Isaac Asimov s Science Fiction Magazine, september 1980 (sep 1980, ed. George H. Scithers, publ. David Publications)
Almanahul Anticipaţia 1984
Traducere Dan Iordache
 |
| Lisa Tuttle b. 1952 |
- Calificativ: 10 plus
- O povestire fermecatoare careia i-am acordat calificativul maxim datorita ideii insolite tratata intr-un mod extrem de plauzibil.
"Un vast oras ruinat în deşert . Demult, blocuri uriaşe fusesera tăiate din stâncă cioplită să se potrivească atat de strîns că făceau inutil mortarul. Un oraş plănuit nu în unghiuri drepte ci cu rotunjimi şi incinte circulare, pereţii înălţându-se cât de două ori înălţimea unui om. Părea imens, de un alb crud pe fundalul albastru al cerului şi al pustietăţii deşertului.
Am intrat printr-un portal arcuit şi m-am plimbat pe străzile sinuoase, strâmte, atingând cu mâinile stânca încălzită de soare. Ici si colo semne fuseseră incizate în stâncă. Am urmărit conzutul unuia cu degetul - un labirint în formă de potir, cu un simbol stilizat - o pasăre înălţându-se în zbor din centrul său.
Oraşul părea că fusese abandonat cu secole în urmă. Totul era deschis către cer, acoperişurile de multă vreme putrezite, nisipurile acoperind străzile pavate cu piatră. Dar pustietatea oraşului, deşi tristp, nu era apăsătoare. Mă simţeam bine acolo, ca acasă, ca şi cum m-aş fi întors într-un loc cunoscut din copilărie, familiar.
Am urmat răbdător străduţele şerpuitoare şi am intrat pe rând in fiecare casă abandonată, căutând ceva, nu ştiam nici eu ce. În sfârşit am găsit. O incintă vastă, semicirculară, chiar în mijlocul oraşului. În interiorul ei un orificiu săpat în pământ.Am coborât înăuntru, fără ezitare, băşăngănindu-mi picioarele şi găsind ca sprijin o treaptă cioplită în piatră. Treptele erau abrupte silindu-mă să cobor repede. Mai curând o scară decât trepte.
Am coborât un timp care mi s-a părut foarte lung, ăntunericul devenind din ce in ce mai profund in jurul meu pe masura ce inaintam. Dar tocmai cand ma intrebam cat o sa mai cobor prin bezna totala spre o destinatie necunosuta, o lumina cetoasa venind de undeva de jos a ajuns pana la mine, si cand am ajuns in sfarsit vedeam perfect. Ma aflam intr-o nisa mica de piatra. In spatele meu se aflau treptele care duceau la suprafata; in fata mea se ramificau trei tuneluri. Am ale stunelul central, bine luminat. In timp ce inaintam priveam in jur la tavanul si pereti arcuiti care pareau sa emane lumina. Dupa ce am mers vreme indelungata am inceput sa aud in fata mea un zgomot domol, neregulat, care, mi-am zis, putea fi acela al unor voci omenesti.
Pana la urma am ajuns la o rascruce si la o arcada care conducea intr-o incapere plina de oameni. Cand am intrat au tacut si m-au privit cu o neliniste intrebatoare.
Imi erau familiari, stiam ca ei erau cei care construisera orasul de deasupra. Semanau destul de mult ca sa fie membrii aceleiasi familii - cu neobisnuitul galben-cafeniu al pielii lor, cu ochii mari, rotunzi, cu nasurile lor fine, cu parul negru si des.
O femeie se desprinse din multime si inainta spre mine pronutandu-mi numele. Ochii erau atintiti spre fata mea, ceva imi spunea ca ma cunoaste foarte bine poate era chiar indragostita de mine.
- Rick, a exclamat ea. Te-ai intors! Spune-ne, putem sa iesim la suprafata acum? Ne vor lasa sa traim linistiti?
Confuzia mea initiala se risipise. Mai fusesem de multe ori aici, inainte si-i cunoasteam bine pe acesti oameni. Cum putusem uita?
Am deschis gura sa vorbesc, sa le spun ca acum era in regula, ca puteau iesi in siguranta si ca ii voi ajuta sa se stabileasca la suprafata; si atunci ceasul incepu sa sune.
Mahmur si bajbaind prin intuneric l-am oprit, apoi m-am sculat, am aprins lumina si mi-am cautat tigarile. Ma simteam dezorientat, confuz. Spre deosebire de cele mai multe dintre visele mele acesta avea consistenta realitatii, a unui eveniment retrait. Mai visasem despre acei oameni si despre acele catacombe si inainte, sau memoria mea din vis nu era altceva decat un vis in vis?
Am luat un carnet si un stilou si am in inceput sa-mi notez detaliile inainte sa imi scape printre degete. In ultmiul timp avusesem ghinion cu visele, trezindu-ma in fiecare dimineata ca sa imi dau seama ca le uitasem si ca tocmai de accea imi pusesem ceasul sa sune la miezul noptii. In timp ce descriam orasul din desert ma intrebam unde il mai vazusem. De obicei nu visez despre locuri unde nu am fost niciodata si, ma gandeam daca, cine stie, nu fusesem dus pe acolo vreodata pe cand eram copil sa vad niste ruine din piatra in vreun desert.
Visul ma lasase intr-o stare ciudata de vulnerabilitate. Ultimele ganduri, pe cand ma asezam din nou sa adorm, au fost ca ar trebui sa ma grabesc sa ajung din nou acolo, sa gasesc orasul si poporul care se ascundea dedesupt si sa le ofer ajutorul meu. Dar pana dimineata aproape ca uitasem visul - imi aminteam doar ca ma trezisem si notasem ceva. Am adaugat carnetul la teancul de carti pregatit si m-am grabt sa prind un autobuz putin inainte de ora 9 ca sa ajung la universitate. In autobuz am zarit o bruneta aratoasa pe care o mai remarcasem si inainte, asa ca m-am asezat langa ea. Dupa caietul de schite de pe genunchi era studenta la arte. Pe hartie, conturandu-se sub creionul ei, un peisaj familiar - un labirint in forma de potir cu o pasare inaltandu-se din centrul lui. M-am zgait la desen dandu-mi seama doar ca era un simbol pe care il cunoasteam cand, deodata, cu o intensitate socanta, ca si cum mi-as fi amintit un lucru real si nu doar de un vis - am vazut din nou zidul alb de piatra cu exact acelasi desen gravat pe el. Il urmarisem cu degetul in visul meu.
- Ce desenezi? am intrebat-o.
Se uita la mine, paru sa ma recunoasca din celelalte calatorii cu autobuzul si zambi:
- Asta? Mazgalesc si eu.
- Dar ce reprezinta? De unde l-ai scos?
Rase.
- E din capul meu! L-am inventat pur si simplu.
Eram surprins.
- Esti sigura? Nu s-ar putea sa il fi vazut undeva inainte?
- Ba da, presupun ca da.
Se incrunta, apoi fata i se lumina.
- Nu-mi amintesc prea bine. Dar poate e dintr-un vis pe care l-am avut noaptea trecuta.
Rase din nou, un ras cald si voios.
- Nu mai fi asa de mirat! Tu nu iti iei niciodata ideile din visuri?
- Ba da, am raspuns sobru. Mereu. De fapt acesta este si motivul pentru care te-am intrebat despre desen. Era in visul meu de asta noapte ( am batut in carnetul de note din poala mea). M-m trezit dinadins la trei si jumtate ca sa prin un vis care imi scapa - parte dintr-un experiment de la o clasa la care predau.
Ochii ei caprui erau larg deschisi - desi parea sa accepte fara discutie ceea ce spuneam.
- Ce straniu , murmura. Trei si jumatate.....
Privi in jos spre blocul ei de schite si incepu sa deseneze o rama sofisticata in jurul desenului cu labirintul.
- Vezi, probabil nu mi-as fi amintit deloc acest vis, dar Bogey, asta e cainele meu, a decis ca trebuie sa iasa pana afara si m-a trezit pe la 3 si jumatate. Asa ca in timp ce asteptam sa ii dau drumul inauntru am stat si am mazgalit in caietul de schite, gandindu-ma la vis.
Ridica caietul de schite si rasfoi cateva pagini inapoi. tinandu-l astfel incat sa il pot privi.
O insiruire de blocuri de piatra, un zid. Din nou acelasi simbol de labirint cu pasare. O poarta de piatra. Si feţe, feţe pe care le-am recunoscut. Oamenii din vis. Ma simteam ciudat, pulsul mi se accelerase.
- Seamana cu visul meu, am spus totusi calm.
- Eram undeva in desert, spuse ea. Acolo eracetatea aceasta straveche, carese presupune ca fusese abandonata, dar poporul care o construise se refugiase de fapot sub pamant si se ascundeau acolo. Erau foarte beinevoitori si pasnici si setemeau ca ar fi fost ucisi daca ar fi iesit la suprafata. Niste oameni minunati - imi placeau si incercam sa ii ajut. Ma intrebau mereu daca puteau intr-adevar sa urce la suprafata si eu ii asiguram ca toata lumea ii va iubi cum ii iubeam eu. Si atunci Bogey m-a trezit.
Mi-am deschis carnetul unde-mi notasem visul si i l-am inmanat. In timp ce citea, priveam pe geam strazile carierului meu, familiare, insorite, pe cand autobuzul zdranganea pe ele. Familiarul devenise deodata straniu, straniul familiar. Lumea era altfel, n-as fi putut spune daca mai pina de promisiuni sau de amenintari.
- Telepatie, rasuna o voce limpede langa mine.
Am privit-o si am clatinat din cap.
-De ce? Dumneata si cu mine nici nu ne cunoastem macar, de ce am fi alaturati in felul acesta?
Ma privi drept in ochi.
- Karma, spuse ea. Asa ne-a fost dat sa ne intalnim.
Am ras, dar nu-mi displacea deloc cum arata. Chiar si ideea ca eram intr-un fel uniti, caceva facuse sa ne intalnim , imi placea, desi era o aiureala.
- O sugestie foarte stiintifica, am zis, tachinand-o. Vrei sa cinam impreuna diseara si sa mai vorbim despre asta?
- Ce-ai zice de Hansel si Gretel la sase si jumatate? am sugerat, adunandu-mi cartile.
Imi darui iarasi una din acele priviri electrice.
- Voi fi acolo.
La facultate incepe un program de urmarire a viselor impreuna cu studentii lui si observa ca multi dintre ei avusesera acelasi vis. Apoi a rasfoit tratate de antropologie si arheologie cautand ceva asemanator ruinelor din vis. In cele din urma gaseste ceva din zona din sud-vestul Americii, in zona New-Mexico. Acolo descopera pietrele si structurile din vis ca fiind ale indienilor Pueblo, hoganurile indienilor Navajo si legenda celor 7 orase ale Cibolei. Indienii pueblos credeau ca stramosii lor patrunsesera in lumea subterana printr-o deschizatura in pamant.
La intalnire de seara studenta de la arte, Judy Anderson ii povesteste cum la ore profesorul le-a cerut sa deseneze un simbol pentru o companie fictiva si ca o fata de la curs a desenat exact acelasi simbol iar profesorul le-a spus ca este un simbol folosit de indienii anasazi in vechime, acum mai bine de 1000 de ani.
Atunci Rick Karp, caci asa il cheama pe profesorul nostru, conexa cu ceea ce studiase el si anume faptul ca indienii anasazi erau stramosii indienilor constructori de pueblas, si anume erau stramosii indienilor pueblo, hopi, zuni si navajo. Cuvantul anasazi in limba navajo insemna de fapt chiar cei vechi.
Judy are o idee carele da fiori si anume aceea ca toti oamenii au avut visul dar doar cei care s-au trezit atunci isi aduc aminte de el sau cei care isi amintesc mai usor visele. Era o ipoteza un pic infricosatoare caci se ridica intrebarea ce sau cine genera acest vis atunci?
Singurul lucru bun si de nesperiat este faptul ca Judy petrece noaptea impreuna cu profesosul nostru, bienenteles pentru a studia mai pe indelete visele iar apoi s-a mutat la acesta.
In urmatoarele saptamani devine clar ca aproape toata lumea are acelasi vis.
Intr-o seara in timp ce stateau in pat cititnd televizorul fiind deschis aud deoadata cuvantul anasazi la o reportaj de stiri. Devenind atenti asculta si afla astfel ca un grup de arheologi descoperise ciudatul oras din vis si incepusera sa sape sub pamant descoperind structuri subterane ale indienilor anasazi, dupa cum spunea arheologul. Arheologul George Collier spune in continuare ca nu se astepta ca structurile construite de indienii anasazi sa fie asa de complexe si subterane. Intrebat cum de i-a venit ideea sa cerceteze acel loc si mai ales sub pamant arheologul spune ca oricat de straniu pare ideea ii venise intr-un vis.
Profesorul Karp tipa de surpriza si ii explica lui Judy ca el crede ca visul era de fapt pentru ca sa se gaseasca printre oameni cineva care sa inteleaga semnificatia, un arheolog cunoscator al culturii anasazi de exemplu, care pricepand unde se aflau simbolurile sa caute si sa descopere orasul . Si exact aceatsa se intamplase.
Judy il contrazice intrebandu-l cine ar fi vrut ca aceasta sarcina sa fie indeplinita? Niste indieni morti.
Rick ii raspunde: - Oare morti?
Dupa descoperire intreaga tara a fost cuprinsa de febra indienilor anasazi, mai ales ca mai tti avusesera de fapt visul si isi aminteau cate ceva. Atentia tuturor fusese captata in acest fel.
"Dintr-o data toata tara a fost cuprinsa de nebunia Anasazi. Oriunde te intorceai erau numai editoriale , articole prin reviste, carti, emisiuni de televiziune si panouri publice despre Anasazi. Magazinele universale erau pline de jucarii, ilustratii si gadgeturi cu privire la acest subiect. Intr-o buna zi Judy imi arata o rochie de vara avand imprimat pe ea simbolul pasarii in labirint.
Era un potop, un bombardament. Toata lumea vorbea si stia totul despre anasazi. Visam cu totii despre ei. Ar fi fost si ciudat tinand cont de marea de informatii in care innotam, sa nu o facem. In vise indienii Anasazi erau mereu aceeasi oameni buni si pasnici, doarca acum iesisera din catacombele lor. Eram cu totii atatde obsedati de anasazi incat era ca si cum forta prezentului ar fi facut presiuni asupra inconstientului nostru, indienii Anasazi batand ca sa fie lasati sa intre inauntru, cerand cu voci sepulcrale sa nu fie dati uitarii.
Am avut in acea perioada o viziune mereu, repetata obsedant. O multilme de indieni Anasazi ivindu-se din pamant. Urcau treptele inguste si ieseau din catacombe in aer liber, unul cate unul, zi si noapte, fara de sfarsit. Veneau, unul dupa altul, in sir besfarsit si fiecare parea ochiului meu de strain la fel ca cel dinainte. Chipurile lor erau atente, recunoscatoare, prudente. Am ajuns acasa, totusi? pareau sa intrebe. Vom fi in siguranta aici?"
Si chiar au aparut..... Apoi incepeai sa ii vezi peste tot prin lume.
"II vedeam peste tot. O femeie cu fata aceeacaracteristica pentru Anasazi, sezand linistita intr-un autobuz sau impingand un carucior intr-o bacanie. Un barbat Anasazi tinand de mana 2 copii anasazi , traversand strada. Chipuri din multime, de la buletinele de stiri, trecand la volanul masinilor.
Aparusera linisitit, fara zgomot, si se integrasera in societate ca si cum ar fi fost dintotdeauna."
Profesorul Karp nu prea este incantat de acest lucru dar nu putea deschide subiectul cu nimeni caci toti ii iubeau. In plus trebuia sa isi dea doctoratul pluscatrebuia sa se adapteze vietii cu Judy.
"Dar la sfarsitul verii mi-am revenit din nauceala provocata de cercetare cand am aflat ca ca indienii Anasazi se unisera ca sa-si revendice locurile natale, orasul si pamanturile de prin prejur, oras botezat binenteles Cibola.
Alte grupuri indiene revendicasera mai inainte Florida si New-Yorkul, ca si alte tinuturi. Ceeaceera neobisnuit erareactia de raspuns. Sentimentele opiniei publice inclinau foarte mult sa le inapoieze indienilor Anasazi tinutul natal. Senatori si congresmani vorbeau in favoarea acestui lucru. Chiar si presedintele.
Dupa cum citeam in ziare sau vedeam pe ecranele televizioarelor totul parea sa se intample cu o uimitoare rapiditate. Ceea ce se si intampla."
Cand presedintele aparu la televizor si facu anuntul oficial al retrocedarii lumea era foarte bucuroasa. Profesorul Rick si Judy erau acasa privind la televizor. Chiar si Judy se bucura. Dar Rick se ridica din pat si inchise televizorul. Judy il intreba ce are, parea ca ii placeau indienii.
"- Nu vorbesc de indieni in general. Vorbesc despre acestia care sunt denumiti Anasazi. De unde au aparut asa dintr-o data? Iti amintesti cercetarile pe care le-am facut? Cultura Anasazi s-a stins demult iar urmasii lor se numesc Pueblo, Zuni si Hopi. Nicaieri in niciuna din cartile de cercetare nu se pomeneste de nici un trib Anasazi cu supravietuitori in zilele noastre, Si cu toate acestea iata-i caapar cu miile.
- Oh, cartile, exclama ea cu disrept voalat, Ce ai de gand sa crezi Rick, ceea cescriu niste vechituri de carti sau ce anume stii, ceea ce iti spun simturile?
- Ce anume stiu? Stiu ca de cand cu visele si descoperirea Cibolei, i-am vazut pe anasazi si am citit de ei pretutindeni. Nu demult nu erau aici si nu vorbea nimeni despre ei.
- Binenteles ca erau aici! Doar ca nu ne-am datseama de asta!
- Tocmai asta si vor ei sa credem, am spus.
M-am oprit incercand sa imi faccuraj sa spun cu voce tare ceea ce simteam. Era o idee nebuneasca dar ma obseda, mereu prezenta, ca un cosmar care se tot repeta. Eram satul sa il tot tin pentru mine.
- In regula am zis, nu iti cer sa ma crezi, doar sa ma asculti si sa te gandesti la asta. Sa presupunem ca undeva, sa spunem pe alta planeta, a existat o rasa de fiinte, ori asemanatoare cu noi ori capabile sa se transforme in asa fel incat sa semene cu noi, Si se intampla ceva, poate planeta lor e in pericol sa fie distrusa si au nevoie de un loc in care sa traiasca. O planeta ca a noastra. Dar ei nu sunt agresivi, sunt un popor pasnic si grijuliu sa nu ii sperie pe oamenii primitivi de pa Pamant. Tot ce vor, la urma urmei, este o baza, un spatiu in care sa traiasca, o colonie de 50.000 sau 100.000 de persoane.
Ar putea fi destul de avansati desi nu isi folosesc tehnologia pentru razboi. Asa ca isi pregatesc terenul dinainte, facandu-si propoganda sub forma de vise, asa ca facem cunostinta cu noii nostri concetateni in vise noaptea, in cele mai intimie imprejuri. Si noi absorbim lectia fara sa ne amintim in mod constient de aceasta. Toata lumea ii iubeste fara sa stie de ce, sigura ca au fost totdeauna prinprejur si atunci cand sosesc cu adevarat ii accepta ca fiind indigenii de al caror nume se folosesc.
- Vrei sa spui ca indienii Anasazi au venit aici din spatiu in farfurii zburatoare? ma intreba Judy ironica.
- Poate nu in felul in care ne-a pregatit cultura noastra populara, am raspuns. Poare ca in loc sa ajunga aici cu nave argintii stralucitoare, cu lumini orbitoare, ei au venit pe usa din dos, ivindu-se dintr-o gaura din pamant. Au pasit printr-un fel de prag dintre lumi, aducand cu ei orasul cu structurile de suprafata si catacombele lui, au sosit in astronava lor de piatra si nimeni n-a bagat de seama.
- Cu exceptia ta binenteles, zise Judy. Oh, Rick .....
Chipul ei era nelinistit, arata ca si cum era gata sa planga.
- Crezi ca sunt nebun, am spus. Numai fiindca ma intreb de unde au aparut cu adevarat indienii Anasazi.
- Daca m-as scula intr-o buna dimineata si as incepe sa te intreb toti brunetii cu nune de familie spaniole si nu te-as crede cand ai incerca sa imi explici ca nu ne-au invadat brusc ci au fost primprejur tot timpul ai crede ca sunt paranoica, nu-i asa ?
- As zice ca exagerezi, am zis, ridicand din umeri. Nu-i invidiez pentru orasul lor din desert. Ei l-au construit la urma urmei si oricum nimeni nu folosea pamantul acela. Dar nu-mi place sa ma gandesc ca mi-au manipulat amintirile, ca ne-au silit sa ii iubim. Chiar acum cand spun asta o parte din mine protesteaza ca acestea sunt vorbe demente si ca stiu la fel de bine ca si ceilalti cine sunt indienii Anasazi. Si nu ma pot orpi sa nu simt tandrete pentru ei. Dar stiu totadata ceea ce am citit si mi se pare foarte dubios ca nu exsita nimic scris dinainte de descoperirea Cibolei care sa se refere la Anasazi altfel decat ca la numele unei culturi de demult disparute. E ca si cum ....atunci cand civilizatia hitita ar fi redescoperita de arheologi si istorici si ar aparea brusc un grup de oameni care ar pretinde ca sunt hititi, spunand ca au fost acolo tot timpul in ciuda lipsei oricarei dovezi scrise consemnate in vreo carte sau.....
- Rick, imi spuse Judy privindu-ma cu o tristete tandra. Oh Rick si tu care credeai ca teoriile mele sunt nebunesti......
- Nu e o teorie, e doar un scenariu posibil.
Eram satul de teoriile mele ca si de ale ei. Nu voiam sa o convertesc la parerea mea, nici macar sa ma autoconving. Incercam doar sa impac cele doua feluri de cunostinte pe care le aveam despre indienii Anasazi. Voiam sa inteleg ce se intamplase.
- N-am vrut sa am neaparat dreptate dar nici sa fiu nebun.
- Te gandesti prea mult la carti, imi spuse Judy. Dupa ce ai muncit atat de mult la dizertatia aceea nici nu e de mirare. Sunt atatea lucruri reale care nu se gasesc in carti. Eu nu sunt in nici o carte, si nici tu, in afara de cartea de telefon. Si cu toate acestea existam, suntem reali, atat tu cat si eu.
Am renuntat sa mai discut. Nu mai voiam pur si simplu. Am fumat si am vorbit despre alte lucruri. N-am uitat de sentimentul straniu fata de indienii Anasazi, dar am incercat sa nu imi fac pobleme din cauza aceasta - nu parea nimic de facut ca sa dovedesc ca fantasmagoriile mele aveau o baza reala.
Doi ani mai tarziu am mers in calatoria noastra de nunta la Cibola. E ciudat sa vezi cum un vis devine realitate. Cibola era altfel desigur. Fusese reparata, aranjata si populata. Existau cupole deasupra structurilor rotunde de piatra, usi de lemn, flori si ierburi crescand la ferestre.
Pietrele erau tot stralucitor de albe pe fundalul albastru al cerului, exact in visul meu, dar mirosurile de oameni, animale si prajeala ca si zgomotul tocmelilor turistilor cu indienii Anasazi pentru bijuterii si paturi de lana ne aduceau brutal la realitate, in timp ce rataceam in labirintul strazilor pavate cu piatra.
M-am intins sa ating blocurile de piatra puse unul peste altul , atat de grijuliu imbinate . Degetele mele intalnira liniile fin incizate ale simbolului labirint cu pasare . Le-am urmarit cu degetul. Din nou? Sau pentru prima oara?
Aveam un ghid care ne atragea atentia asupra privelistilor interseante si ne explica obiceiurilor indienilor anasazi. Ne-a condus cu un instinct fara gres la dughenile si tarabele de unde era ce mai probabil ca Judy sa cumpere. In timp ce ea compara meritele a doua bratari de argint, l-am intrebat pe ghid de catacombe.
- Catacombe?
- Da, cand a fost descoperita Cibola, imi amintesc ca s-a vorbit ddespre niste tuneluri subterane care uneau cladirile.
- Ah, .... fata lui era impasibila. Nu e mare lucru de vazut. Dar acolo nu este soare si poate v-ar placea.
Ne conduse intr-o alta directie.
Dar tunelul acela nu semana deloc cu galeria larga, racoroasa, bine luminata, din visul meu. Era ingust si intunecos si trebuia sa ne aplecam ca sa putem trece. in timp ce il strabateam. Curand incepu sa ne doara spatele. Dupa cateva minute de exploatare neplacuta ne-am catarat pe o scara scurta de lemn si am iesit intr-o pravalie de lumanari.
- Asta-i tot, am inteebat. Despre celelalte tuneluri ce se aude?
- Altele nu mai exista, isi lasa el capul in jos. Doar niste treceri ducand de la o casa la alta - peste douazeci cu totul, nu mai mari decat acesta pe care vi l-am aratat.
Simteam ochii lui Judy atintiti asupra mea si stiam ca ea stie la ce ma gandesc. Am insistat.
- Tuneluri mai mari. am zis. Mai largi, mai adanc sapate in pamant., bine luminate. Incaperi subterane.
- Nu exista nimic de felul acesta aici, zise clatinand din cap ghidul.
Dintr-o data mi-am pierdut rabdarea.
- Chiar daca ar exista n-ai vrea ca noi sa le vedem. De fapt ce nevoie avem de ghid aici? Ce vrei dumneata sa ascunzi?
Judy ma apuca de brat:
- Rick....
- Sunteti oaspeti aici, spuse ghidul extrem de calm, trebuie sa respectati regulile noastre sau sa plecati. Aceasta este o rezervatie, ceea ce inseamna ca este un tinut seprarat.
- Un avanpost pentru extraterestri, am spus.
Transpiram prin toti porii si deodata mi-am dat seama cat de cald este.
- Pe care vi l-am dat tot noi. V-am acceptat si v-am dat un loc unde sa traiti. asa cum ati vrut. Si acum e prea tarziu sa ne razgandim. Hai Judy, sa plecam!
N-a fost cea mai mareata luna de miere din istorie. Supararea initiala a lui Judy, fiindca ma facusem de ras si stricase calatoria de nunta, se transforma curand in ingrijorare pentru starea mea mentala. cand am inceput sa imi exprim parerea ca nu mai am mult de trait, acum ca-mi dadusem la iveala banuielile fata de indienii Anasazi.
Dar, binenteles, nu se intampla nimic. Si in cele din urma, spre usurarea lui Judy, am incetat sa mai vorbesc despre nalucirile mele paranoice. Ar fi putut fi adevarate sau ar fi putut fi demente - in ambele cazuri nu erau de nici un folos, nici mie, nici altora.
Si astfel, timp de aproape trei ani, n-am avut nici un motiv sa imi reamintesc de indoielile mele. Pana de curand.
Acum vreo doua saptamani pe la miezul noptii Bogey m-a trezit , am luat unul din caietele de schite ale lui Judy si am inceput sa mazgalesc ceea ce imi aminteam.
........Eram intr-o jungla tropicala, imensa, jilava, undeva la poalele unui munte. Am descoperit o urma de poteca, dovedind ca cineva mai fusese aici inaintea mea si, in acelasi timp, am devenit constient de un sunet ciudat, stins, de soapte. M-am oprit, am privit atent in jur si atunci i-am vazut.
Oameni cu fetele sfioase si tematoare, privind precauti din ascunzisurile lor, dintre copaci si tufisuri. Am stiut ca voi avea nevoie de rabdare si grija ca sa-i convinga sa iasa dina ascunzatori. Si voiam sa ii determin sa iasa, doream ca ei sa aiba incredere in mine. Simteam o mare pornire de simpatie fata de acesti oameni pe care de abia ii puteam zari - nevoia de a le oferi siguranta si protectie. Tocmai cand ma gandeam cum sa ii fac sa afle acest lucru m-a trezit botul rece, umed si insistent al lui Bogey in urechea mea.
Cum stateam acolo somnoros, zgaindu-ma la ceea ce mazgalisem, am stiut dintr-o data de ce imi amintea acest vis.......INCA UNUL.....
M-am precipitat in dormitor si apoi am trezit-o pe Judy.
- Judy, i-am spus nerabdator, incercand sa strabat pana la ea prin nauceala somnului. Ce visai? Spune-mi repede.
- Hî, spune-le .....spune-le ca ii iubim.....N-au de ce se teme!
Adormea iarasi. Am zgaltait-o.
- Judy, te rog, trezeste-te.
Isi deschise ochii si se ridica in sezut.
- Ce s-a intamplat?
- Ce visai?
- Hî....se freca la ochi si casca. Habar nu am. Eram intr-o padure cu prieteni. Nu mai stiu. Care-i necazul dragule?
- Culca-te la loc, i-am spus. Ii dau eu drumul inapoi lui Bogey. Vorbim dimineata.
Facu o mutra si mai bombani ceva. dar adormise inca inainte de a atinge perna cu capul.
De atunci, am asteptat mereu urmarea. Si astazi asteptarea mea a luat sfarsit. Nu s-a transmis la buletinul de stiri al serii. A fost doar o relatare intr-un ziar, nici macar pe prima pagina - se petrec atatea lucruri importante astazi. Un reportaj despre descoperirea unui grup de oameni, care par sa fie un trib inca necunoscut de civilizatie , traiand in pesterile unui munte, intr-o jungla jilava aproape inaccesibila.
Un popor timid si prietenos, care nu dorea altceva decat sa traiasca in liniste.
Stiu precis cum arata.
Biografie Lisa Tuttle:
preluare de pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Lisa_Tuttle
Lisa Tuttle (n. 16 septembrie 1952, Houston, Texas, Statele Unite) este o autoare de science-fiction, fantasy și horror. Ea a publicat peste zece romane, cinci culegeri de povestiri și câteva cărți non-fiction, printre care o lucrare despre feminism.. De asemenea, a editat câteva antologii și a recenzat cărți pentru diferite publicații.
Din 1981 locuiește în Marea Britanie.
Premii:
Tuttle a câștigat premiul de debut John W. Campbell în 1974 pentru cel mai bun scriitor la debut.
In 1976 a castigat Premiul Locus Poll pentru romanul STORMS ON WINFHAVEN, scris impreuna cu George R.R. Martin, recent publicat la editura Nemira http://www.nemira.ro/serie-autor-george-r-r-martin/furtuna-pe-windhaven--2158
In 1980 a castigat Premiul Analog pentru ONE WING.
În 1982, povestirea ei THE BONE FLUTE a fost recompensată cu premiul Nebula pentru cea mai bună povestire, premiu pe care l-a refuzat.
În 1989, a primit premiul Asociației Britanice de Science Fiction pentru povestirea IN TRANSLATION.
In 2007 a castigat Premiul International Horror Guild pentru CLOSET DREAM.
În 1973, Tuttle și alți scriitori SF printre care se numărau Howard Waldrop, Steven Utley și Bruce Sterling au înființat în Austin atelierul Turkey City Writer's Workshop, iar în 1974 a câștigat premiul John W. Campbell Memorial pentru debutanți, la egalitate cu Spider Robinson. Tuttle a colaborat cu autorul și scenaristul George R. R. Martin la nuvela Furtuni pe Windhaven, care avea să fie nominalizată la premiul Hugo în 1976. Tuttle și Martin au dezvoltat ulterior nuvela, dând naștere romanului Furtună pe Windhaven, publicat în 1981.
În următorii 25 de ani Tuttle a scris o serie de romane SF și fantasy, printre care se numără Lost Futures (1992), nominalizat la premiul Arthur C. Clarke și premiul James Tiptree, Jr.. Ea a scris și ficțiune pentru tineret, printre titlurile publicate numărându-se Catwitch (ilustrat de Una Woodruff) (1983), Panther in Argyll (1996) și Love-on-Line (1998) Virgo: Snake Inside, a fost o carte scrisă sub pseudonimul Maria Palmer pentru seria de 12 cărți pentru tineret intitulată Horrorscopes (1995), Tuttle colaborând și la seria de cărți pentru tineret Dolphin Diaries (2002–2004) a lui Ben M. Baglio. În afară de ficțiune, Tuttle a scris și lucrări de non-ficțiune, printre care se numără Encyclopedia of Feminism (1986) și Writing Fantasy and Science Fiction (2002). Ca editor a compliat câteva antologii, cum ar fi Skin of the Soul: New Horror Stories by Women (1990) și Crossing the Border: Tales of Erotic Ambiguity (1998), ultima dintre ele tratând tema transgenului.
Ficțiunea lui Tuttle se concentrează deseori pe probleme de sex, incluzând „femeia cu voință puternică” în căutarea propriei identități. Autorul britanic David V. Barrett a scris că povestirile ei sunt „inconfortabile din punct de vedere emoțional” și „nu te fac doar să gândești, ci chiar să simți”. Opera ei de ficțiune a fost asociată SF-ului feminist, iar The Cambridge Guide to Women's Writing in English a spus că multe dintre povestirile sale folosesc elemente SF și horror pentru „a dramatiza aspecte ale condiției umane, în mod particular ale celei feminine”. The Pillow Friend a fost descris ca „cel mai satisfăcător” roman al ei, spunând că „pune accentul pe ambiguitate prin folosirea prietenilor imaginari, a fantomelor gravide și a iubiților comestibili”.
Tuttle a predat scrisul la o serie de instituții, cum ar fi Clarion West și Citylit College de la Universitatea din Londra. De asemenea, a recenzat cărți pentru The Sunday Times. În 1989, Tuttle a primit premiul Asociației Britanice de Science Fiction pentru povestirea "In Translation" În 1999, povestirea "Replacements" a fost ecranizată într-un episod al serialului horror de televiziune din Canada The Hunger, iar în 2005, povestirea "Community Property" a constituit subiectul unui scurt metraj franțuzesc, Propriété commune.
Ulterior, George R. R. Martin - cu care Tuttle colaborase la Furtună pe Windhaven - a trimis o scrisoare deschisă către SFWA în care spunea că, deși nu era neapărat de acord cu decizia lui Tuttle de a refuza premiul, obiectează în legătură cu modul în care organizația a tratat refuzul ei. Martin a scris: „A făcut un sacrificiu considerabil și dificil pentru a respecta un principiu și [...] cred cu tărie că avea dreptul să fie auzită.” În urma acestei controverse, Guthridge a încetat să mai scrie timp de un deceniu și a renunțat complet la a mai scrie SF.
Întrebată în cadrul unui interviu din 2003 dacă regretă refuzarea premiului Nebula, Tuttle a spus: „Cred că cel mai mare regret al meu este că lumea a considerat că nu sunt de acord cu premiile la modul general și nu mi-a mai nominalizat nimic după aceea! Mi-ar plăcea să câștig niște premii, mai ales din cele cu recompense materiale...”
În 1990, ea s-a mutat în zona rurală a Scoției, la Torinturk, unde trăiește cu al doilea ei soț, editorul Colin Murray, și fiica lor, Emily.
Am luat un carnet si un stilou si am in inceput sa-mi notez detaliile inainte sa imi scape printre degete. In ultmiul timp avusesem ghinion cu visele, trezindu-ma in fiecare dimineata ca sa imi dau seama ca le uitasem si ca tocmai de accea imi pusesem ceasul sa sune la miezul noptii. In timp ce descriam orasul din desert ma intrebam unde il mai vazusem. De obicei nu visez despre locuri unde nu am fost niciodata si, ma gandeam daca, cine stie, nu fusesem dus pe acolo vreodata pe cand eram copil sa vad niste ruine din piatra in vreun desert.
Visul ma lasase intr-o stare ciudata de vulnerabilitate. Ultimele ganduri, pe cand ma asezam din nou sa adorm, au fost ca ar trebui sa ma grabesc sa ajung din nou acolo, sa gasesc orasul si poporul care se ascundea dedesupt si sa le ofer ajutorul meu. Dar pana dimineata aproape ca uitasem visul - imi aminteam doar ca ma trezisem si notasem ceva. Am adaugat carnetul la teancul de carti pregatit si m-am grabt sa prind un autobuz putin inainte de ora 9 ca sa ajung la universitate. In autobuz am zarit o bruneta aratoasa pe care o mai remarcasem si inainte, asa ca m-am asezat langa ea. Dupa caietul de schite de pe genunchi era studenta la arte. Pe hartie, conturandu-se sub creionul ei, un peisaj familiar - un labirint in forma de potir cu o pasare inaltandu-se din centrul lui. M-am zgait la desen dandu-mi seama doar ca era un simbol pe care il cunoasteam cand, deodata, cu o intensitate socanta, ca si cum mi-as fi amintit un lucru real si nu doar de un vis - am vazut din nou zidul alb de piatra cu exact acelasi desen gravat pe el. Il urmarisem cu degetul in visul meu.
- Ce desenezi? am intrebat-o.
Se uita la mine, paru sa ma recunoasca din celelalte calatorii cu autobuzul si zambi:
- Asta? Mazgalesc si eu.
- Dar ce reprezinta? De unde l-ai scos?
Rase.
- E din capul meu! L-am inventat pur si simplu.
Eram surprins.
- Esti sigura? Nu s-ar putea sa il fi vazut undeva inainte?
- Ba da, presupun ca da.
Se incrunta, apoi fata i se lumina.
- Nu-mi amintesc prea bine. Dar poate e dintr-un vis pe care l-am avut noaptea trecuta.
Rase din nou, un ras cald si voios.
- Nu mai fi asa de mirat! Tu nu iti iei niciodata ideile din visuri?
- Ba da, am raspuns sobru. Mereu. De fapt acesta este si motivul pentru care te-am intrebat despre desen. Era in visul meu de asta noapte ( am batut in carnetul de note din poala mea). M-m trezit dinadins la trei si jumtate ca sa prin un vis care imi scapa - parte dintr-un experiment de la o clasa la care predau.
Ochii ei caprui erau larg deschisi - desi parea sa accepte fara discutie ceea ce spuneam.
- Ce straniu , murmura. Trei si jumatate.....
Privi in jos spre blocul ei de schite si incepu sa deseneze o rama sofisticata in jurul desenului cu labirintul.
- Vezi, probabil nu mi-as fi amintit deloc acest vis, dar Bogey, asta e cainele meu, a decis ca trebuie sa iasa pana afara si m-a trezit pe la 3 si jumatate. Asa ca in timp ce asteptam sa ii dau drumul inauntru am stat si am mazgalit in caietul de schite, gandindu-ma la vis.
Ridica caietul de schite si rasfoi cateva pagini inapoi. tinandu-l astfel incat sa il pot privi.
O insiruire de blocuri de piatra, un zid. Din nou acelasi simbol de labirint cu pasare. O poarta de piatra. Si feţe, feţe pe care le-am recunoscut. Oamenii din vis. Ma simteam ciudat, pulsul mi se accelerase.
- Seamana cu visul meu, am spus totusi calm.
- Eram undeva in desert, spuse ea. Acolo eracetatea aceasta straveche, carese presupune ca fusese abandonata, dar poporul care o construise se refugiase de fapot sub pamant si se ascundeau acolo. Erau foarte beinevoitori si pasnici si setemeau ca ar fi fost ucisi daca ar fi iesit la suprafata. Niste oameni minunati - imi placeau si incercam sa ii ajut. Ma intrebau mereu daca puteau intr-adevar sa urce la suprafata si eu ii asiguram ca toata lumea ii va iubi cum ii iubeam eu. Si atunci Bogey m-a trezit.
Mi-am deschis carnetul unde-mi notasem visul si i l-am inmanat. In timp ce citea, priveam pe geam strazile carierului meu, familiare, insorite, pe cand autobuzul zdranganea pe ele. Familiarul devenise deodata straniu, straniul familiar. Lumea era altfel, n-as fi putut spune daca mai pina de promisiuni sau de amenintari.
- Telepatie, rasuna o voce limpede langa mine.
Am privit-o si am clatinat din cap.
-De ce? Dumneata si cu mine nici nu ne cunoastem macar, de ce am fi alaturati in felul acesta?
Ma privi drept in ochi.
- Karma, spuse ea. Asa ne-a fost dat sa ne intalnim.
Am ras, dar nu-mi displacea deloc cum arata. Chiar si ideea ca eram intr-un fel uniti, caceva facuse sa ne intalnim , imi placea, desi era o aiureala.
- O sugestie foarte stiintifica, am zis, tachinand-o. Vrei sa cinam impreuna diseara si sa mai vorbim despre asta?
- Ce-ai zice de Hansel si Gretel la sase si jumatate? am sugerat, adunandu-mi cartile.
Imi darui iarasi una din acele priviri electrice.
- Voi fi acolo.
La facultate incepe un program de urmarire a viselor impreuna cu studentii lui si observa ca multi dintre ei avusesera acelasi vis. Apoi a rasfoit tratate de antropologie si arheologie cautand ceva asemanator ruinelor din vis. In cele din urma gaseste ceva din zona din sud-vestul Americii, in zona New-Mexico. Acolo descopera pietrele si structurile din vis ca fiind ale indienilor Pueblo, hoganurile indienilor Navajo si legenda celor 7 orase ale Cibolei. Indienii pueblos credeau ca stramosii lor patrunsesera in lumea subterana printr-o deschizatura in pamant.
La intalnire de seara studenta de la arte, Judy Anderson ii povesteste cum la ore profesorul le-a cerut sa deseneze un simbol pentru o companie fictiva si ca o fata de la curs a desenat exact acelasi simbol iar profesorul le-a spus ca este un simbol folosit de indienii anasazi in vechime, acum mai bine de 1000 de ani.
Atunci Rick Karp, caci asa il cheama pe profesorul nostru, conexa cu ceea ce studiase el si anume faptul ca indienii anasazi erau stramosii indienilor constructori de pueblas, si anume erau stramosii indienilor pueblo, hopi, zuni si navajo. Cuvantul anasazi in limba navajo insemna de fapt chiar cei vechi.
Judy are o idee carele da fiori si anume aceea ca toti oamenii au avut visul dar doar cei care s-au trezit atunci isi aduc aminte de el sau cei care isi amintesc mai usor visele. Era o ipoteza un pic infricosatoare caci se ridica intrebarea ce sau cine genera acest vis atunci?
Singurul lucru bun si de nesperiat este faptul ca Judy petrece noaptea impreuna cu profesosul nostru, bienenteles pentru a studia mai pe indelete visele iar apoi s-a mutat la acesta.
In urmatoarele saptamani devine clar ca aproape toata lumea are acelasi vis.
Intr-o seara in timp ce stateau in pat cititnd televizorul fiind deschis aud deoadata cuvantul anasazi la o reportaj de stiri. Devenind atenti asculta si afla astfel ca un grup de arheologi descoperise ciudatul oras din vis si incepusera sa sape sub pamant descoperind structuri subterane ale indienilor anasazi, dupa cum spunea arheologul. Arheologul George Collier spune in continuare ca nu se astepta ca structurile construite de indienii anasazi sa fie asa de complexe si subterane. Intrebat cum de i-a venit ideea sa cerceteze acel loc si mai ales sub pamant arheologul spune ca oricat de straniu pare ideea ii venise intr-un vis.
Profesorul Karp tipa de surpriza si ii explica lui Judy ca el crede ca visul era de fapt pentru ca sa se gaseasca printre oameni cineva care sa inteleaga semnificatia, un arheolog cunoscator al culturii anasazi de exemplu, care pricepand unde se aflau simbolurile sa caute si sa descopere orasul . Si exact aceatsa se intamplase.
Judy il contrazice intrebandu-l cine ar fi vrut ca aceasta sarcina sa fie indeplinita? Niste indieni morti.
Rick ii raspunde: - Oare morti?
Dupa descoperire intreaga tara a fost cuprinsa de febra indienilor anasazi, mai ales ca mai tti avusesera de fapt visul si isi aminteau cate ceva. Atentia tuturor fusese captata in acest fel.
"Dintr-o data toata tara a fost cuprinsa de nebunia Anasazi. Oriunde te intorceai erau numai editoriale , articole prin reviste, carti, emisiuni de televiziune si panouri publice despre Anasazi. Magazinele universale erau pline de jucarii, ilustratii si gadgeturi cu privire la acest subiect. Intr-o buna zi Judy imi arata o rochie de vara avand imprimat pe ea simbolul pasarii in labirint.
Era un potop, un bombardament. Toata lumea vorbea si stia totul despre anasazi. Visam cu totii despre ei. Ar fi fost si ciudat tinand cont de marea de informatii in care innotam, sa nu o facem. In vise indienii Anasazi erau mereu aceeasi oameni buni si pasnici, doarca acum iesisera din catacombele lor. Eram cu totii atatde obsedati de anasazi incat era ca si cum forta prezentului ar fi facut presiuni asupra inconstientului nostru, indienii Anasazi batand ca sa fie lasati sa intre inauntru, cerand cu voci sepulcrale sa nu fie dati uitarii.
Am avut in acea perioada o viziune mereu, repetata obsedant. O multilme de indieni Anasazi ivindu-se din pamant. Urcau treptele inguste si ieseau din catacombe in aer liber, unul cate unul, zi si noapte, fara de sfarsit. Veneau, unul dupa altul, in sir besfarsit si fiecare parea ochiului meu de strain la fel ca cel dinainte. Chipurile lor erau atente, recunoscatoare, prudente. Am ajuns acasa, totusi? pareau sa intrebe. Vom fi in siguranta aici?"
Si chiar au aparut..... Apoi incepeai sa ii vezi peste tot prin lume.
"II vedeam peste tot. O femeie cu fata aceeacaracteristica pentru Anasazi, sezand linistita intr-un autobuz sau impingand un carucior intr-o bacanie. Un barbat Anasazi tinand de mana 2 copii anasazi , traversand strada. Chipuri din multime, de la buletinele de stiri, trecand la volanul masinilor.
Aparusera linisitit, fara zgomot, si se integrasera in societate ca si cum ar fi fost dintotdeauna."
Profesorul Karp nu prea este incantat de acest lucru dar nu putea deschide subiectul cu nimeni caci toti ii iubeau. In plus trebuia sa isi dea doctoratul pluscatrebuia sa se adapteze vietii cu Judy.
"Dar la sfarsitul verii mi-am revenit din nauceala provocata de cercetare cand am aflat ca ca indienii Anasazi se unisera ca sa-si revendice locurile natale, orasul si pamanturile de prin prejur, oras botezat binenteles Cibola.
Alte grupuri indiene revendicasera mai inainte Florida si New-Yorkul, ca si alte tinuturi. Ceeaceera neobisnuit erareactia de raspuns. Sentimentele opiniei publice inclinau foarte mult sa le inapoieze indienilor Anasazi tinutul natal. Senatori si congresmani vorbeau in favoarea acestui lucru. Chiar si presedintele.
Dupa cum citeam in ziare sau vedeam pe ecranele televizioarelor totul parea sa se intample cu o uimitoare rapiditate. Ceea ce se si intampla."
Cand presedintele aparu la televizor si facu anuntul oficial al retrocedarii lumea era foarte bucuroasa. Profesorul Rick si Judy erau acasa privind la televizor. Chiar si Judy se bucura. Dar Rick se ridica din pat si inchise televizorul. Judy il intreba ce are, parea ca ii placeau indienii.
"- Nu vorbesc de indieni in general. Vorbesc despre acestia care sunt denumiti Anasazi. De unde au aparut asa dintr-o data? Iti amintesti cercetarile pe care le-am facut? Cultura Anasazi s-a stins demult iar urmasii lor se numesc Pueblo, Zuni si Hopi. Nicaieri in niciuna din cartile de cercetare nu se pomeneste de nici un trib Anasazi cu supravietuitori in zilele noastre, Si cu toate acestea iata-i caapar cu miile.
- Oh, cartile, exclama ea cu disrept voalat, Ce ai de gand sa crezi Rick, ceea cescriu niste vechituri de carti sau ce anume stii, ceea ce iti spun simturile?
- Ce anume stiu? Stiu ca de cand cu visele si descoperirea Cibolei, i-am vazut pe anasazi si am citit de ei pretutindeni. Nu demult nu erau aici si nu vorbea nimeni despre ei.
- Binenteles ca erau aici! Doar ca nu ne-am datseama de asta!
- Tocmai asta si vor ei sa credem, am spus.
M-am oprit incercand sa imi faccuraj sa spun cu voce tare ceea ce simteam. Era o idee nebuneasca dar ma obseda, mereu prezenta, ca un cosmar care se tot repeta. Eram satul sa il tot tin pentru mine.
- In regula am zis, nu iti cer sa ma crezi, doar sa ma asculti si sa te gandesti la asta. Sa presupunem ca undeva, sa spunem pe alta planeta, a existat o rasa de fiinte, ori asemanatoare cu noi ori capabile sa se transforme in asa fel incat sa semene cu noi, Si se intampla ceva, poate planeta lor e in pericol sa fie distrusa si au nevoie de un loc in care sa traiasca. O planeta ca a noastra. Dar ei nu sunt agresivi, sunt un popor pasnic si grijuliu sa nu ii sperie pe oamenii primitivi de pa Pamant. Tot ce vor, la urma urmei, este o baza, un spatiu in care sa traiasca, o colonie de 50.000 sau 100.000 de persoane.
Ar putea fi destul de avansati desi nu isi folosesc tehnologia pentru razboi. Asa ca isi pregatesc terenul dinainte, facandu-si propoganda sub forma de vise, asa ca facem cunostinta cu noii nostri concetateni in vise noaptea, in cele mai intimie imprejuri. Si noi absorbim lectia fara sa ne amintim in mod constient de aceasta. Toata lumea ii iubeste fara sa stie de ce, sigura ca au fost totdeauna prinprejur si atunci cand sosesc cu adevarat ii accepta ca fiind indigenii de al caror nume se folosesc.
- Vrei sa spui ca indienii Anasazi au venit aici din spatiu in farfurii zburatoare? ma intreba Judy ironica.
- Poate nu in felul in care ne-a pregatit cultura noastra populara, am raspuns. Poare ca in loc sa ajunga aici cu nave argintii stralucitoare, cu lumini orbitoare, ei au venit pe usa din dos, ivindu-se dintr-o gaura din pamant. Au pasit printr-un fel de prag dintre lumi, aducand cu ei orasul cu structurile de suprafata si catacombele lui, au sosit in astronava lor de piatra si nimeni n-a bagat de seama.
- Cu exceptia ta binenteles, zise Judy. Oh, Rick .....
Chipul ei era nelinistit, arata ca si cum era gata sa planga.
- Crezi ca sunt nebun, am spus. Numai fiindca ma intreb de unde au aparut cu adevarat indienii Anasazi.
- Daca m-as scula intr-o buna dimineata si as incepe sa te intreb toti brunetii cu nune de familie spaniole si nu te-as crede cand ai incerca sa imi explici ca nu ne-au invadat brusc ci au fost primprejur tot timpul ai crede ca sunt paranoica, nu-i asa ?
- As zice ca exagerezi, am zis, ridicand din umeri. Nu-i invidiez pentru orasul lor din desert. Ei l-au construit la urma urmei si oricum nimeni nu folosea pamantul acela. Dar nu-mi place sa ma gandesc ca mi-au manipulat amintirile, ca ne-au silit sa ii iubim. Chiar acum cand spun asta o parte din mine protesteaza ca acestea sunt vorbe demente si ca stiu la fel de bine ca si ceilalti cine sunt indienii Anasazi. Si nu ma pot orpi sa nu simt tandrete pentru ei. Dar stiu totadata ceea ce am citit si mi se pare foarte dubios ca nu exsita nimic scris dinainte de descoperirea Cibolei care sa se refere la Anasazi altfel decat ca la numele unei culturi de demult disparute. E ca si cum ....atunci cand civilizatia hitita ar fi redescoperita de arheologi si istorici si ar aparea brusc un grup de oameni care ar pretinde ca sunt hititi, spunand ca au fost acolo tot timpul in ciuda lipsei oricarei dovezi scrise consemnate in vreo carte sau.....
- Rick, imi spuse Judy privindu-ma cu o tristete tandra. Oh Rick si tu care credeai ca teoriile mele sunt nebunesti......
- Nu e o teorie, e doar un scenariu posibil.
Eram satul de teoriile mele ca si de ale ei. Nu voiam sa o convertesc la parerea mea, nici macar sa ma autoconving. Incercam doar sa impac cele doua feluri de cunostinte pe care le aveam despre indienii Anasazi. Voiam sa inteleg ce se intamplase.
- N-am vrut sa am neaparat dreptate dar nici sa fiu nebun.
- Te gandesti prea mult la carti, imi spuse Judy. Dupa ce ai muncit atat de mult la dizertatia aceea nici nu e de mirare. Sunt atatea lucruri reale care nu se gasesc in carti. Eu nu sunt in nici o carte, si nici tu, in afara de cartea de telefon. Si cu toate acestea existam, suntem reali, atat tu cat si eu.
Am renuntat sa mai discut. Nu mai voiam pur si simplu. Am fumat si am vorbit despre alte lucruri. N-am uitat de sentimentul straniu fata de indienii Anasazi, dar am incercat sa nu imi fac pobleme din cauza aceasta - nu parea nimic de facut ca sa dovedesc ca fantasmagoriile mele aveau o baza reala.
Doi ani mai tarziu am mers in calatoria noastra de nunta la Cibola. E ciudat sa vezi cum un vis devine realitate. Cibola era altfel desigur. Fusese reparata, aranjata si populata. Existau cupole deasupra structurilor rotunde de piatra, usi de lemn, flori si ierburi crescand la ferestre.
Pietrele erau tot stralucitor de albe pe fundalul albastru al cerului, exact in visul meu, dar mirosurile de oameni, animale si prajeala ca si zgomotul tocmelilor turistilor cu indienii Anasazi pentru bijuterii si paturi de lana ne aduceau brutal la realitate, in timp ce rataceam in labirintul strazilor pavate cu piatra.
M-am intins sa ating blocurile de piatra puse unul peste altul , atat de grijuliu imbinate . Degetele mele intalnira liniile fin incizate ale simbolului labirint cu pasare . Le-am urmarit cu degetul. Din nou? Sau pentru prima oara?
Aveam un ghid care ne atragea atentia asupra privelistilor interseante si ne explica obiceiurilor indienilor anasazi. Ne-a condus cu un instinct fara gres la dughenile si tarabele de unde era ce mai probabil ca Judy sa cumpere. In timp ce ea compara meritele a doua bratari de argint, l-am intrebat pe ghid de catacombe.
- Catacombe?
- Da, cand a fost descoperita Cibola, imi amintesc ca s-a vorbit ddespre niste tuneluri subterane care uneau cladirile.
- Ah, .... fata lui era impasibila. Nu e mare lucru de vazut. Dar acolo nu este soare si poate v-ar placea.
Ne conduse intr-o alta directie.
Dar tunelul acela nu semana deloc cu galeria larga, racoroasa, bine luminata, din visul meu. Era ingust si intunecos si trebuia sa ne aplecam ca sa putem trece. in timp ce il strabateam. Curand incepu sa ne doara spatele. Dupa cateva minute de exploatare neplacuta ne-am catarat pe o scara scurta de lemn si am iesit intr-o pravalie de lumanari.
- Asta-i tot, am inteebat. Despre celelalte tuneluri ce se aude?
- Altele nu mai exista, isi lasa el capul in jos. Doar niste treceri ducand de la o casa la alta - peste douazeci cu totul, nu mai mari decat acesta pe care vi l-am aratat.
Simteam ochii lui Judy atintiti asupra mea si stiam ca ea stie la ce ma gandesc. Am insistat.
- Tuneluri mai mari. am zis. Mai largi, mai adanc sapate in pamant., bine luminate. Incaperi subterane.
- Nu exista nimic de felul acesta aici, zise clatinand din cap ghidul.
Dintr-o data mi-am pierdut rabdarea.
- Chiar daca ar exista n-ai vrea ca noi sa le vedem. De fapt ce nevoie avem de ghid aici? Ce vrei dumneata sa ascunzi?
Judy ma apuca de brat:
- Rick....
- Sunteti oaspeti aici, spuse ghidul extrem de calm, trebuie sa respectati regulile noastre sau sa plecati. Aceasta este o rezervatie, ceea ce inseamna ca este un tinut seprarat.
- Un avanpost pentru extraterestri, am spus.
Transpiram prin toti porii si deodata mi-am dat seama cat de cald este.
- Pe care vi l-am dat tot noi. V-am acceptat si v-am dat un loc unde sa traiti. asa cum ati vrut. Si acum e prea tarziu sa ne razgandim. Hai Judy, sa plecam!
N-a fost cea mai mareata luna de miere din istorie. Supararea initiala a lui Judy, fiindca ma facusem de ras si stricase calatoria de nunta, se transforma curand in ingrijorare pentru starea mea mentala. cand am inceput sa imi exprim parerea ca nu mai am mult de trait, acum ca-mi dadusem la iveala banuielile fata de indienii Anasazi.
Dar, binenteles, nu se intampla nimic. Si in cele din urma, spre usurarea lui Judy, am incetat sa mai vorbesc despre nalucirile mele paranoice. Ar fi putut fi adevarate sau ar fi putut fi demente - in ambele cazuri nu erau de nici un folos, nici mie, nici altora.
Si astfel, timp de aproape trei ani, n-am avut nici un motiv sa imi reamintesc de indoielile mele. Pana de curand.
Acum vreo doua saptamani pe la miezul noptii Bogey m-a trezit , am luat unul din caietele de schite ale lui Judy si am inceput sa mazgalesc ceea ce imi aminteam.
........Eram intr-o jungla tropicala, imensa, jilava, undeva la poalele unui munte. Am descoperit o urma de poteca, dovedind ca cineva mai fusese aici inaintea mea si, in acelasi timp, am devenit constient de un sunet ciudat, stins, de soapte. M-am oprit, am privit atent in jur si atunci i-am vazut.
Oameni cu fetele sfioase si tematoare, privind precauti din ascunzisurile lor, dintre copaci si tufisuri. Am stiut ca voi avea nevoie de rabdare si grija ca sa-i convinga sa iasa dina ascunzatori. Si voiam sa ii determin sa iasa, doream ca ei sa aiba incredere in mine. Simteam o mare pornire de simpatie fata de acesti oameni pe care de abia ii puteam zari - nevoia de a le oferi siguranta si protectie. Tocmai cand ma gandeam cum sa ii fac sa afle acest lucru m-a trezit botul rece, umed si insistent al lui Bogey in urechea mea.
Cum stateam acolo somnoros, zgaindu-ma la ceea ce mazgalisem, am stiut dintr-o data de ce imi amintea acest vis.......INCA UNUL.....
M-am precipitat in dormitor si apoi am trezit-o pe Judy.
- Judy, i-am spus nerabdator, incercand sa strabat pana la ea prin nauceala somnului. Ce visai? Spune-mi repede.
- Hî, spune-le .....spune-le ca ii iubim.....N-au de ce se teme!
Adormea iarasi. Am zgaltait-o.
- Judy, te rog, trezeste-te.
Isi deschise ochii si se ridica in sezut.
- Ce s-a intamplat?
- Ce visai?
- Hî....se freca la ochi si casca. Habar nu am. Eram intr-o padure cu prieteni. Nu mai stiu. Care-i necazul dragule?
- Culca-te la loc, i-am spus. Ii dau eu drumul inapoi lui Bogey. Vorbim dimineata.
Facu o mutra si mai bombani ceva. dar adormise inca inainte de a atinge perna cu capul.
De atunci, am asteptat mereu urmarea. Si astazi asteptarea mea a luat sfarsit. Nu s-a transmis la buletinul de stiri al serii. A fost doar o relatare intr-un ziar, nici macar pe prima pagina - se petrec atatea lucruri importante astazi. Un reportaj despre descoperirea unui grup de oameni, care par sa fie un trib inca necunoscut de civilizatie , traiand in pesterile unui munte, intr-o jungla jilava aproape inaccesibila.
Un popor timid si prietenos, care nu dorea altceva decat sa traiasca in liniste.
Stiu precis cum arata.
Biografie Lisa Tuttle:
preluare de pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Lisa_Tuttle
Lisa Tuttle (n. 16 septembrie 1952, Houston, Texas, Statele Unite) este o autoare de science-fiction, fantasy și horror. Ea a publicat peste zece romane, cinci culegeri de povestiri și câteva cărți non-fiction, printre care o lucrare despre feminism.. De asemenea, a editat câteva antologii și a recenzat cărți pentru diferite publicații.
Din 1981 locuiește în Marea Britanie.
Premii:
Tuttle a câștigat premiul de debut John W. Campbell în 1974 pentru cel mai bun scriitor la debut.
In 1976 a castigat Premiul Locus Poll pentru romanul STORMS ON WINFHAVEN, scris impreuna cu George R.R. Martin, recent publicat la editura Nemira http://www.nemira.ro/serie-autor-george-r-r-martin/furtuna-pe-windhaven--2158
In 1980 a castigat Premiul Analog pentru ONE WING.
În 1982, povestirea ei THE BONE FLUTE a fost recompensată cu premiul Nebula pentru cea mai bună povestire, premiu pe care l-a refuzat.
În 1989, a primit premiul Asociației Britanice de Science Fiction pentru povestirea IN TRANSLATION.
In 2007 a castigat Premiul International Horror Guild pentru CLOSET DREAM.
Cariera scriitoricească
Lisa Tuttle a început să scrie pe vremea când urma cursurile școlii Kinkaid din Piney Point Village, Texas. Când a ajuns la Mirabeau B. Lamar Senior High School din Houston a devenit membru activ în fandomul SF, fondând și editând fanzinul Societății de Science Fiction din Houston Mathom. La Universitatea Syracuse din New York a colaborat cu fanzinul instituției, Tomorrow And…, precum și cu câteva ziare.În 1971, Tuttle a participat la Clarion Writer's Workshop care s-a ținut în acel an la Universitatea Tulane din New Orleans, eveniment urmat de vânzarea primei ei povestiri, "Stranger in the House", care a apărut în 1972 în Clarion II, o antologie editată de Robin Wilson. În 1974, Tuttle și-a luat diploma în Literatură engleză și s-a mutat în Austin, Texas, unde a lucrat timp de cinci ani ca ziaristă la cotidianul Austin American-Statesman.În 1973, Tuttle și alți scriitori SF printre care se numărau Howard Waldrop, Steven Utley și Bruce Sterling au înființat în Austin atelierul Turkey City Writer's Workshop, iar în 1974 a câștigat premiul John W. Campbell Memorial pentru debutanți, la egalitate cu Spider Robinson. Tuttle a colaborat cu autorul și scenaristul George R. R. Martin la nuvela Furtuni pe Windhaven, care avea să fie nominalizată la premiul Hugo în 1976. Tuttle și Martin au dezvoltat ulterior nuvela, dând naștere romanului Furtună pe Windhaven, publicat în 1981.
În următorii 25 de ani Tuttle a scris o serie de romane SF și fantasy, printre care se numără Lost Futures (1992), nominalizat la premiul Arthur C. Clarke și premiul James Tiptree, Jr.. Ea a scris și ficțiune pentru tineret, printre titlurile publicate numărându-se Catwitch (ilustrat de Una Woodruff) (1983), Panther in Argyll (1996) și Love-on-Line (1998) Virgo: Snake Inside, a fost o carte scrisă sub pseudonimul Maria Palmer pentru seria de 12 cărți pentru tineret intitulată Horrorscopes (1995), Tuttle colaborând și la seria de cărți pentru tineret Dolphin Diaries (2002–2004) a lui Ben M. Baglio. În afară de ficțiune, Tuttle a scris și lucrări de non-ficțiune, printre care se numără Encyclopedia of Feminism (1986) și Writing Fantasy and Science Fiction (2002). Ca editor a compliat câteva antologii, cum ar fi Skin of the Soul: New Horror Stories by Women (1990) și Crossing the Border: Tales of Erotic Ambiguity (1998), ultima dintre ele tratând tema transgenului.
Ficțiunea lui Tuttle se concentrează deseori pe probleme de sex, incluzând „femeia cu voință puternică” în căutarea propriei identități. Autorul britanic David V. Barrett a scris că povestirile ei sunt „inconfortabile din punct de vedere emoțional” și „nu te fac doar să gândești, ci chiar să simți”. Opera ei de ficțiune a fost asociată SF-ului feminist, iar The Cambridge Guide to Women's Writing in English a spus că multe dintre povestirile sale folosesc elemente SF și horror pentru „a dramatiza aspecte ale condiției umane, în mod particular ale celei feminine”. The Pillow Friend a fost descris ca „cel mai satisfăcător” roman al ei, spunând că „pune accentul pe ambiguitate prin folosirea prietenilor imaginari, a fantomelor gravide și a iubiților comestibili”.
Tuttle a predat scrisul la o serie de instituții, cum ar fi Clarion West și Citylit College de la Universitatea din Londra. De asemenea, a recenzat cărți pentru The Sunday Times. În 1989, Tuttle a primit premiul Asociației Britanice de Science Fiction pentru povestirea "In Translation" În 1999, povestirea "Replacements" a fost ecranizată într-un episod al serialului horror de televiziune din Canada The Hunger, iar în 2005, povestirea "Community Property" a constituit subiectul unui scurt metraj franțuzesc, Propriété commune.
Controversa de la decernarea premiilor Nebula
În 1982, Tuttle a devenit prima și singura persoană (până la această dată) care a refuzat premiul Nebula.Povestirea ei, "The Bone Flute", publicată în numărul din mai 1981 al revistei The Magazine of Fantasy & Science Fiction, a fost nominalizată la începutul anului 1982 în cadrul secțiunii "Cea mai bună povestire scurtă"a premiilor Nebula. Ea a obiectat în legătură cu o altă nominalizare la aceeași secțiune, "The Quiet", pe care autorul ei, George Guthridge, o trimisese membrilor Asociației Scriitorilor de Ficțiune și Fantezie din America. Deși în ziua de azi această practică este acceptată, la vremea aceea era rareori luată în considerație, SFWA neavând nicio regulă cu privire la acest subiect. Tuttle i-a trimis președintelui Frank Catalano o scrisoare prin care solicita retragerea propriei povestiri din competiție, argumentând: „Nu sunt de acord cu o asemenea companie.” Dar "The Bone Flute" a fost aleasă cea mai bună povestire scurtă înainte ca scrisoarea lui Tuttle să ajungă la Catalano, iar când a fost anunțată că a câștigat, Tuttle a replicat că nu acceptă premiul deoarece și-a retras povestirea din competiție. Ea a precizat că nu va participa la ceremonia de decernare a premiilor, care urma să aibă loc pe 29 aprilie 1982, și a cerut ca motivul refuzului ei să fie făcut public cu ocazia evenimentului. Totuși, pe 29 aprilie, Tuttle a fost contactată de editorul John Douglas de la Pocket Books, care a anunțat-o că a ridicat premiul în numele ei și că, în cadrul ceremoniei, nu s-a menționat faptul că ea ar fi refuzat premiul.Ulterior, George R. R. Martin - cu care Tuttle colaborase la Furtună pe Windhaven - a trimis o scrisoare deschisă către SFWA în care spunea că, deși nu era neapărat de acord cu decizia lui Tuttle de a refuza premiul, obiectează în legătură cu modul în care organizația a tratat refuzul ei. Martin a scris: „A făcut un sacrificiu considerabil și dificil pentru a respecta un principiu și [...] cred cu tărie că avea dreptul să fie auzită.” În urma acestei controverse, Guthridge a încetat să mai scrie timp de un deceniu și a renunțat complet la a mai scrie SF.
Întrebată în cadrul unui interviu din 2003 dacă regretă refuzarea premiului Nebula, Tuttle a spus: „Cred că cel mai mare regret al meu este că lumea a considerat că nu sunt de acord cu premiile la modul general și nu mi-a mai nominalizat nimic după aceea! Mi-ar plăcea să câștig niște premii, mai ales din cele cu recompense materiale...”
Viața personală
Tuttle a trăit câțiva ani cu Steven Utley, înainte de a se muta din Statele Unite în Anglia în luna ianuarie a anului 1981, unde s-a stabilit la Londra. Acolo l-a cunoscut pe scriitorul britanic Christopher Priest.Cei doi au divorțat în 1987.În 1990, ea s-a mutat în zona rurală a Scoției, la Torinturk, unde trăiește cu al doilea ei soț, editorul Colin Murray, și fiica lor, Emily.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu