Titlu Original :
Scout s Honour (
2004)
Sci Fiction, january 28,2004 ( january 2004, ed. Ellen Datlow, publ. SciFi.com, webzine, magazine)
Nominalizata in 2005 in finala la Premiul Theodore Sturgeon Memorial
In romana : Pe cuvant de cercetas - Antologia Gardner Dozois vol. 3, Editura Nemira,2008
Traducere: Laura Bocancios
O puteti achizitiona online de aici
http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144
pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si
alte librarii cu reduceri Nemira.
A 9 a povestire din Antologia Gardner Dozois vol 3 editura Nemira
Calificativ: AA - Must Read
O poveste emotionanta care arata ca
homo sapiens a avut multe momente ne-sapiens in cursul evolutiei sale,
chiar in cursul istoriei moderne inregistrate in documente istorice,
dupa cum am mentionat la un comentariu anterior la problema alteritatii.
Sa ne amintim doar de cele 2 razboaie mondiale ale sec XX in care
sapiensii s-au macelarit cu spor si veselie intre ei.
Sa ne gandim si la actiunea distructiva asupra ecosistemelor planetei
care a condus la disparitia a sute si mii de specii de plante si
animale, si de ce ne-ar mira daca ar fi fost implicati si in disparitia
oamenilor de Neanderthal?
Sunt de acord cu prezentarea din antologie .....autorul ne trimite in
trecutul foarte indepartat pentru o lectie aspra despre ceea ce inseamna
sa fii om. Nu mai pot nesimtititii cand primesc astfel de lectii, ce sa
zic.
Dar, intr-un fel trebuie sa intelegem ca aceasta este evolutia,
supravietuirea celui mai puternic, mai inteligent , nu neaparat cel mai
bun, mai moral si nici chiar cel mai uman. Dar aceasta intelegere nu ne
impiedica sa fim si sensibili in acelasi timp.
O povestire despre un om de stiinta genial, antropolog, dar, neadaptat social care este trimis in trecutul indepartat , intr-o calatorie temporala, pentru a elucida conditiile disparitiei oamenilor de Neanderthal.
Interesant e ca, in mod paradoxal, isi gaseste locul si se integreaza chiar in comunitatea oamenilor de Neanderthal, imprietenindu-se cu unul din acestia, dupa ce este salvat de la moarte de acesta. Face parte din comunitatea oamenilor din Neanderthal si asista la omorarea si haituirea lor de catre Homo Sapiens, mergand pana la acte de canibalism ale acestora asupra copiilor lipsiti de aparare neanderthalieni.
Terry Ballantine Bisson ( nascut in 1942 in Madisonville, Kentucky si crescut in Owensboro, Kentucky) este un scriitor american de SF si fantasy, cunoscut mai ales pentru povestirile sale. Mai multe scrieri de ale sale au primit importante premii.
In 1961 a fost unul din cei 12 studenti care au fost primiti la Casa Alba de catre presedintele John F. Kennedy, in cadrul manifestarii Cursa pentru Pace, fiind primii protestatari contra razboiului primiti oficial la Casa Alba, totul intamplandu-se pe fondul celebrei Crize a Rachetelor din Cuba. A fost inceputul miscarii studentesti pentru Pace.
A absolvit Universitatea din Louisville si apoi a locuit si lucrat la New-York, in 2002 mutandu-se in Oakland, California. A devenit scriitor profesionist din 1981.
S-a identificat cu ideile Noii Stangi, fiind un adept al socialismului.
A fost casatorit de 3 ori si are 4 copii.
Despre premiile primite de Terry Bisson se pot spune multe lucruri bune:
Celebra sa povestire BEARS DISCOVER FIRE a primit premiile Hugo, Nebula, Theodor Sturgeon Memorial, Locus si Premiul cititorilor revistei Asimov, singura opera care a primit toate cele 5 premii in istorie.
Ulterior povestirea MACS a primit un alt premiu Nebula si Locus, precum si premiul France's Gran Prix de l'Imaginaire.
In 1993 Bisson a primit Premiul Phoenix (DeepSouthCon) pentru toata munca sa ca scriitor SF din Sudul Statelor Unite.
Mai multe din scrierile sale au fost ecranizate si chiar puse in scena de teatre.
Foarte interesant de mentionat este faptul ca a avut o colaborare postuma cu Walter J. Miller Jr., o continuare a cartii acestuia A CANTICLE FOR LEIBOWITZ, publicata sub titlul SAINT LEIBOWITZ AND THE WILD HORSE WOMAN.
Povestirea de fata a fost publicata in Antologia SF Gardner Dozois la Editura NEMIRA.
O puteti achizitiona online de aici
http://www.nemira.ro/carti-10,-15-si-20-lei/the-year-s-best-science-fiction-%28vol-3%29--1144
pentru doar 10 lei, oferta promotionala, sau in librariile Nemira si
alte librarii cu reduceri Nemira.
În dimineața zilei de 12 iulie 20 am primit următorul mesaj pe computerul
meu de la laborator, singurul pe care îl am:
LUNI
Am reușit. Întocmai cum am planificat. Este real. Iată-mă în sudul Franței,
sau ceea ce consideră oamenii acum (acum?) a fi sudul Franței. Pare la nord de
oriunde. Dacă crevasa este la o mie patru sute de metri, înseamnă că gheața este
joasă. Pot vedea limba unui ghețar la doar aproximativ o sută cincizeci de metri
deasupra mea. Desigur, aici nu sunt oase încă. Se vede direct în josul unei văi
înguste până la teritoriul NT, aflat cam la opt sute de metri depărtare. Văd fum;
nu mă așteptasem la asta. N-ar fi trebuit să fie mai prudenți? Poate că nu sunt
încă amenințați de HS, iar eu am sosit prea devreme. Sper că nu. Chiar dacă nu
face parte din convenție, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre prima noastră
întâlnire (și ultima?) cu alte specii umane (hominizi?). Totuși, îmi face chiar
plăcere să văd fumul. N-aș fi crezut vreodată că voi simți singurătatea, dar aici o
232
simt. Timpul este spațiu și spațiul este distanță (Einstein). Mă îndrept către
teritoriul NT. Alte informații mai târziu.
Rândul pentru subiect era bruiat, la fel și antetul. Încă mă chinuiam să
ghicesc despre ce era vorba, căci, cu excepția grupului de discuții al Fundației, nu
primesc nici un fel de mesaje, când a venit încă unul, chiar în dimineața
următoare. Datarea îmi aparține.
MARȚI
Da, sunt ei. Urmăresc aproximativ douăzeci de NT, adunați în jurul unui
foc care scoate fum. Chiar și prin binoclu, de la cincizeci de metri depărtare,
arată ca niște umbre mari, mișcătoare. Sunt greu de numărat. Se strâng laolaltă,
apoi se despart în grupuri de câte doi, trei, dar niciodată câte unul singur. Nu pot
deosebi bărbații de femei, dar sunt patru sau cinci copii, care stau și ei împreună,
în grup. Aș vrea să pot distinge chipuri, dar lumina e difuză aici. O mohoreală
perpetuă. Îi privesc de aproape patru ore, după ceasul de la comul meu, și nici
unul nu a părăsit teritoriul. Desprinderea de grup a unuia s-ar putea dovedi o
problemă. Dar am aproape cinci zile (-122) să-mi fac griji pentru asta. Mâine îi
voi examina dintr-o altă poziție, de unde pot ajunge ceva mai aproape și unde sar
putea ca lumina să fie mai bună; mai sus, nu mai aproape. Cunosc convențiile.
Am contribuit la scrierea lor. Dar vreau să ajung cumva mai aproape.
Începusem să bănuiesc că era vorba despre o farsă, iar față de asta mă bucur
de o anumită imunitate veche și voită. Dar am un prieten – Ron și, firește, l-am
bănuit pe el (cine altul?) după ce a sosit următorul și cel mai lung text, chiar în
ziua în care aveam să ne întâlnim.
MIERCURI
O schimbare de plan cu totul neașteptată. Stau aici, în crevasă, cu „propriul
meu” NT. E candidatul perfect pentru captură, dacă îl pot ține aici timp de patru
zile (-98). NT nu sunt defel așa cum am crezut. Reconstrucțiile sunt mult prea
antropomorfe. Aceasta NU este o ființă umană, deși, cu siguranță, este un
hominid. Ceea ce credeam noi că este un nas mare e mai degrabă un bot. E alb ca
o stafie, ceea ce bănuiesc că se potrivește. Sau sunt eu stafia? Stă în partea
cealaltă a focului, holbându-se la mine, sau prin mine. Pare ciudat de inconștient,
în cea mai mare parte a timpului, lipsit de gânduri, ca o pisică. Iată ce s-a
întâmplat: azi-dimineață, am coborât să cercetez teritoriul, când am mișcat un
bolovan, care mi-a căzut pe piciorul stâng. Am fost convins că e rupt (nu este),
dar eram prins în capcană. Rămăsesem cu piciorul înțepenit sub piatră, de la
genunchi în jos, undeva, neștiut de nimeni, într-o crevasă îngustă. Nu puteam să
nu mă gândesc la acel individ legendar, Utah, care și-a tăiat propriul braț cu un
233
briceag. Mă întrebam când voi fi gata să fac asta, căci mă aflam într-o situație mai
proastă decât el: dacă nu reușeam să mă întorc la crevasă în mai puțin de o sută de
ore, eram blocat aici, și nu doar de un bolovan. De Timpul însuși. Amorțeala mă
speria mai mult decât durerea. Începea să ningă și mă temeam că voi îngheța.
Trebuie că am adormit, căci următorul lucru pe care mi-l amintesc este că NT-ul
„meu” stătea acolo, pe vine, uitându-se fix la mine – sau prin mine. Tăcut ca o
pisică. În mod ciudat, am fost la fel de puțin surprins ca și el. Era ca un vis. I-am
făcut semn înspre piciorul meu și el a rostogolit piatra. A fost cât se poate de
simplu. Fie că era enorm de puternic, fie că avea un unghi mai bun, sau ambele.
Eram liber și piciorul îmi zvâcnea acum dureros și sângera, dar nu era rupt.
Puteam chiar să calc pe el. Șchiopă...
Ron este un scriitor de SF care predă un curs la New School. Ne întâlnim în
fiecare miercuri și vineri, chiar înainte de cursul lui de la ora 6. Nu pentru că ar fi
stabilit vreunul dintre noi așa. E o promisiune pe care el i-a făcut-o mamei mele –
întâmplător, știu – chiar înainte de a muri, dar nu mă deranjează. Nici un prieten
ar însemna prea puțin, iar mai mult de unul ar fi prea mulți.
– Ce-i asta? m-a întrebat, când a terminat de citit textul imprimat.
– Ar trebui să știi, i-am răspuns, ridicând o sprânceană într-o manieră,
speram, sugestivă.
Conform propriei mele promisiuni făcute mamei, exersez aceste figuri în
fața oglinzii și, o dată în viață, se pare că meritase.
– Crezi că am scris-o eu?
Am clătinat din cap, știutor, speram, și mi-am enumerat motivele: cine
altcineva știa că studiam oasele de Neanderthal? Cine, în afară de el și de mine a
savurat povestea lui Utah cel grozav, cu atâta vreme în urmă? Cine altcineva scria
SF?
– Science-fiction, m-a corectat el ursuz (mă mai corectase și altă dată).
În timp ce așteptam burgerul lui și rulada mea cu unt, și-a înșirat obiecțiile:
– Poate că este o greșeală, poate că nu îți este adresat ție. O mulțime de
oameni știu despre grozavul Utah; a fost o poveste națională. Și mă simt puțin
jignit că ai impresia că am scris eu asta.
– Cum?
– E din topor, a spus Ron. El, sau poate ea, folosește „ciudat” de două ori
în același paragraf; asta n-ai să găsești niciodată la mine. Și succesiunea
evenimentelor e greșită. Scăparea vine înainte de pericol, ceea ce diminuează
tensiunea.
– Atunci, nu tu ai trimis asta?
– Nici vorbă. Pe onoarea mea de cercetaș.
Și cu asta, s-a terminat. Am vorbit, sau mai degrabă a vorbit el, mai ales
234
despre prietena lui Melani și noua ei slujbă, în timp ce oamenii treceau pe lângă
noi pe Sixth Avenue, la doar câțiva centimetri distanță. Erau înfierbântați, iar noi
eram la răcoare. Eram ca două lumi separate, despărțite de un geam de sticlă.
Joi dimineață am intrat nerăbdător în laborator, dornic să mă întorc la
oasele mele. Am aruncat o privire peste discuțiile de grup ale Fundației (zvonuri
despre un nou proiect ultrasecret), înainte de a deschide ultimul mesaj.
JOI
Îmi cer scuze. Ieri am întrerupt mesajul pentru că „NT”-ul meu s-a trezit și
nu voiam să-l alarmez. De la ultimul meu mesaj neterminat, ninge întruna. M-a
privit cum aprind un foc, cu un fel de uimire tăcută. Dumnezeu știe ce ar crede
despre chestia asta în care vorbesc. Sau despre vorbitul însuși. El scoate doar trei
sau patru sunete. Aștept până adoarme, să folosesc comul. După ce m-a eliberat,
NT-ul m-a urmat în susul dealului. Era limpede că nu avea de gând să-mi facă
vreun rău, deși ar fi fost destul de ușor. Ar fi înalt de peste un metru optzeci dacă
ar sta drept, ceea ce nu se întâmplă niciodată. Are vreo 115 kg. E greu să-i
stabilești greutatea, căci e destul de păros, mai puțin pe față și pe mâini. M-am
grăbit strașnic să-mi bandajez piciorul, care sângera (e în regula, până la urmă).
Am găsit crevasa foarte diferită de felul cum o lăsasem. Ceva ajunsese la
mâncarea mea. Un urs? Cutia de urmărire era zdrobită și jumătate din KR
dispăruseră. Din fericire, folia de supraviețuire fusese lăsată. Am întins-o, iar el
și-a așezat lucrurile lângă: un topor grosolan, o haină de piele grea, țeapănă și
incredibil de urât mirositoare și un săculeț făcut dintr-un maț, cu cinci pietre în
el: pietre de râu, albe. Mi le-a arătat de parcă ar fi fost ceva ce ar fi trebuit să
înțeleg. Și am înțeles; dar mai târziu. Începe să se miște.
Vinerea sar peste masa de prânz, ca să am poftă de mâncare la restaurant.
N-am fost surprins să găsesc un nou mesaj, și le-am listat pe amândouă, pe cel de
joi și pe cel de vineri, să i le arăt lui Ron. Cel puțin, îi vor oferi un subiect de
discuție. Cred (știu) că tăcerile mele îl stingheresc.
VINERI
Ninge. Pietrele le folosește la numărat. L-am privit aruncând una azidimineață.
Mai sunt trei; ca și mine, are un fel de program. Mâncăm viermi. Se
pare că NT ascund carne putredă sub bușteni și sub pietre și se întorc după
viermi. E un soi de agricultură. Nu sunt atât de răi. Încerc să mă gândesc la ei ca
la niște mici legume. Grub1 „vorbește” mult cu mâinile, încerc să-i răspund la
fel. Când nu vorbim, când nu-i atrag atenția, e ca și mort, dar când îi ating
mâinile sau îl lovesc peste față, învie. Parcă ar fi pe jumătate adormit cea mai
1 Grub - vierme (n. tr.).
235
mare parte din timp. Și adormit de-a binelea în rest, NT dorm foarte mult.
Mâinile lui sunt foarte omenești, și foarte albe, ca și fața. Restul e maro, sub
blana groasă, blondă. Îi spun Grub. El nu-mi spune nicicum. Nu pare să se
întrebe cine sunt și de unde vin. Punctul de captură e la încă două zile depărtare
(-46), ceea ce înseamnă că e numai al meu până atunci. Un bonus neașteptat.
Intre timp, vremea, care era oricum cumplită, devine tot mai groaznică, și îmi fac
griji pentru bateriile comu-lui, nu e nici un pic de soare să le încarc. Pe mai
târziu.
Ron și cu mine ne întâlnim întotdeauna în același loc, care este separeul de
lângă fereastră de la Burger Beret, pe Sixth Avenue, Strada Zece. Ron clătina din
cap în timp ce citea mesajele. Asta putea însemna o grămadă de lucruri diferite.
– Mă uimești, a spus
– Ei, aș!?
– Nu mă lua cu aș. Tu le-ai scris. Trebuie să recunosc, e o chestie foarte
inteligentă.
Nu puteam să spun din nou „aș!”, așa că doar am rămas neclintit.
– Treaba cu legumele mi-a deschis ochii. Și nimeni nu știe atât de multe
despre Neanderthali. Felul cum socotesc, vorbirea limitată. E ceea ce mi-ai spus
tu.
Era o teorie cunoscută, i-am răspuns. Nu era nimic nou în asta. În plus, eu
nu scriu povești. Eu scriu rapoarte. Chiar și eu îmi puteam da seama că era
dezamăgit.
– Pe cuvânt de cercetaș?
– Pe cuvânt de cercetaș, am spus.
Ron și cu mine urmaserăm împreună Școala Philmont de Cercetași. Asta sa
întâmplat cu mulți ani în urmă, înainte ca el să pășească în lume, iar eu să
hotărăsc să o țin la distanță. Dar jurămintele erau încă valabile.
– Bine, în regulă. Atunci trebuie să fie vreunul dintre colegii tăi, care îți
face o glumă. Nu sunt singurul care știe că faci cercetări. Doar singurul cu care te
sinchisești să vorbești.
Pe urmă mi-a spus că el și Melani urmau să se căsătorească. Conversația sa
însuflețit oarecum și s-a domolit în același timp, și când mi-am ridicat privirea,
plecase. M-am simțit cuprins de panică, dar, după ce am plătit și am urcat în
apartamentul meu, panica s-a risipit treptat, ca un gaz într-un spațiu deschis.
Pentru mine un spațiu închis e ca un spațiu deschis.
Grupul de discuții a fost tăcut tot weekendul, dar mesajele cu header-ul
corupt au continuat să vină, unul pe zi, ca vitaminele pe care i-am promis mamei
că le voi lua.
236
SÂMBĂTĂ
KR au dispărut, dar Grub mă cară după el să caute viermi pe sub bușteni.
Nu vrea să meargă singur. A treia zi troieniți. Mai avem doar una. Trebuie să
păstrez lemnul, așa că stăm cuibăriți unul lângă altul, cu spatele lipit de zidul
crevasei, înfășurați în folia mea de supraviețuire și haina puturoasă a lui Grub.
Stăm și privim ninsoarea și ascultăm bubuitul cascadei de gheață – și vorbim.
Oarecum. Gesticulează cu mâinile, și mi le ia pe ale mele într-ale lui. Mă ciupește
de părul de pe brațe și mă trage de degete și, uneori, chiar mă pălmuiește peste
față. Sunt sigur că nu înțelege că sunt din viitorul îndepărtat; cum ar putea măcar
să aibă noțiunea a așa ceva? Dar înțeleg că se află în exil. A fost o neînțelegere,
pentru ce, nu se știe, și a fost alungat. Pietrele sunt sentința lui, asta știu: Grub
simte asta despre ele. În fiecare dimineață se descotorosește de una, aruncând-o
dincolo de buza crevasei, în zăpadă, înțelegerea pe care o are despre numere e
destul de rudimentară. Cinci înseamnă multe, iar două – câte i-au mai rămas azidimineață
– puține. Presupun că, atunci când se termină, poate să meargă
„acasă”, dar e la fel de nefericit cu două cum era cu cinci. Poate că nu poate
gândi înainte, doar înapoi. Chiar dacă mi-e frig ca naiba, mi-aș dori ca punctul
de captură să nu fie atât de aproape. Îi învăț limbajul. Lucrurile nu au nume, dar
sentimentele legate de ele, da.
Sâmbetele și duminicile mi le petrec singur în laborator. Ce altceva aș putea
să fac? Unde altundeva aș putea fi singur cu oasele mele? Doar eu am acces la
Descoperirea Arleville, care înseamnă două schelete, un NT și un HS, găsite unul
lângă altul, ceea ce dovedește că a existat într-adevăr contact între cele două
specii. Viermii mi-au confirmat studiul cu privire la dinții NT. Desigur, a fost
doar o poveste, după părerea lui Ron. Sau nu?
Duminică am găsit asta:
DUMINICĂ
Schimbare de plan. Vreau să modific punctul de captură, să-l dau înapoi cu
un ciclu. Știu că e împotriva convențiilor, dar am motivele mele. Grub e disperat
să scape de pietre și să se întoarcă în teritoriul și la ceata lui. Aceste ființe sunt
mult mai sociabile decât noi. Parcă singure nici nu ar exista. Mă descurc tot mai
bine cu comunicarea. E mult de lucru cu mâinile, trebuie să gesticulezi și să
atingi, dar înțeleg din ce în ce mai mult. Nu pentru că mă gândesc, ci pentru că
simt. E ca și cum m-aș uita la ceva cu colțul ochiului; dacă mă uit direct, s-a dus.
Dar dacă nu mă uit, e acolo. E aproape ca un vis, și poate că este, de vreme ce
adorm și mă trezesc întruna. Piciorul mi se vindecă bine. Lui Grub i-a mai rămas
o singură piatră și e fericit, aproape; sentimentele mele sunt la polul opus: cum
ar fi pentru el groaza de a nu se mai putea întoarce la grupul lui niciodată. Vom
crea oare un Ishi? Ce trist! Sunt convins că vom sfârși cu un NT grav afectat. Așa
237
că începem din nou numărătoarea de la 144. E riscant, de vreme ce comului meu
i se consumă bateriile. Dar am un plan...
Luni este ziua care îmi place cel mai puțin, trebuie să împart laboratorul
(dar nu oasele) cu alții. Deși nu mă deranjează nimeni. Am trecut peste discuțiile
de grup, căutând mesajul zilnic și l-am găsit ca pe o veche cunoștință.
LUNI
Am reușit. Spun asta din mijlocul unui cerc de hominizi, nu oameni, care
stau pe vine (în loc să șadă, ori stau în picioare, ori culcați sau ghemuiți, dar nu
stau niciodată jos) în jurul unui foc mare. Am renunțat să-mi fac griji pentru ce
ar putea crede despre com; nu par curioși. De când am sosit cu Grub, m-au
acceptat fără suspiciune și fără interes. Poate pentru că am preluat mirosul lui
Grub. Stau în liniște, culcați sau ghemuiți, o bună parte din timp, iar când unul se
trezește, se trezesc toți, sau, oricum, majoritatea. Sunt douăzeci și doi cu totul,
inclusiv Grub: opt bărbați adulți, șapte femei și cinci copii, dintre care doi
sugari; plus doi „Bătrâni”, de sex nedeterminat. Aceștia nu sunt foarte mobili.
NT se apucă de mâini și „vorbesc” cu câteva sunete și multe îmbrânceli, la care
se adaugă gesturile. Expresiile lor faciale sunt la fel de simple și grosolane ca
limbajul. Par fie plictisiți, fie tulburați, fără stări intermediare. Mănâncă mulți
viermi și carne putregăită. Pun carne stricată sub bușteni și pietre, apoi se întorc
după viermi și larve. E un fel de agricultură, am impresia, numai că aproape mi-a
stricat toată pofta de mâncare. Poate că orice fel de agricultură are același efect,
văzută de aproape.
Toate acestea erau interesante, dar nimic nu era nou. Oricare pasaj ar fi
putut fi scris de unul dintre colegii mei de laborator, dar știam că nu este așa. Ei
sunt într-o altă lume, ca și oamenii de pe Sixth Avenue, de dincolo de sticlă.
Majoritatea nici măcar nu-mi știau numele.
MARȚI
Mâine se întâmplă ceva. O vânătoare? Simt teamă și pericol, și multă
muncă, multă mâncare. Toate acestea sunt comunicări nedefinite pe care le
primesc de la grup, ca întreg. Azi după-amiază au ars o tufă de frunze uscate și iau
inhalat fumul, pasând-o de la unul la altul. E un fel de plantă care ajută, se
pare, la comunicarea NT. Pe mine mă ajută cu siguranță. Printre „tufa aprinsă”,
viermi și îmbrânceli, mi s-a înfățișat imaginea (nu vizuală, ci emoțională) a unei
uriașe fiare murind. E greu de descris. Învăț să nu încerc să definesc lucrurile. E
ca și cum aș fi deschis spre a simți evenimentul însuși, în locul participanților.
Moarte, înfrângere și victorie, teroare și speranță. Un sentiment împletit, ca și
fumul. Toate acestea erau însoțite, amplificate chiar, aș putea spune, de unul
238
dintre Bătrâni /mai mobil decât credeam) care se învârtea în jurul focului, rotind
un băț aprins. Mai târziu, i-am distrat pe cei mici (mai ușor de amuzat decât
adulții), punând la foc câțiva viermi, pe un băț. Ca și cum ai face fondante.
Totuși, nimeni nu a vrut să-i mănânce, în afară de un băiețel căruia îi spun
Oliver, care plescăia întruna din buze și îmi zâmbea larg, de parcă pe mine ar fi
vrut să mă mănânce. Până și micii NT au o căutătură fioroasă, care le dezminte
firea blajină. Bărbații (și Grub) ascut bețe și le întăresc vârfurile în foc. Acum
dorm grămadă între foc și zid, iar eu stau deoparte, ceea ce nu-i deranjează. Pot
prelua mirosul lui Grub, dar nu al întregului morman; grup, adică.
Miercuri a fost o zi lungă. Am listat ultimele patru (inclusiv vineri), ca să i
le arăt lui Ron. Nu știu de ce, dar eram dornic de puțină „conversație”. Poate că
mama avea dreptate, și trebuie să păstrez cel puțin un prieten. În definitiv, mama a
fost doctor.
MIERCURI
Azi-dimineață ne-au trezit copiii, care trăgeau de folia de supraviețuire.
Grub a venit lângă mine în timpul nopții. Oare îi plac eu sau folia? Nu contează;
mă bucur de prezența lui, iar cu mirosul m-am obișnuit. A luat parte la vânătoare
și m-a cărat după el. A înțeles că vreau să merg. Ceilalți mă ignoră, cu excepția
copiilor. Grupul era format din șapte bărbați și două femei. N-am putu să-mi dau
seama dacă vreunul din ei era liderul. Au luat cu ei bețe ascuțite și topoare, dar
nici un pic de mâncare sau apă. Nu cred că știu cum să care apa. Pe copii i-am
lăsat împreună cu Bătrânii și mamele care alăptează și ne-am petrecut cea mai
mare parte a dimineții urcând un versant lung de grohotiș și trecând peste o
creastă în valea îngustă unde râul de gheață era înconjurat de iarbă înaltă. Acolo
am văzut primul meu mamut, mort deja. Zăcea lângă un morman de tufe și frunze,
și am „priceput” că l-au hăituit într-un defileu îngust. Dar altceva îl omorâse.
Era culcat pe o parte și, pentru prima oară, am văzut ceea ce credeam că ar
putea fi un semn de HS, căci fiara fusese deja tranșată, cu foarte mare dibăcie.
Până și craniul fusese separat de creier. Mai rămăseseră” doar pielea și
intestinele, cu câteva bucăți zdrențuite de carne ațoasă. NT s-au apropiat
temători, adulmecând aerul și ținându-se de mâini, inclusiv cu mine. Le simțeam
panica. Oare urmele fumului sau propria mea imaginație îmi crea sentimentul
înfricoșător al „celor întunecați” care uciseseră animalul? Pe urmă a dispărut
înainte să îmi pot da seama. NT s-au pus pe treabă cu bețele, alungând trei câini
asemănători cu niște hiene, care dădeau târcoale cadavrului. Cu această victorie,
teama a fost curând uitată și au început să care hoitul, mâncând pe drum. Prada
era moartă de curând, dar mirosea destul de rău. NT au îngrămădit intestinele și
carnea într-o piele uriașă, pe care o aduseserăm cu noi. Până după-amiaza
târziu, aveam o piele plină, pe care o căram și o târam peste creastă și în josul
239
lungii pante de pietriș. Ne aflam la aproximativ opt sute de metri de locul unde
apunea soarele, dar NT urăsc întunericul și se tem de el. Așa că, iată-ne ascunși
sub o margine de stâncă, grămadă. Cu o noapte lungă, friguroasă și urât
mirositoare în fața noastră. Fără foc, bineînțeles. Scâncesc în somn. Nu le place
să fie departe de foc. Nici mie. Încep să-mi fac griji pentru com, care afișează
semnalul de Baterie descărcată (BD) ori de câte ori mă conectez. Aici nu e atât
de mult soare cum s-a anticipat. Nu e soare deloc, de fapt.
– Pe cuvânt de cercetaș? a întrebat Ron din nou, după ce a citit primurile,
iar eu am încuviințat. Atunci trebuie să fie unul dintre colegii tăi. Cine altcineva
știe toate lucrurile astea despre Neanderthali, sau le spune NT? Chiar mănâncă
viermi?
Am ridicat din umeri.
– De unde să știu eu?
– Oamenii peșterilor sunt plini de surprize, bănuiesc. Am și eu o surpriză.
Vineri e ultima mea zi de cursuri. Melani a obținut un post de asistent universitar
la Cal State. Ne mutăm în California. Ne căsătorim pe drum, la Vegas. Altfel te-aș
invita la nuntă. Deși știu că nu ai veni.
Joi am rămas acasă bolnav. Și, astfel, nu mi-am verificat e-mail-urile până
vineri dimineața, când am avut două, după un lung șir de flecăreli ale grupului de
discuții al Fundației despre un nou proiect, pe care le-am sărit. În general erau
zvonuri, iar mie nu îmi plac zvonurile. De aceea m-am făcut om de știință.
JOI
Zorile au venit, în cele din urmă, fără soare. Ceva nu era în regulă.
Simțeam asta în timp ce coboram dealul, ținându-ne de mâini. Peștera era plină
de umbre, ca mai înainte, dar acestea erau altfel prin felul în care stăteau și în
care se mișcau. Apoi NT le-au văzut și ei și au căzut în genunchi, agățându-se
unul de altul, cu mici țipete. Mă uitase până și Grub. Veniseră Cei întunecați.
Focul scotea mai puțin fum și umbrele se mișcau ca niște oameni, ca noi, și
trăncăneau. Se și certau. Multe lovituri. Tăiau ceva în bucăți. M-am apropiat
înainte de a-mi da seama, spre oroarea mea, că sunt singur. NT fugiseră cu toții.
Înainte de a avea timp să privesc împrejur și să văd unde s-au dus, m-au observat
câinii. NT nu au câini, dar HS, da.
Probabil că mirosiseră carnea pe care NT au scăpat-o în fugă. Lătrau,
dându-mi ocol, ființe mici, respingătoare. Hrană sau animale de companie? Doi
dintre HS au ieșit din grotă, îndreptându-se spre mine. Au început să strige, iar
eu le-am răspuns la fel, imitându-le sunetele, sperând că mă vor percepe ca pe
unul de-al lor. N-am avut norocul. Au înaintat mai aproape, agitându-și sulițele
care aveau vârfuri din piatră aspră, ascuțită. Mi-am dat seama că agitatul
240
sulițelor era un fel de rol. Nu îi interesa decât să mă sperie. Am făcut un pas către
ei, și au început să-și zgâlțâie sulițele mai tare. Sunt totalmente, inconfundabil,
oameni. Chipurile lor sunt foarte expresive. Pielea le este spână și foarte neagră.
Cred că au avut impresia că sunt un NT, fiind atât de alb, comparativ cu ei, cel
puțin. Nimic altceva din mersul, de pe chipul sau din limbajul meu nu părea să
conteze. Am văzut peste umerii lor ce măcelăreau ceilalți. Era Oliver, băiatul
care îndrăznise să mănânce viermii prăjiți. Capul îi era așezat pe o parte, deschis
pentru a se vedea creierii. NT au creiere mari, chiar și copiii. Aproape că m-am
întristat, dar nu-mi puteam permite astfel de sentimente. Cei doi HS își agitau
sulițele, venind înspre mine, pas cu pas. M-am dat înapoi, încercând încă să le
vorbesc, sperând că mă vor recunoaște ca unul de-al lor, când ceva mă înhață de
gleznă. Era Grub. Se întorsese după mine. Vino! Fugi! M-am târât după el
printre tufișuri, în susul prundișului, către stânci și zăpadă. Oamenii nu ne-au
urmărit..
VINERI
Ninge din nou, mai tare ca oricând. Suntem în crevasă, Grub și cu mine.
Încerc să păstrez bateriile, pentru conexiunea din momentul capturii (-21). Nu e
soare. N-am văzut soarele de o săptămână. După ultimul meu (prea lung) corn,
am înconjurat ținutul înalt, atenți să evităm HS – și eu, și Grub. E o ironie faptul
că, până și aici, la începutul istoriei umanității, culoarea pielii bate tot. E logic,
presupun, de vreme ce pielea este cea mai mare și mai evidentă dintre părțile
corpului. Grupul a plecat peste ghețar; am găsit urmele care duc sus înspre
gheață. Grub a vrut să-i urmeze, dar eu nu pot să mă îndepărtez prea mult de
crevasă și de captură. Din fericire, nu merge nicăieri fără mine. L-am îndrumat
înapoi către crevasă care, spre norocul nostru, era goală și am făcut un foc care
a părut să-l liniștească – aprinderea lui, la fel de mult ca focul însuși. M-am
așezat lângă el și a încetat să mai tremure, am dormit sub folia de supraviețuire,
plus pielea. Tot ce trebuie să facem e să ne adăpostim aici încă o zi și vom fi duși
amândoi. Bineînțeles, Grub nu știe asta. Tremură și scâncește în brațele mele.
Mâhnirea lui mă inundă, de parcă ar fi a mea. Și teama. Cei întunecați! Cei
întunecați! Ce-ar gândi dacă ar ști că sunt unul dintre ei?
– Chiar nu trebuie să mai citesc, a spus Ron, azvârlind foaia imprimata la o
parte. N-ai spus tu că Homo Sapiens a venit inițial din Africa?
Am clătinat din cap și am ridicat din umeri. Clătinatul din cap și ridicatul
din umeri sunt floare la ureche pentru mine.
– Așadar, iată-i acolo, pe întunecații tăi. Va avea loc o luptă și NT vor
pierde. E evident o poveste de amator despre o călătorie în timp. Dacă mă întrebi
pe mine, și presupun că nu ai pe cine altcineva să întrebi, cred că mesajele au
241
intrat pur și simplu dintr-o anomalie în Rețea. Rețeaua a dat drumul la tot felul de
scriitori aspiranți, care și-au trimis materiale unul altuia, și la site-uri mici de
amatori. E un fragment dintr-o poveste science-fiction care a ajuns din greșeală în
ciberspațiu.
– SF, am spus, dar nu s-a prins. Există diverse modalități de a da de înțeles
că glumești, dar nu le-am stăpânit niciodată. De ce eu? am întrebat.
– Pariez că s-a întâmplat fiindcă ești pe serverul Fundației, a răspuns Ron.
Cel din New Mexico. Nu-i ăla cu noul computer cuantic, cel care primește un
mesaj la câteva milisecunde înainte de a fi trimis? Am citit povestea în Science
News. Un el de salt. Dar, hei, asta îl face receptorul perfect pentru istorisirea unei
călătorii în timp. Apropo de timp...
S-a uitat la ceas, pe urmă s-a ridicat și mi-a strâns mâna. I-am înțeles
ușurarea când și-a luat rămas-bun. Am încercat să-i rețin mâna, dar și-a tras-o.
– Ținem legătura, mi-a spus.
Oamenii de pe stradă treceau în goană pe lângă noi. Sixth Avenue e cu sens
unic pentru mașini, dar are două direcții pentru oameni. Nu mă deranjau, din
spatele sticlei.
– Pe cuvânt de cercetaș? am întrebat.
– Pe cuvânt de cercetași
Am încercat să-i iau din nou mâna, doar ca să mă asigur, dar plecase.
Mama mea îl eliberase în sfârșit.
SÂMBĂTĂ
Dezastru. Am ratat captura amândoi, Grub și cu mine. Am fost alungați din
crevasă. Ne-am trezit – sau, mai degrabă, eu am fost trezit de Grub. Am fost tras
afară din crevasă și așezat în picioare, pe lângă cei trei HS cu sulițe lungi de la
intrarea grotei.
Grub îi mirosise înainte de a-i vedea sau a-i auzi. Au pus stăpânire pe
proviziile noastre, pe foc și, desigur, pe crevasă, în vreme ce noi ne cățăram în
goană pe stânci, către gheața de deasupra. Nu s-au arătat interesați să ne
urmărească sau să ne facă vreun rău, ci doar să ne sperie. Acum înțeleg ce s-a
întâmplat în cadrul întâlnirii: HS nu i-au omorât pe NT, doar le-au acaparat
locurile, hrana, focurile, și i-au pus pe fugă, și i-au mâncat pe aceia dintre copiii
lor care le-au căzut în mâini. Era destul. Între timp, se întunecă, iar Grub
așteaptă de la mine să aprind focul. Voi face unul mic, cu siguranță.
De obicei îmi plăceau sâmbetele, cred, dar acum mi se păreau triste, chiar și
la laborator. Mă întrebam unde se afla Ron, undeva în văzduh. Îi place să zboare.
Desigur, nu era treaba mea, nu mai era. Aproape că îmi doream ca mama să fie
încă în viață. Aș avea pe cine să sun. Există o mulțime de telefoane în laborator.
242
Duminică a fost la fel.
DUMINICĂ
N-a fost nici o captură Nu s-a întâmplat nimic. HS care ne-au alungat sunt
și acum în crevasă, doi la număr. Dacă aș fi lăsat comul acolo, i-ați avea cel
puțin pe ei. Spre surprinderea lor. Tot ce am putut să fac a fost să-l trag pe Grub
destul de aproape ca să vadă. E îngrozit. Și eu. Suntem la 144 de ore de la un nou
punct de captură, dacă se poate realiza. Voi menține comunicațiile astea la un
nivel cât mai redus, ca să păstrez bateriile în stare de funcționare cât mai mult cu
putință. N-am văzut soarele de când am ajuns aici.
Luni am primit un mesaj strict personal de la Fundație. Atașat, era un bilet
electronic pentru un zbor către New Mexico, să iau parte la discuțiile pentru noul
proiect. Ăștia nu știu că eu nu zbor niciodată? Am căutat în josul paginii și iată-l,
penultimul mesaj din trecutul îndepărtat și viitorul apropiat.
LUNI
Azi-dimineață Grub și cu mine i-am găsit pe patru din ceata lui, fără foc și
înghețați, într-o mică grotă de pe creastă, deasupra gheții. I-am îngropat cu mare
efort. Nici urmă de ceilalți, nu mai mult de cinci sau șase. Am sentimentul
înfricoșător că sunt de fapt ultima ceată, rămași fără copii. Când HS le-au luat
focul, le-au semnat condamnarea la moarte, doar dacă NT nu au avut norocul să
dea peste un fulger sau un vulcan activ. Poate că asemenea întâmplări nu sunt
atât de rare „atunci” ca „acum”. Vom vedea.
Marți m-am dus pentru prima dată singur la Bagel Beret. Mi s-a părut
ciudat. Nu cred c-am să mai merg. Mesajul de astăzi, ultimul, a lămurit totul.
Acum știu de unde sunt mesajele, și mai știu că voi zbura la New Mexico. Va
trebui să-mi iau inima-n dinți și să merg. E doar o oprire dintr-o lungă călătorie.
MARȚI
S-ar putea ca acesta să fie ultimul de vreme ce până și lumina BD de pe
com începe să se stingă. Își dă duhul, cred că era momentul. Avem, oricum, alte
griji. Au mai sosit și alți HS pe teritoriul de mai jos. Îi vedem agitându-se, ieșind
la vânătoare. Noi? Noi nu suntem pe cale de a afla. Mâine vom trece creasta să
vedem dacă putem da de urme. Grub doarme acum, dar au trecut ore întregi
până ce a încetat să tremure. Mâinile lui nu voiau să se dezlipească de mine. Te
rog, nu mă părăsi, spunea el, cu acel amestec NT de gesturi, atingeri și vorbire,
iar eu am spus că nu o voi face, dar mi-am dat seama că nu mă credea, și cine-l
poate învinui? Era singur pe lume, mai singur, bănuiam, decât știa. Dacă ceata
lui e în viață (și mă îndoiesc de asta), se află undeva deasupra noastră,
fără copii, fără foc, murind încet de durere și de frig. Mă cutremur când mă gândesc
la asta. Nu mă vei părăsi? m-a întrebat din nou, într-o doară, din vârful
degetelor, chiar înainte de a adormi. I-am pus buricele degetelor pe buzele mele
ca să înțeleagă ce spun și să știe că era pentru el, Grub.
Pe cuvânt de cercetaș, am spus.
