Jumatate de pereche - Bertram Chandler, Almanahul Anticipatia 1984

Jumatate de pereche - Bertram Chandler, Almanahul Anticipatia 1984
Traducere: Adrian Moraru

Arthur Bertram Chandler (28 March 1912 – 6 June 1984)

"NIMIC, zise el, nu-l mai rău decât o jumătate de pereche din ceva.

          — Ţi-am spus că-mi pare rău, replică ea, dar faci atâta caz din asta. Cine ţi i-a dat? Vreo femeie?

          — Mi i-am dat singur, zise el îmbufnat, i-am cumpărat demult…

          — Şi-ţi plăceau foarte mult, zise ea. Nu plânge, mama îţi va cumpăra altă pereche când ne vom întoarce la civilizaţie.

          — Eu vreau una acum, zise el supărat.

          — Dar de ce? întrebă ea foarte mirată. Suntem împreună singuri pe acest Asteroid Prospector, la jumătatea drumului dintre centura asteroidului şi Marte şi ţie-ţi vine ideea asta aiurită cu butonii…

          — Am căzut de acord, zise el hotărât, că nu vom deveni neglijenţi, aşa cum fac unii în timpul zborului. Cred că-ţi aminteşti cuplul pe care l-am întâlnit pe PX 173 A – care ne-a rugat să prânzim pe nava lor: el, îmbrăcat într-o salopetă slinoasă, ea, având o rochie ce părea făcută din pânză de sac. Beam direct din sticlă şi mâncam direct din oală – ceva groaznic…

          — Acela, îi spuse ea, era un caz extrem.

          — Ai dreptate. Şi faptul că eu umblu cu mânecile suflecate sau fluturând ar fi nemaipomenit.

          Nu putea să se obişnuiască cu pierderea.

          — Ce treabă stupidă! murmură el. Mă duc în baie să-mi spăl cămaşa. Las butonii pe etajeră şi pun cămaşa pe sârmă ca să se usuce. Luând butonii ca să-l pun la o cămaşă curată, unul îmi cade în bazin. Se duce pe canalul de scurgere. Mă grăbesc spre sala maşinilor să iau o cheie ca să desfac conducta de la sifon. Mă întorc şi te găseşc umplând bazinul ca să-ţi speli mărunţişurile. Îţi spun ce s-a-ntâmplat – şi tu imediat tragi dopul şi speli şi bazinul şi conducta…

          — Am vrut să văd, zise ea.

          — Ai vrut să vezi, repetă el iritat.

          Apoi adaugă după un timp:

          — N-ar fi atât de rău dacă asta ar fi fost una din navele mai vechi, funcţionând în circuit închis. Aş lua conductele metru cu metru până mi-aş găsi butonul, dar cum gunoiul este aruncat automat în spaţiu…

          — Oricine ar crede, zise ea, că ai pierdut o bijuterie.

          — Butonii, zise el, înseamnă pentru mine tot atât de mult ca şi o bijuterie.

          — Ţi-am spus, izbucni ea, că am să-ţi cumpăr altă pereche.

          — Dar nu vor fi ca ăştia, returnă el.

          — Unde te duci? întrebă ea.

          — În camera de comandă, răspunse el scurt.

          — Eşti supărat?

          — Nu, zise el. Nu, draga mea. Nu.

          Îşi pierdu firea când rachetele tangenţiale izbucniră brusc pentru a opri rotaţia navei în jurul axei longitudinale.

          Această rotaţie era cea care dezvolta o forţă centrifugă ce crea gravitaţia. Femeia era în bucătărie, pregătind prânzul. A urmat un şoc uşor, iar conţinutul cratiţei a zburat drept în faţa ei. Nu aşteptă să se şteargă, ci merse direct în camera de comandă.

          — Tu… idiotule! strigă ea. Îţi imaginezi că mă pot descurca fără gravitaţie în bucătărie? Ai distrus prânzul.

          — Eu, zise el mândru, mi-am găsit butonul. Ştii cum funcţionează sistemul de evacuare a gunoiului – este aruncat tangenţial, de forţa centrifugă, înunghi drept cu linia de zbor. Exista, m-am gândit eu, o cât de mică şansă ca ceva metalic să apară pe ecran, mai ales dacă opream rotaţia navei.

          — Ei, şi? zise ea. Ei, şi?

          — Asta e, zise el, arătând fericit ecranul, fluorescent ce înconjura camera de comandă. Îl vezi – pata aia mică ce pare a fi un satelit de tablă şi…

          — Deci, ştii unde e, zise ea. La trei sute de metri distanţă depărtându-se tot timpul în spirală. Şi pentru atâta lucru ai prăpădit prânzul.

          — Nu degeaba. Pentru ce crezi că purtăm cu noi costumele spaţiale?

          — N-ai să ieşi, zise ea. Categoric n-ai să ieşi. Nu poţi fi chiar atât de nebun.

          — Zici aşa numai fiindcă ţi-e teamă de costumele spaţiale, replică el.

          — A cui e greşeala că rezerva de aer era pe trei sferturi goală? întrebă ea.

          — A ta, zise el. Oricine ştie că cel care poartă un costum spaţial trebuie să facă o verificare înainte de a ieşi afară.

          — Unele femei, zise ea, sunt destul de proaste ca să aibă încredere în soţii lor. Dar sunt curând dezamăgite.

          — Unii bărbaţi, replică el, sunt destul de proşti ca să creadă că soţiile lor au unele cunoştinţe elementare despre conducte.

          Arătă către ecran:

          — Uite butonul acolo şi eu mă duc după el.

          — N-o să-l găseşti niciodată, zise ea.

          — Ba da. Am să-mi iau pistolul cu reacţie şi un cablu. Voi împinge cu picioarele în navă şi tu ai să mă dirijezi pe poziţia orbitei butonului.

          — Sper că nu vorbeşti serios, zise ea. Eşti nebun.

          — Nu însă mai nebun ca tine când ai scos dopul. Chiar mai puţin.

          — Dar… Dar ţi se poate întâmpla orice. Şi ştii că nu mă pot îmbrăca iarăşi în costum – nu pot veni afară după tine, până nu mă însănătoşesc…

          — N-o să se-ntâmple nimic, îi zise el. Stai şi urmăreşte ecranul şi dirijează-mă.

          Trase costumul afară din sertar şi începu să-l îmbrace. Ar fi trebuit să ştie mai bine. Ar fi trebuit să ia în consideraţie regulile stabilite de Comisia de Transporturi Interplanetare. N-ar fi trebuit să ignore legea nr. 11 care spune: „Nimeni nu va părăsi nava în timpul zborului decât numai însoţit.”

          Spre deosebire de soţia sa, n-avusese niciodată necazuri cu costumele spaţiale – şi asta, probabil, îl făcea să nu aibă griji. Îşi aşeză rezerva de aer şi-şi legă cablul aşteptând ca primele instrucţiuni să-l parvină prin telefon. Veniră în sfârşit.

          — Doi metri înapoi… Stai! Un metru mai încolo!

          Pistolul său cu reacţie lumină scurt. Văzu butonul navigând, către el, apoi – o pată aurie strălucind. Râse. Întinse ambele mâini ca să-l prindă – apoi, îşi dădu seama că într-una din ele ţinea pistolul. Încercă să şi-l treacă în mâna stângă şi în grabă îl scăpă. Se ducea în gol.

          Ce importantă mai are? gândi el şi apoi strigă în microfon:

          — L-am prins!

          Întoarcerea la navă va fi uşoară – va trage doar de cablu. Atunci făcu o descoperire care-l îngheţă sângele: cablul se rupsese. Se întâmplase probabil când scăpase pistolul. Asteroizii prospectori erau notorii pentru echipamentul lor ieftin, de mâna a doua. Încet, se depărta de navă. N-avea nimic pe care să-l arunce în direcţia derivei ca să se verifice.

          — Ce s-a întâmplat? întrebă brusc soţia lui.

          — Nimic, minţi el.

          „N-o să-ndrăznească niciodată să părăsească nava din cauza fricii de costumele spaţiale”, se gândi el. „Şi chiar dac-ar îndrăzni – ar fi prea riscant. N-are rost să ne pierdem amândoi. Rămas bun, se gândi el. Rămas bun, draga mea. Mi-a părut bine că te-am cunoscut.”

          — Ce s-a-ntâmplat? Întrebă ea din nou, iritată.

          — Nimic, repetă el.

          Începuse să-l chinuie respiraţia: deşi manometrul rezervei arătase că aceasta era plină, presiunea actuală era mult mai mică.

          — S-a-ntâmplat ceva! Strigă ea.

          — Da, admise el. Promite-mi un lucru – când te vei întoarce pe Marte cere o verificare a întregului echipament vândut de compania Asteroizilor Prospectori. Sunt nişte escroci. Şi… Şi… Se chinuia din nou cu respiraţia, încercând să nu-şi piardă cunoştinţa. A fost greşeala mea. Ai grijă de tine – nu de mine…

          Leşină. Fu surprins când se trezi în camera lui. Fu surprins că se mai trezi. Faţa ei fu primul lucru pe care-l văzu – era pătată de lacrimi şi murdară şi fericită. Văzu apoi că ţinea în mâini o cămaşă albă, curată, cu butonii strălucind la fiecare manşetă.

          — Ai ieşit afară, zise el încet. M-ai adus înăuntru… Dar teama ta de costume spaţiale, dragă?

          — Am găsit, zise ea, că am una şi mai puternică. E la fel ca a ta.

          Se aplecă să-l sărute.

          — Urăsc atât de mult jumătăţile de perechi şi nu mă gândesc numai la butoni când zic asta!"


Despre autor:

 Arthur Bertram Chandler (28 March 1912 – 6 June 1984) a fost un scriitor britanico-australian de science-fiction care a mai scris si sub pseudonimele George Whitley, Andrew Dunstan si S.H.M.
S-a nascut in Aldershot, Hampshire, Anglia. A fost ofiter in marina comerciala britanica si a calatorit in lumea intreaga. In 1956 a emigrat in Australia. A comandat numeroase nave de comert in Australia si Noua Zeelanda fiind chiar ultimul capitan al portavionului HMAS Melbourne.
Fiica sa, Jenny Chandler s-a casatorit cu scriitorul de horror britanic Ramsey Campbell.

 A scris peste 40 de romane si 200 de povestiri science-fiction. A castigat Premiul Ditmar pentru povestire cu The Bitter Pill (in 1971) si de 3 ori pentru romane cu  False Fatherland (in 1969), The Bitter Pill (in 1975), and The Big Black Mark (in 1976).
 Descrierea vietii pe navele spatiale si a relatiilor dintre membrii echipajelor deriva din experienta sa ca marinar si de aceea poarta timbrul unui realism precis gasit cu greu la alti scriitori.
A fost cunoscut mai ales pentru seria Rim World si pentru romanele care il au ca erou pe John Grimes, un navigator entuziast pe oceane de pe alte planete.
Mai putin cunoscutul roman The Deep Reaches of Space (1964) contine note autobiografice: personajul este un scriitor de science-fiction care calatoreste in viitor si isi foloseste experienta sa navala pentru a salva o parte din oamenii izolati pe o pleneta straina.
 In multe scrieri autorul vede Australia ca o mare putere a Pamantului care preia conducerea in cursa spatiala colonizand numeroase planete.