să auzi
    mașinile lucrând toată ziua. Doar tu, boții și profiturile. Dacă nu cădea nici o
    bombă în timpul serviciului, se mai adăuga și un bonus frumușel.
    După cină ne-am așezat și am ajutat-o pe Lisa să-și facă pielea tăioasă,
    implantându-i lame de-a lungul membrelor, așa încât de oriunde a-i privi-o să
    arate ca un brici. Se gândise să-și pună lame monomol, dar ar fi putut sa-și reteze
    158
    prea ușor vreun membru din întâmplare, iar noi pierdusem și așa destule părți
    corporale, fără să mai adăugăm și asta la mutilare. Genul ăsta era pentru cei care
    nu trebuie să muncească: artiștii din New York City și din California.
    Lisa avea o trusă DermDecora. O cumpărase ultima dată când fusesem în
    vacanță și cheltuise mult ca s-o obțină, în loc să-și ia una dintre mărfurile
    contrafăcute care invadaseră piața. Ne-am străduit să-i tăiem pielea până la os și
    să instalăm lamele. Un prieten de-al nostru din LA spunea că el organizează
    petreceri DermDecora numai pentru ca toată lumea să-și poată face modificările și
    să se ajute reciproc la zonele greu accesibile.
    Lisa îmi aranjase șira spinării, ornamentând-o încântător cu lumini de
    aterizare de la coccis până la baza craniului, așa că nu mă deranja s-o ajut, dar
    Jaak, care își făcuse toate modificările la un salon de tatuaj de modă veche din
    Hawaii, nu era așa de mulțumit. Era puțin frustrant, deoarece carnea ei tot încerca
    să se cicatrizeze înainte să instalăm lamele, dar în cele din urmă i-am dat de capăt
    și după o oră începuse să arate bine.
    După ce am terminat cu implanturile frontale ale Lisei, ne-am adunat în
    jurul ei și am hrănit-o. Aveam un bol cu nămol rezidual, din care îi turnam în gură
    să-i grăbească procesul de integrare. Când nu o hrăneam, ne uitam la câine. Jaak îl
    înghesuise într-o cușcă improvizată într-un colț al camerei noastre comune. Zăcea
    acolo ca mort.
    Lisa spuse:
    – I-am verificat ADN-ul. E într-adevăr un câine.
    – Bunbaum te crede?
    Îmi aruncă o privire supărată.
    – Tu ce crezi?
    Am râs. La SesCo, responsabilii cu apărarea tactică se presupunea că
    trebuie să fie rapizi, flexibili și letali, însă în realitate procedurile noastre standard
    erau mereu aceleași: să-i lovim cu bombe atomice pe intruși, să ardem resturile
    până se topesc, astfel încât să nu mai poată crește la loc, să mergem pe plaje în
    vacanțe. Eram independenți și de încredere în privința deciziilor tactice, dar în
    nici un caz SesCo nu ar fi crezut că soldații săi de zgură găsiseră un câine în
    munții lor de steril.
    Lisa aprobă din cap.
    – Voia să știe cum drăcia naibii a putut supraviețui un câine pe acolo. Apoi
    a vrut să știe de ce nu l-am prins mai devreme. Voia să știe pentru ce ne plătește.
    Își dădu părul blond de pe față și fixă animalul.
    Ar fi trebuit să-l ard.
    – Și ce vrea să facem?
    – Nu scrie în manual. O să ne sune.
    Am studiat animalul schilod.
    159
    – Eu vreau să știu cum a supraviețuit. Câinii sunt carnivori, nu?
    – Poate că unii dintre ingineri i-au dat carne. Așa cum a făcut Jaak.
    Acesta scutură din cap.
    – Nu cred. Fraierul mi-a vomat brațul aproape imediat ce l-a mâncat.
    Mișcă noul său ciot acolo unde brațul i se refăcea rapid.
    – Nu cred că suntem compatibili.
    – Dar noi putem să-l mâncăm, nu? am întrebat. Lisa râse și luă o lingură de
    reziduuri.
    – Noi putem mânca orice. Suntem la capătul lanțului trofic.
    – Ciudat că el nu ne poate mânca.
    – Probabil ai mai mult plumb și mercur în sânge decât ar fi putut avea orice
    alt animal de dinaintea tehno-larvelor.
    – Asta-i rău?
    – Era o otravă.
    – Ciudat.
    – Mi se pare că l-am deteriorat când l-am pus în cușcă, zise Jaak, studiindul
    cu seriozitate. Nu se mai mișcă așa ca înainte. Și am auzit ceva plesnind când lam
    înghesuit acolo.
    – Și?
    Jaak ridică din umeri.
    – Nu cred că se vindecă.
    Câinele arăta într-adevăr cam lovit. Zăcea acolo, cu coastele ridicându-i-se
    și coborând ca niște foaie. Avea ochii pe jumătate deschiși, dar nu păreau să se
    fixeze pe niciunul dintre noi. Când Jaak făcu o mișcare bruscă, tresări pentru o
    secundă, dar nu se ridică. Nici măcar nu mârâi.
    – N-am crezut niciodată că un animal poate fi atât de fragil.
    – Și tu ești fragil. Nu e o surpriză prea mare.
    – Da, dar eu nu i-am rupt decât vreo câteva oase, și acum uită-te la el. Stă
    întins acolo și gâfâie.
    Lisa se încruntă gânditoare.
    – Nu se vindecă.
    Se ridică ezitant în picioare și se apropie să se uite în cușcă. Glasul ei era
    emoționat.
    – Chiar e un câine. Așa cum eram și noi. Poate dura săptămâni până să se
    vindece. Un os rupt, și s-a terminat.
    Întinse o mână ascuțită în cușcă și-i făcu o tăietură fină pe picior. Sângele
    izbucni și continuă să curgă. Dură minute întregi până să înceapă să se coaguleze.
    Câinele stătea nemișcat și gâfâia, categoric epuizat. Ea râse.
    – Greu de crezut că au fost vremuri în care să trăim destul de mult ca să
    160
    putem evolua din așa ceva. Dacă îi tai picioarele, nu mai cresc la loc, spuse, și
    înălță capul, fascinată.
    – E la fel de delicat ca piatra. Dacă o spargi, nu-și mai revine niciodată.
    Se întinse să mângâie blana încâlcită a animalului.
    – Și la fel de ușor de distrus ca nava de vânătoare. Comul bâzâi. Jaak se
    duse să răspundă.
    Lisa și eu ne holbam la câine, mica noastră fereastră către preistorie.
    Jaak se întoarse în cameră.
    – Bunbaum trimite un biolog să se uite la el.
    – Vrei să spui un bioinginer, l-am corectat.
    – Nu. Biolog. Bunbaum spune că ei studiază animalele. Lisa se așeză. I-am
    verificat lamele ca să văd dacă pierduse vreuna.
    – E o muncă inutilă.
    – Probabil îi creează din ADN. Studiază ce fac. Comportamentul, rahaturi
    de genul ăsta.
    – Cine-i angajează? Jaak ridică din umeri.
    – Pau Foundation are trei pe statul de plată. Tipi de la Originea Vieții. Ei îl
    trimit pe ăsta. Mushi-cumva. Nu i-am reținut numele.
    – Originea vieții?
    – Sigur, știi tu, ceea ce ne face să trăim. Ce ne ține în viață. Chestii de
    genul ăsta.
    Am turnat un pumn de nămol rezidual în gura Lisei. Ea înfulecă
    recunoscătoare.
    – Nămolul ne face să trăim, am zis eu. Jaak făcu semn din cap spre câine.
    – Nu face să trăiască un câine. Ne-am uitat cu toții la câine.
    E greu de spus ce-l face să trăiască.
    Lin Musharraf era un tip scund cu păr negru și un nas coroiat, care îi
    domina fața. Își gravase pielea cu implanturi luminoase așezate în modele
    spiralate, așa că apăru ca niște vârtejuri de cobalt în întuneric, atunci când sări din
    HEV-ul său închiriat.
    Centaurii înnebuniră din cauza musafirului neautorizat și-l înconjurară,
    lipindu-l de navă. Erau grămadă pe el și pe trusa lui ADN, adulmecându-l,
    plimbându-și scanerele peste valiză, ațintindu-și 101-urile spre fața lui luminoasă
    și mârâind la el.
    L-am lăsat să transpire un minut înainte de a-i alunga. Centaurii se
    retraseră, înjurând și dându-i ocol, dar nu-l arseră. Musharraf părea zguduit. Nu-l
    puteam învinui. Erau niște monștri înspăimântători: mai mari și mai rapizi decât
    un om. Schimbările lor de comportament îi făceau feroce, upgradările de
    conștiință le ofereau capacitatea de a opera cu echipament militar, iar reacția lor
    161
    de combat era atât de rudimentară, încât atunci când erau amenințați nu știau
    decât să atace.
    Văzusem un centaur pe jumătate carbonizat rupând un om în bucăți cu
    mâinile goale și apoi luând cu asalt o culme fortificată inamică, târându-și carcasa
    topită doar cu brațele. Sunt creaturi grozave pe care să te bazezi când începe să
    plouă cu foc.
    L-am scos pe Musharraf afară din grămadă. Avea un pachet întreg de
    memorii adiționale clipindu-i pe ceafă: un cablu gros de date era conectat direct
    pe creier, fără protecție la impact. Centaurii l-ar fi putut doborî cu o singură
    lovitură la ceafă. Poate cortexul său ar fi crescut la loc, dar nu ar mai fi fost
    același. Privind la acele triple nervuri clipitoare de inteligență, care îi ieșeau din
    ceafă, îți puteai da seama că era un autentic șobolan de laborator. Numai creier,
    lipsit de instinct de supraviețuire. Nu mi-aș fi înfipt memorii adiționale în cap nici
    pentru un bonus triplu.
    – Aveți un câine? întrebă Musharraf, când am ieșit din raza de acțiune a
    centaurilor.
    – Așa credem.
    L-am condus jos în bunker, am trecut de rastelele cu arme și sălile de
    antrenament, până în camera comună unde adusesem câinele. Câinele ridică ochii
    spre noi, auzindu-ne intrând, cea mai complexă mișcare pe care o făcuse de când
    îl pusese Jaak în cușcă. Musharraf se opri brusc și se holbă la el.
    – Remarcabil.
    Îngenunche în fața cuștii animalului și descuie ușa. Întinse un pumn de
    tablete. Câinele se săltă greoi. Musharraf se dădu înapoi, făcându-i loc, iar câinele
    îl urmă țeapăn și ezitant, adulmecând tabletele. Își îngropa botul în mâna lui
    cafenie, gâfâind și înfulecând hrana. Musharraf ridică ochii.
    – L-ați găsit la puțurile de colectare a reziduurilor?
    – Exact.
    – Remarcabil.
    Câinele termină tabletele și adulmecă palma căutând altele. Musharraf râse
    și se ridică în picioare.
    – Nu mai primești. Nu acum.
    Deschise trusa ADN, scoase un ac pentru prelevare și înțepă câinele.
    Seringa se umplu cu sânge. Lisa îl urmărea.
    – Vorbești cu el? Musharraf ridică din umeri.
    – Din obișnuință.
    – Dar nu e o ființă inteligentă.
    – Mă rog, nu, dar îi place să audă voci.
    Seringa se umplu complet. Scoase acul, desfăcu recipientul colector și îl
    fixă în trusă. Softul de analiză se trezi la viață și sângele dispăru în inima trusei,
    162
    cu un șuierat slab de absorbție.
    – De unde știi?
    Musharraf ridică iarăși din umeri.
    – E un câine. Așa sunt câinii.
    Ne-am încruntat cu toții. Musharraf începu să testeze sângele, fluierând
    încet pentru sine în timp ce lucra. Trusa lui ADN ciripea și tiuia. Lisa îl urmări
    făcând testele, evident supărată că SesCo ne trimisese un șobolan de laborator ca
    să retesteze ceea ce ea făcuse deja. Iritația ei era ușor de înțeles. Și un centaur ar fi
    putut face aceste teste.
    – Sunt uluit că ați găsit un câine la puțurile voastre, murmură Musharraf.
    Aveam de gând să-l ardem, dar Bunbaum nu ne-ar fi lăsat, spuse Lisa.
    Musharraf îi aruncă o privire.
    – Ce frustrant.
    Fu rândul Lisei să ridice din umeri.
    – Ordinele.
    – Totuși, sunt convins că arma voastră termică a prezentat o tentație
    puternică. Ce frumos din partea voastră că nu ați omorât un animal lihnit de
    foame.
    Lisa se încruntă suspicioasă. A început să mă îngrijoreze faptul că ar putea
    să-l facă bucăți pe Musharraf. Era suficient de nebună și fără s-o ia cineva de sus.
    Memoriile adiționale de pe ceafa lui reprezentau o țintă înfiorător de tentantă: o
    lovitură și gata cu șobolanul de laborator. Oare i-ar fi observat cineva lipsa, dacă
    l-am fi aruncat într-un bazin de colectare? Era un amărât de biolog. Nu făcea doi
    bani.
    Musharraf reveni la trusa lui ADN, aparent inconștient de pericol.
    – Știați că în trecut oamenii considerau că trebuie să avem compasiune
    pentru toate creaturile de pe Pământ? Nu numai pentru noi, ci pentru toate
    ființele?
    – Și?
    – Sper că veți dovedi compasiune față de un savant trăsnit și n-o să mă
    dezmembrați astăzi.
    Lisa râse. Eu m-am relaxat. Încurajat, Musharraf spuse:
    – E într-adevăr remarcabil că ați găsit un astfel de specimen în teritoriul
    vostru minier. Nu mai auzisem de unul viu de zece sau cincisprezece ani.
    – Eu am văzut unul la zoo, odată, zise Jaak.
    – Da, bine, la zoo e singurul loc posibil pentru ei. Și laboratoarele, desigur.
    Încă mai oferă informații genetice utile.
    Analiza rezultatele testelor, dând din cap pentru sine, pe măsură ce
    informațiile se derulau pe ecranul trusei.
    – Cine are nevoie de animale, când poți mânca piatră? rânji Jaak
    163
    Musharraf începu să-și împacheteze trusa ADN.
    – Tehno-larvele. Cu siguranță. Noi am depășit regnul animal, Își încuie
    trusa și dădu din cap.
    – Ei bine, a fost chiar instructiv. Mulțumesc că mi-ați permis să văd
    specimenul vostru.
    Nu-l iei cu tine? Musharraf se opri, surprins.
    – O, nu. Nu cred că o să fac asta.
    – Deci nu e un câine?
    Ba da, cu siguranță este un câine adevărat. Dar ce naiba să fac eu cu el?
    spuse, și ridică un flacon cu sânge. Avem ADN-ul. Unul viu nu prea merită să-l ții
    pe lângă tine. E foarte costisitor de întreținut, să știți. Fabricarea hranei unui
    organism primar este destul de complicată. Încăperi curate, filtre de aer, lumină
    specială. Nu e ușor să recreezi rețeaua vieții. E mult mai simplu să te dezlegi
    complet de la ea decât să încerci s-o recreezi.
    Aruncă o privire câinelui.
    Din nefericire, prietenul nostru blănos nu ar fi trebuit să supraviețuiască în
    vremurile tehno-larvelor. Viermii o să-l mănânce la fel de repede cum mănâncă
    orice altceva. Nu, ar fi trebuit ca animalul să fie fabricat pornind de la zero. Și zău
    așa, ce rost ar fi avut? O biocreatură fără mâini? Râse și se îndreptă spre HEV.
    Ne-am uitat toți unul la altul. Am alergat după doctor și l-am prins la ieșirea
    pe pistă. Se oprise chiar înainte de a deschide ecluza.
    – Centaurii voștri mă cunosc? întrebă el.
    – Da, ești în regulă.
    – Bun.
    Deschise ecluza și ieși în aerul rece. M-am luat după el.
    – Stai! Ce să facem cu el?
    – Cu câinele?
    Doctorul urcă în HEV și începu să-și lege centurile. Vântul sufla în jurul
    nostru, aducând nisip înțepător din grămezile de steril.
    – Duceți-l înapoi la puțuri. Sau ați putea să-l mâncați, presupun. Înțeleg că
    ar fi o adevărată delicatesă. Există rețete pentru a găti animale. Cer timp, dar dau
    rezultate absolut extraordinare.
    Pilotul lui Musharraf începu să tureze turbinele.
    – Glumești?
    Musharraf ridică din umeri și strigă peste urletul din ce în ce mai puternic
    al motoarelor:
    – Ar trebui să încercați! E doar o altă parte a moștenirii noastre care s-a
    atrofiat de când cu tehno-larvele!
    Coborî ușa coconului zburător, sigilându-se înăuntru. Turbinele crescură
    viteza și pilotul îmi făcu semn să mă dau înapoi din siajul lor atunci când HEV-ul
    164
    se înălță încet în aer.
    * * *
    Lisa și Jaak nu puteau cădea de acord asupra a ce ar trebui să facem cu
    câinele. Aveam protocoale pentru rezolvarea conflictelor. Fiind un trib de ucigași,
    aveam nevoie de ele. În mod normal, consensul funcționa în cazul nostru, dar din
    când în când ne blocam pur și simplu și țineam cu dinții de poziții, după care nu
    se mai putea face prea mult fără să fie omorât careva. Lisa și Jaak se
    încăpățânaseră, și după câteva zile de certuri, cu Lisa amenințând să frigă creatura
    noaptea, când Jaak nu era atent, și Jaak amenințând s-o frigă pe ea dacă făcea asta,
    în cele din urmă s-a ajuns la vot. Eu trebuia să decid.
    Eu zic să-l mâncăm, declară Lisa.
    Stăteam în camera de monitorizare, urmărind imaginile prin satelit ale
    munților de steril și petele în infraroșu ale roboților minieri, care scormoneau în
    pământ. Într-un colț, obiectul disputei noastre zăcea în cușca lui, târât acolo de
    Jaak în încercarea de a influența rezultatul. Își roti scaunul, îndepărtându-și atenția
    de la hărțile teatrului de operațiuni.
    Eu cred că ar trebui să-l păstrăm. E ceva mișto. Ca pe vremuri, știți? Vreau
    să zic, pe cine naiba mai știți să aibă un câine?
    – Cine naiba vrea să se certe? replică Lisa. Eu zic să încercăm să mâncăm
    carne adevărată.
    Își făcu o tăietură în braț cu lamele. Trecu degetele prin sângele rezultat și
    le linse în timp ce rana i se închidea.
    Amândoi se uitară spre mine. Eu am ridicat ochii în tavan.
    – Sunteți siguri că nu puteți decide asta fără ajutorul meu? Lisa rânji.
    – Haide, Chen, decide tu. A fost descoperirea grupului. Jaak n-o să se
    îmbufneze, nu-i așa?
    Jaak îi aruncă o privire urâtă. M-am întors spre el.
    – Nu vreau ca prețul hranei lui să se scadă din bonusul grupului. Am căzut
    de acord să folosim o parte din el pentru o nouă Reacție Imersivă. M-am săturat
    de cea veche.
    Jaak ridică din umeri.
    – Mie-mi convine. Pot plăti singur. N-o să-mi mai cumpăr zdrențe.
    M-am lăsat pe spate în scaun, surprins, apoi m-am uitat la Lisa.
    Ei bine, dacă Jaak vrea să plătească el, cred că ar trebui să-l păstrăm.
    Lisa se holbă la mine, nevenindu-i să creadă.
    – Dar l-am putea găti!
    Am aruncat o privire câinelui, care stătea gâfâind în cușca lui.
    – Să avem noi o grădină zoo. Într-un fel, îmi place.
    165
    Musharraf și Pau Foundation ne-au ajutat furnizându-ne tablete de hrană
    pentru câine, iar Jaak a căutat într-o bază de date veche cum să-i pună oasele în
    ațele. A cumpărat filtre de apă ca s-o poată bea.
    Crezusem că luasem o hotărâre bună lăsând costurile în seama lui Jaak, dar
    nu prevăzusem cu adevărat complicațiile aduse în bun ker de un organism
    nemodificat. Creatura murdărea podeaua, iar câteodată nu voia să mănânce sau se
    îmbolnăvea fără motiv, și se vindeca greu astfel încât toți trebuia să facem pe
    infirmierele în timp ce el zăcea în cușcă. Mă tot așteptam ca Lisa să-i rupă gâtul în
    timpul nopții, dar cu toate că mai bombănea, nu-i făcu felul.
    Jaak încercă să se comporte ca Musharraf. Vorbea cu câinele. Se conecta la
    diverse biblioteci și citi totul despre câinii de pe vremuri. Cum trăiau în haite.
    Cum îi creșteau oamenii.
    Am încercat să ne dăm seama ce fel de câine era, dar n-am putut restrânge
    prea mult presupunerile, apoi Jaak descoperi ca toate rasele de câini se puteau
    încrucișa, așa că nu puteam decât să ghicim că era un fel de ciobănesc bine făcut,
    poate cu cap de Rotweiler, și probabil cu altceva din specii ca lupul, coiotul sau
    pe acolo.
    Jaak socotea că avea în el ceva de coiot, se presupunea că ei se adaptau
    repede, și orice ar fi fost câinele nostru trebuie sa se fi adaptat foarte repede, ca să
    se descurce la puțuri. Nu era așa de adaptat ca noi și totuși supraviețuise printre
    rocile acide. Chiar și Lisa era impresionată.
    * * *
    Aruncam o ploaie de bombe asupra Recesioniștilor Antarctici, repezindumă
    din înalt și alungându-i pe netrebnici din ce în ce mai departe de-a lungul
    banchizei. Dacă aveam noroc, reușeam sa alung întregul sat pe vreo platformă
    reziduală și să-i înec înainte de a-și da seama ce se întâmplă. M-am aruncat din
    nou asupra lor, căsăpindu-i și apoi retrăgându-mă din calea focului lor de răspuns.
    Era distractiv, dar numai un mod de a-mi omorî timpul între
    bombardamentele reale. Noii ochelari RI cică nu erau mai prejos decât consolele,
    imersie completă și feedback, în plus și portabili. Oamenii erau atât de prinși încât
    trebuiau hrăniți intravenos, altfel slăbeau în timpul jocului.
    Eram pe punctul de a scufunda o întreagă încărcătură de refugiați când Jaak
    strigă:
    – Veniți aici! Trebuie să vedeți asta!
    Mi-am dat jos ochelarii și am alergat în camera de monitorizare, plin de
    adrenalină. Când am ajuns acolo, Jaak stătea în mijlocul încăperii împreună cu
    câinele, zâmbind.
    166
    Lisa năvăli o secundă mai târziu.
    – Ce? Ce e?
    Ochii ei scanau teatrul de operațiuni, gata pentru vărsare de sânge.
    – Ia uite aici, rânji Jaak.
    Se întoarse spre câine și-i întinse mâna.
    – Dă laba.
    Câinele se lăsă pe șoldurile posterioare și-i oferi cu gravitate laba. Jaak
    zâmbi și i-o strânse, apoi îi aruncă o tabletă de hrană. Se întoarse spre noi și făcu
    o plecăciune.
    Lisa se încruntă.
    – Mai fă o dată.
    Jaak ridică din umeri și repetă spectacolul pentru a doua oară.
    – Gândește? întrebă ea. Jaak ridică iar din umeri.
    Habar n-am. Poți să-l determini să facă unele lucruri. Bibliotecile sunt pline
    de chestii despre ei. Pot fi dresați. Nu așa ca un centaur, dar poți să-i înveți să facă
    mici șmecherii, iar dacă sunt de anumite rase pot să învețe și lucruri mai speciale.
    – Cum ar fi?
    – Unii erau dresați să atace. Sau să găsească explozibili. Lisa părea
    impresionată.
    – Bombe nucleare, chestii de genul ăsta? Jaak ridică din umeri.
    – Presupun că da.
    – Pot să încerc și eu? am întrebat.
    – Dă-i drumul, aprobă Jaak.
    M-am apropiat de câine și i-am întins mâna.
    – Dă laba.
    Îmi întinse laba. Mi-am ieșit din fire. Era ca și cum aș fi trimis semnale
    extratereștrilor. Adică, te aștepți ca o biocreatură sau un robot să facă ceea ce vrei
    tu. Centaur, du-te și aruncă-te în aer. Găsește inamicul. Cheamă întăriri. La fel era
    și HEV-ul. Făcea orice. Dar așa era proiectat.
    – Dă-i de mâncare, zise Jaak, înmânându-mi o tabletă de hrană. Trebuie săi
    dai mâncare când execută corect.
    I-am întins tableta de hrană. Limba lungă și roz a câinelui îmi mătură
    palma. Am întins din nou mâna.
    – Dă laba, am zis.
    Îmi dădu laba. I-am strâns-o. Ochii săi chihlimbarii mă fixau solemn.
    – E ceva dubios aici, zise Lisa.
    M-am cutremurat, dând din cap și retrăgându-mă. Câinele mă privi plecând.
    În noaptea aceea am stat treaz în pat, citind. Stinsesem luminile și numai
    suprafața cărții strălucea, iluminând camera de dormit într-o aură verzuie blândă.
    167
    Câteva dintre achizițiile artistice ale Lisei sclipeau slab de pe pereți: un phoenix
    de bronz pe punctul de a-și lua zborul, cu flăcări stilizate lucind în jurul lui, o
    gravură japoneză pe lemn cu Muntele Fuji și alta cu un sat strivit sub zăpezi grele;
    o fotografie cu noi trei în Siberia, după campania din Peninsulă, zâmbind vii
    printre zgură.
    Lisa intră în cameră. Lamele ei sclipiră în lumina slabă a cărții mele,
    fulgere de scântei verzi care îi subliniau membrele atunci când se mișca.
    – Ce citești?
    Se dezbrăcă și se înghesui în pat lângă mine. Am ridicat cartea și am citit
    cu voce tare:
    Taie-mă, nu voi sângera. Gazează-mă, nu voi respira. Înjunghie-mă,
    împușcă-mă, retează-mă, zdrobește-mă Eu am înghițit știința Eu sunt Dumnezeu
    Unicul
    Am închis cartea și lumina ei se stinse. În întuneric, Lisa se foi sub pături.
    Ochii mi se adaptară. Ea mă fixa.
    Omul mort, așa-i?
    – Câinele-i de vină, am zis.
    – Sumbră lectură.
    Îmi atinse umărul cu mâna caldă, lamele încorporate mușcând ușor din
    pielea mea.
    – Și noi am fost cum e câinele ăsta, am spus.
    – Patetic.
    – Înspăimântător.
    Am tăcut o vreme. În cele din urmă am rupt tăcerea:
    – Te întrebi vreodată ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă nu am fi avut știința?
    Dacă nu am fi avut creierele noastre mari și tehno-larvele și stimulatoarele
    celulare și...
    – Și toate astea fac să avem o viață bună? Râse.
    – Nu, zise și mă frecă pe stomac. Îmi plac viermișorii ăia care trăiesc în
    burta ta.
    Începu să mă gâdile.
    Viermișori în burta ta,
    să aibă Nelly ce mânca.
    Tehno-larvele rod ce-i rău,
    și-n schimb ceva bun îți dau.
    M-am luptat cu ea, râzând.
    168
    – Asta nu e Yearly.
    – Clasa a treia. Bazele biologicii. Doamna Alvarez. Ea era cu adevărat tare
    în problema tehno-larvelor.
    Încercă să mă gâdile din nou, dar eu am îndepărtat-o.
    – Da, mă rog, Yearly a scris numai despre nemurire. El nu le-ar fi luat.
    Lisa renunță la gâdilat și se trânti iar lângă mine.
    – Bla, bla, bla. El nu ar fi acceptat nici o modificare genetică. Nici un
    inhibator de celule. Murea de cancer și a refuzat medicamentele care l-ar fi salvat.
    Ultimul nostru poet muritor. Au curs râuri de lacrimi. Și ce dacă?
    – Te-ai gândit vreodată de ce nu a făcut-o?
    – Da. Voia să fie celebru. Sinuciderea atrage atenția.
    – Serios, acum. A crezut că a fi uman însemna să aibă animale. Chestia aia
    cu întreaga rețea a vieții. Am citit despre el. E ciudat. Nu voia să trăiască fără ele.
    – Doamna Alvarez îl ura. Avea niște vorbe și despre el. Oricum, noi ce era
    să facem? Să creăm tehno-larve și remodelări ADN pentru fiecare specie stupidă?
    Ai idee cât ar fi costat?
    Se ghemui mai aproape de mine.
    – Dacă vrei animale în jurul tău, du-te la zoo. Sau cumpără niște cărămizi
    și fă câteva, dacă asta te face fericit. „Ceva cu mâini, pentru numele lui
    Dumnezeu, nu cum e ăla.
    Fixa partea inferioară a patului de deasupra:
    – Eu l-aș găti într-o secundă. Am clătinat din cap.
    – Nu știu. Câinele e altceva decât o biocreatură. Se uită la noi, iar acolo e
    ceva diferit de noi. Adică, ia orice biocreatură, e din același aluat ca noi, turnat
    într-o altă formă, dar nu și câinele ăsta...
    Căzând pe gânduri, vocea mi se stinse. Lisa râse.
    Dă mâna cu tine, Chen. Când te salută un centaur, nici nu-l bagi în seamă.
    Se urcă peste mine.
    – Uită de câine. Concentrează-te asupra a ceva ce contează. Zâmbetul și
    lamele ei sclipiră în semiîntuneric.
    Când m-am trezit, ceva mă lingea pe față. La început am crezut că era Lisa,
    dar ea se urcase în patul ei. Am deschis ochii și am descoperit câinele.
    Era nostim ca animalul să mă lingă, de parcă ar fi vrut să vorbească, să mă
    salute sau ceva de genul ăsta. Mă linse din nou și m-am gândit că parcursese un
    drum lung de când încercase să smulgă brațul lui Jaak. Puse labele pe patul meu,
    apoi dintr-o singură mișcare greoaie era sus în pat cu mine, ghemuindu-și trupul
    lângă al meu.
    Dormi acolo toată noaptea. Era ciudat ca altceva decât Lisa să doarmă
    lângă mine, dar era cald și avea ceva prietenos. Nu m-am putut abține să nu
    169
    zâmbesc, alunecând înapoi în somn.
    * * *
    Am plecat în vacanță în Hawaii, ca să înotăm, și am luat câinele cu noi. Era
    plăcut să părăsim frigul nordului pentru blândul Pacific. Era plăcut să stai pe plajă
    și să privești orizontul infinit. Era plăcut să ne plimbăm pe plajă, ținându-ne de
    mână, în timp ce valurile negre se spărgeau de țărm.
    Lisa era o înotătoare bună. Străbătea luciul metalic al oceanului ca un tipar
    din preistorie și, când ieșea la suprafață, corpul său gol sclipea în sute de bijuterii
    irizate de petrol.
    Când soarele începu să apună, Jaak aprinse oceanul cu 101-ul său. Am stat
    toți și ne-am uitat cum imensa minge roșie a Soarelui se scufunda printre
    perdelele de fum, lumina sa devenind de un roșu tot mai închis cu fiecare minut.
    Valurile se năpusteau în flăcări pe țărm. Jaak își scoase muzicuța și cântă, în timp
    ce eu și Lisa făceam dragoste pe nisip.
    Intenționasem s-o amputăm în weekend, ca să încerce și ea ce-mi făcuse
    mie în vacanța trecută. Era ceva nou în LA, o experimentare a vulnerabilității.
    Era frumoasă, stând acolo întinsă pe plajă, lucioasă și excitată de joaca
    noastră din apă. Am lins opalele de petrol de pe pielea ei și i-am tăiat membrele,
    lăsând-o mai neputincioasă decât un copil. Jaak cânta la muzicuță, urmărea apusul
    Soarelui și se uita cum o reduc pe Lisa la miez.
    După sex, ne-am întins pe nisip. Ultimele părți din soare cădeau sub apă.
    Razele lui sclipeau roșietice peste valurile fumegânde. Cerul, îngroșat cu particule
    și fum, se întuneca.
    Lisa șopti cuprinsă de emoție:
    – Ar trebui să venim aici mai des.
    Am tras de un fragment de sârmă ghimpată îngropată în nisip. Se desfăcu
    ușor și mi-am înfășurat-o în jurul brațului, o bandă strânsă mușcându-mi din piele.
    I-am arătat-o Lisei.
    – Făceam asta mereu când eram copil, am spus zâmbind. Credeam că mă
    face să arăt fioros.
    Lisa zâmbi și ea.
    – Ești.
    – Mulțumită științei.
    Am aruncat o privire câinelui. Stătea întins pe nisip, nu departe de noi.
    Părea ursuz și nesigur în noul mediu, rupt de siguranța puțurilor cu acizi și a
    munților de steril din patria lui. Jaak se așeză lângă câine și începu să cânte.
    Urechile animalului se întoarseră în direcția muzicii. Jaak se pricepea. Sunetul
    plângăreț al muzicuței plutea ușor peste plajă, până în locul unde stăteam noi.
    170
    Lisa întoarse capul, încercând să vadă câinele.
    – Rostogolește-mă.
    Am făcut ce-mi cerea. Deja membrele i se regenerau. Umflături mici, care
    aveau să crească devenind membre lungi. Până dimineață va fi întreagă și moartă
    de foame. Studie câinele.
    – Mai aproape de el decât sunt acum n-o să ajung niciodată.
    – Poftim?
    – E vulnerabil la orice. Nu poate înota în ocean. Nu poate mânca nimic.
    Trebuie să-i facem noi rost de hrană. Trebuie să-i curățim apa. O fundătură a
    lanțului evolutiv. Fără știință, am fi la fel de vulnerabili ca el. Ridică ochii spre
    mine: La fel de vulnerabili cum sunt eu acum. Rânji: Niciodată n-am fost mai
    aproape de moarte. Cu excepția luptelor.
    – Extravagant, nu-i așa?
    – Pentru o zi. Mi-a plăcut mai mult când ți-am făcut-o ție. Deja mor de
    foame.
    Am hrănit-o cu un pumn de nisip uleios și am privit câinele. Stătea nesigur
    pe plajă, adulmecând suspicios câte o așchie ruginită de fier, care se ridica din
    pământ asemeni unei aripioare uriașe a memoriei. Dezgropa cu labele o bucată de
    plastic roșu lustruită de ocean și o mestecă puțin înainte de a o abandona. Începu
    să se lingă în jurul gurii. M-am întrebat dacă nu cumva se otrăvise din nou.
    – Cu siguranță te pune pe gânduri, am murmurat și i-am mai dat Lisei o
    mână de nisip. Dacă cineva ar veni din trecut și ne-ar întâlni aici și acum, ce crezi
    că ar spune despre noi? Ne-ar considera măcar umani?
    Lisa mă privi serioasă.
    – Nu, ne-ar considera zei.
    Jaak se ridică în picioare și se aventură în valuri, intrând până la genunchi
    în apele negre fumegânde. Câinele, mânat de cine știe ce instinct necunoscut, îl
    urmă, croindu-și atent drum prin nisip și moloz.
    Câinele se încurcase într-un ghem de sârme în ultima noastră zi petrecută
    pe plajă. Sârma îl nenorocise: tăiase prin blană, îi rupsese picioarele, practic îl
    strangulase. Își rosese pe jumătate una dintre labe încercând să se elibereze. Când
    l-am găsit, era o grămadă însângerată de blană zdrențuită și carne la vedere.
    Lisa se holbă la câine.
    – Isuse, Jaak, ar fi trebuit să ai grijă de el.
    – M-am dus să înot. Nu pot să stau tot timpul cu ochii pe creatură.
    – O să dureze o veșnicie să reparăm asta, răbufni ea.
    – Ar fi bine să încălzim vânătorul, am zis. O să ne fie mai ușor să lucrăm
    acasă.
    Eu și Lisa ne-am lăsat în genunchi ca să eliberăm câinele. Acesta scânci și
    171
    coada i se mișcă slab când am început noi să lucrăm.
    Jaak tăcea. Lisa îl plesni peste picior.
    – Hai, Jaak, vino aici. O să-și piardă tot sângele dacă nu te grăbești. Știi cât
    e de fragil.
    Cred că ar fi trebuit să-l mâncăm. Lisa ridică ochii, surprinsă.
    – Zău?
    – Sigur.
    Mi-am ridicat privirea din punctul în care tăiam firele din jurul torsului
    câinelui.
    – Credeam că vrei să fie animalul tău. Ca la zoo. Jaak clătină din cap.
    – Tabletele alea de hrană sunt scumpe. Îmi cheltuiesc jumătate din salariu
    pe mâncare și filtre de apă, și acum porcăria asta.
    Flutură mâna către câinele încâlcit.
    Trebuie să-l supraveghezi tot timpul pe fraierul ăsta. Nu merită.
    – Totuși, e prietenul tău. Dă mâna cu tine. Jaak râse.
    – Tu ești prietenul meu.
    Coborî ochii spre câine, cu fața încrețită de concentrare.
    – El e... e un animal.
    Deși discutasem cu toții într-o doară cum ar fi să mâncăm câinele, a fost o
    surpriză să-l auzim că era atât de hotărât să-l ucidă.
    Poate ar trebui să decizi asta mâine, am zis. Îl putem duce înapoi în bunker,
    să-l reparăm, și după aia să iei o decizie când n-o să mai fii așa de supărat.
    – Nu.
    Scoase muzicuța și cântă câteva note, o gamă rapidă, însuflețită, Îndepărtă
    muzicuța de la gură.
    Dacă vrei tu să pui bani pentru hrana lui, o să-l păstrez, bănuiesc, dar
    altfel...
    Ridică din umeri.
    Nu cred că ar trebui să-l gătești.
    – Nu?
    Lisa se uita la mine.
    – L-am putea frige chiar aici, pe nisip.
    Am privit în jos la câine, o grămadă de animal gâfâind, încrezător.
    – Tot nu cred că ar trebui s-o facem. Jaak se uită serios la mine.
    – Vrei să-i plătești hrana? Am oftat.
    – Economisesc pentru noii ochelari Reacție Imersivă.
    – Mda, bine, și eu am lucruri pe care vreau să le cumpăr, știi asta.
    Își încorda mușchii, arătându-și tatuajele.
    – Vreau să spun, ce bine face naibii ăsta?
    172
    – Te face să zâmbești.
    – Reacția Imersivă te face să zâmbești. Și nu trebuie să-i cureți rahatul.
    Haide, Chen. Recunoaște. Nici tu nu vrei să ai grijă de el. E o pacoste.
    Ne-am uitat unii la alții, apoi la câine.
    * * *
    Lisa fripse câinele pe un banc de nisip, la un foc din plastice și petrol
    adunat din ocean. Gustul era bun, dar în final a fost greu să înțelegem mare lucru.
    Mâncasem centauri arși care erau mai buni.
    După aceea ne-am plimbat pe țărm. Valuri opalescente se spărgeau mugind
    pe nisip, lăsând străluciri de pietre prețioase la retragere, iar Soarele se scufunda
    roșu în depărtare.
    Fără câine, ne-am putut bucura cu adevărat de plajă.. Nu mai trebuia să ne
    facem griji că ar putea călca în acid sau s-ar putea încurca în sârma ghimpată
    îngropată pe jumătate în nisip, sau ar putea mânca ceva care să-l facă să vomite
    jumătate de noapte.
    Însă îmi aduc aminte cum câinele mi-a lins fața și și-a suit masa blănoasă
    pe patul meu, și îmi amintesc respirația lui caldă alături de mine, și câteodată mi-e
    dor de el.