Halta - Clifford D. Simak

  Way Station (1963)

Way Station (1963, Clifford D. Simak, publ. Doubleday)

Premii si nominalizari:

 In 1964 castiga Premiul Hugo la categoria roman

In 1987 ocupa locul 25 la sectiunea Cele mai bune romane SF din toate timpurile la Premiul Locus Poll

In 1998 ocupa locul 31 la sectiunea Cele mai bune romane Sf dinainte de 1990 la Premiul Locus Poll

In romaneste: Halta - Editura Pygmalion, Ploiesti, 1995, colectia Cyborg nr. 5

Traducere: Mihail Samoila

Prefata: Mihai Dan Pavelescu

http://www.okazii.ro/cautare/clifford+d+simak+-+halta.html

    

                   


Calificativ: 9
Speciile extraterestre iau contact cu un singur pamantean propunandu-i sa fie angajatul lor in cadrul unei statii de calatorii interplanetare, o asa numita halta, care sa fie un secret pentru restul omenirii. Timpul petrecut de acesta in interiorul casei sale izolate nu il afecteaza imbatranind astfel foarte incet. Eroul nostru are interactiuni fascinante cu diversele specii si noteaza detaliile parandu-i rau ca oamenii nu pot afla despre acestea. In cele din urma pe Pamant este gasita o fetita surdo-muta care are puterea de a ctiva cel mai puternic obiect din Galaxie care activat creea armonie intre diversele specii din galaxie. Romanul este usor dulceag, romantios dar este scris cu un mare farmec si umanitate.



O sa incep prin a prezenta capitolul 1 din acest roman pentru frumusetea descrierii, ca sa va puteti si voi bucura de ea. 

1.

Vacarmul incetase. Fumul se raspandea in valatuci cenusii subtiri peste pamantul torturat, peste gardurile daramate si piersicii sfartecati de explozii. Acum, linistea stapanea locul unde, cu putina vreme in urma, oamenii strigasera, se sfasiasera intre ei cu ura, se infruntasera in numele unui ideal demult uitat si se prabusisera.

Pret de nesfarsite clipe, de la o zare la alta, se rostogolisera tunete asurzitoare, pamantul se repezise in tandari catre cer, se auzisera tipetele cailor si racnetele ragusite ale oamenilor, suieratul plumbului si zgomotul infundat cand acesta atingea tinta; sclipisera focurile de arma si otelul, falfaisera curajos culorile stindardelor.

Apoi totul se sfarsise si linistea cotropise pamantul.

Dar linistea nu avea ce cauta aici, nu avea nici un drept asupra locului si zilei, si fugi din calea gemetelor de durere, strigatelor dupa apa si rugilor de moarte care se auzisera ore intregi sub soarele de vara. Mai tarziu, formele chircite se potolisera si o duhoare bolnavicioasa se lasase peste mormintele de suprafata.

Fusesera nume mandre - Brigada de Fier, A 5-a New Hampshire, A 2-a Minnesota, A 16-a Maine - acum, insa zaceau toate in tarana.

Mai putin Enoch Wallace.

El inca mai tinea muscheta sfaramata in mainile basicate. Fata ii era manjita cu praf de pusca si incaltarile spoite cu noroi si sange.

Era inca in viata.

Este povestea lui Enoch Wallace, cel care luptase in mai multe razboaie, incepand cu razboiul de secesiune.
Dar ce il face pe acest Enoch Wallace atata de special, in plus de faptul ca supravietuise atatot maceluri infernale ?

Acest lucru vrea sa il afle si un agent al Securitatii Nationale a Statelor Unite ale Americii, care pentru a dezlega misterul merge la Erwin Hardwicke, functionar al Academiei Nationale. Agentul Claude Lewis ii prezinta acestuia aspectele care ii ridicau atatea semne de intreabare. 

In primul rand Enoch Wallace are 124 de ani, dar aceasta nu ar fi o supriza, au mai fost oameni care au trait si mai multi ani. Dar Enoch Wallace arata ca de 30 de ani. Sa mai spunem ca a scapat din atatea batalii sangeroase precum Gettysburg sau Appomattox. Agentul ii verificase personal dosarul militar si cunostea toate detaliile pana la lasarea la vatra.

Savantul de la Academia Nationala il intreaba de ce nu a cules direct date dar agentul ii replica faptul ca este un teritoriu unde oamenii nu plac persoanele straine si nu ofera asa de usor informatii acestora.

"

- E ceva mai complicat, ofta Lewis. Ar trebui sa cunosti tinutul si lumea de acolo. Partea de sud-vest a statului Wisconsin este cuprinsa intre doua rauri, Mississippi catre apus si Wisconsin catre nord. Departe de rauri se intinde o prerie larga, neteda, cu pamant bogat, ferme prospere si orase. Dar terenul de langa rau este accidentat si bolovanos, cu dealuri abrupte si faleze, cu stanci si prapastii. Unele locuri sunt izolate intr-un soi de golfuri, de buzunare. La ele se ajunge pe drumuri proaste, iar fermele - mici si sarace - sunt locuite de oameni mai aproape, poate, de zilele de pionierat de acum o suta de ani decat de secolul douazeci. Fireste, au masini, aparate de radio si poate, intr-o zi, au sa aiba chiar si televizoare. Dar au ramas de moda veche si cu spirit de clan, daca nu toti, macar cei izolati.
Au existat multe ferme odata, dar azi cu greu se mai poate trai acolo. Cu timpul, oamenii s-au vazut nevoiti sa paraseasca zona. Si-au vandut fermele pe nimica toata si s-au mutat in alta parte, cei mai multi in oras, unde puteau, sa-si faca un rost.
Hardwicke clatina din cap.
- Si cei care au ramas, fireste, sunt cei mai conservatori.
- Exact. Mai tot pamantul apartine unora care nu trec pe-acolo si nici nu au pretentia sa-l ingrijeasca. Poate ca-i tin cateva cirezi, dar nimic mai mult. Nu-i rau sa fii scutit de taxe. On zilele astea, o multime de pamant e "depus" in banci.
- Oncerci sa-mi spui ca salbaticii astia - parca asa le spuneai, nu? - sunt angajati intr-o conspiratie a tacerii?
- Nu cred ca si-au impus-o, replica Lewis. Asta-i felul lor de a fi, bine infipti in trecut si cu filozofia pionieratului. Osi vad de ale lor. Nu au chef sa vada pe cineva varandu-si nasul in treburile lor si nici ei nu se amesteca in ale altora. Daca cineva vrea sa traiasca o suta de ani, ma rog, e o minune, dar e treaba lui. Iar daca vrea sa traiasca singur si sa fie lasat in pace, si asta e tot treaba lui. Poate ca vorbesc despre asta intre ei, dar nu-si dau drumul la gura printre straini. Daca altcineva ar incerca sa-i provoace, s-ar preface ca n-au habar de nimic.
Dupa un timp, cred ca si-au dat seama ca Wallace continua sa fie tanar in vreme ce ei imbatranesc. S-au obisnuit cu minunea si probabil ca n-o mai discuta nici macar intre ei. De vreme ce batranii nu mai vad nimic neobisnuit in asta, tinerii au luat lucrurile asa cum sunt. Oricum, nimeni nu-l vede prea des pe Wallace, pentru ca e foarte retras.
Prin imprejurimi, fenomenul s-a preschimbat in legenda, o poveste din aceea traznita cu care nu merita sa-ti pierzi vremea. O istorie fara pic de adevar, pe care ar fi ridicol sa te apuci s-o cercetezi."

Enoch in fiecare zi merge sa se plimbe si sa isi ridice posta. Toate lucrurile de care are nevoie i le aduce postasul: un sac de faina, o livra de sunca, o duzina de oua, tigari si ceva bautura. Are o mica gradina de legume in rest locul e sambaticit cu totul. Dar din ce traieste?

La fiecare 5-10 ani trimite cate un pumn de pietre pretioase la un negustor din New-York. Acesta il fura pe Wallace ca in codru dar tot ii trimite suficienti bani. Dar de unde are atatea pietre pretioase?

Nu cheltuie prea mult, duce o viata extrem de simpla astfel ca acei bani ii ajung si cate 10 ani. Dar ciudatenia este faptul ca Enoch Wallace comanda reviste de stiinta si carti tehnice. Multe. Fizica, chimie, biologie. 

Nu e un savant. Nu are nici pregatirea stiintifica de baza. Pe vremea cand mergea el la scoala nici nu se invata prea multa stiinta. Si mai ales la tara. Are 4 clase intr-o scoala de tara. Apoi a petrecut 1 an la o academie prin anii 1850, care insemna ceva mai mult decat o scoala medie. Era o minte stralucita se pare dar care nu avusese prilejul sa se rafineze. 

Si scrie mult. Cumpara sute si sute de registre mari. Cumpara cerneala cu litrii. 

In 2 ani agentul aflase aceste informatii dandu-se drept un cautator de ginseng. Reusise sa se imprieteneasca cu familia Fischer care traia mai jos de ferma lui Enoch Wallace, niste oamenisimpli, vanatori si pescari. 

Enoch Wallace traia singur.Era singurul mostenitor al fermei, mama ii murise cand el se afla la razboi si la un an de la intoarcerea sa din armata murise si tatal sau intr-un teribil accident cu o masina agricola moderna. Amandoi erau ingropati in gradina fermei.
Pasul urmator a fost sa il urmareasca atent pe Enoch Wallace pentru a vedea ce rutina zilnica avea, fapt ce se dovedi foarte usor, astfel ca in perioada de o ora in care acesta cobora sa se intalneasca cu postasul agentul incerca sa intre in casa. Nu reusi sa intre decat intr-o anexa mica de langa casa unde ii fu evident ca nu locuia Enoch. Unde erau registrele, miile de carti si reviste?
Incercand sa intre in casa are o mare surpriza deoarece nu reuseste deloc sa deschida usa sau vreau geam si nici sa priveasca prin acestea macar.
 Iata descrierea casei:
"
- Traieste in aceeasi casa. Nu s-a schimbat nimic. Parca nici casa n-a imbatranit mai mult decat omul.
- Ai fost inauntru?
- M-am apropiat, dar nu am reusit sa intru. Sa-ti povestesc cum a fost.

3
Avea la dispozitie o ora. Stia asta pentru ca in ultimele zece zile il cronometrase pe Enoch Wallace. De cand pleca din casa pana se intorcea cu posta, niciodata nu trecea mai putin de o ora. Uneori, cand intarzia postasul ori cand ramaneau la o sueta, zabovea mai mult. Dar Lewis nu putea conta decat pe o ora.
Wallace disparuse dincolo de coama dealului, catre stanca aplecata peste faleza raului Wisconsin. Urma sa se catere si sa stea acolo, cu pusca cuibarita in brate, privind peste valea salbatica a raului. Apoi avea sa coboare si sa strabata cu pasi tarsaiti cararea tivita cu flori de papucul-doamnei, sa urce pana la izvor si, inainte de a ajunge pe culme, la campul parasit de un secol, sa taie povarnisul spre drumul acoperit cu balarii care ducea, in sfarsit, la cutia postala.
On cele zece zile in care Lewis il urmarise, niciodata nu schimbase traseul, de parca l-ar fi repetat ani de zile. Wallace nu se grabea, ca si cum ar fi avut tot timpul din lume. Se mai oprea sa dea binete vechilor prieteni, cate un copac, o veverita, o floare. Onca mai pastra mult din aerul militaresc si din obiceiurile de pe vremea campaniilor. Mergea cu capul sus si umerii trasi inapoi, cu pasul usor al unuia obisnuit cu marsurile lungi.
Lewis iesi din fosta livada, acum o jungla in care copacii rasuciti, nodurosi si albiti, de vreme inca mai purtau recolta lor jalnica de mere.
Se opri la marginea campului si privi cladirea de pe colina. Pret de o clipa, i se paru ca locul avea o stralucire aparte, ca soarele proiecta prin spatiu o esenta rara si distilata, care sa lumineze casa aceea si sa o deosebeasca de toate celelalte case din lume. Scaldata in razele acelea, casa parea nepamanteana. Apoi aura, daca fusese vreodata, disparu si casa impartasi aceeasi lumina cu padurile si campul.
Lewis scutura din cap, spunandu-si ca fusese o nebunie sau poate o iluzie. Lumina nu mai avea nimic deosebit si cladirea devenise una obisnuita, desi extraordinar de bine conservata.
Era o zidire cum rareori se mai vedea, lunga, ingusta si inalta, cu stucaturi de moda veche pe streasina si frontoane. On jur plutea un aer de saracie care nu avea nimic de-a face cu vechimea. Asa fusese din ziua construirii sale, austera, colturoasa si viguroasa, aidoma celor pe care ii adapostise. Dar oricat de saracacioasa ar fi fost, se, ridica intreaga si curata, fara urma de vopsea scorojita, fara vreun semn de ruina.
Pe una din laturi se sprijinea o anexa mai mica, mai degraba o baraca, parca adusa de altundeva si lipita acolo ca sa adaposteasca usa din lateral. Poate usa care ducea la bucatarie, gandi Lewis. Adapostul era folosit, fara indoiala, pentru lasat hainele de lucru, galosii si cizmele, avand o banca pentru galeti si canistre de lapte si, poate, un cos pentru adunat ouale. De pe acoperis se ridica un cos de soba, inalt de un metru.
Lewis urca spre casa, ocoli pana la baraca si gasi usa intredeschisa. O impinse larg, pasi peste prag si privi uimit prin incapere.
Baraca nu era un simplu adapost. Parea chiar locul in care Wallace isi ducea zilele.
Soba, al carei cos il zarise de afara, era inghesuita intr-un colt, o soba veche de bucatarie, mai mica decat cele obisnuite. Pe plita se aflau un ibric de cafea, o cratita si o tava. Onapoia ei, agatate de cuie pe o scandura, alte ustensile de bucatarie. Patul ingust de langa peretele opus era acoperit cu o patura scortoasa, cu patratele multicolore, asa cum le placea femeilor de acum un secol. On alt colt era o masa si un scaun, iar alaturi, langa perete, un dulapior cu cateva farfurii. Pe masa se odihnea un felinar, lustruit de prea multa folosire, dar cu sticla curata, de parca ar fi fost spalata si stearsa abia in dimineata aceea.
Nu se vedea nici o usa catre casa si nici un semn ca ar fi existat vreodata. Zidul exterior al casei se continua nestingherit, formand al patrulea perete al baracii.
Era de necrezut, gandea Lewis, sa nu existe nici o usa, fie acela locul in care sa traiasca Wallace cand alaturi il astepta o casa intreaga. Ca si cum ar fi avut un motiv sa nu ocupe casa si totusi sa stea aproape de ea. Ori poate ca traia intr-un fel de penitenta, ca un pustnic in chilia sa.
Ramase in mijlocul adapostului si privi in jur, tragand nadejde sa gaseasca o lamurire pentru starea neobisnuita de lucruri. Dar nu gasi nimic, in afara de obiectele simple, de zi cu zi, soba pentru gatit si incalzit, patul pentru dormit masa, felinarul pentru luminat. Nimic in plus, nici macar o palarie (desi abia acum isi dadea seama ca Wallace nu purta niciodata palarie) sau o haina.
Nici urma de reviste si ziare, iar Wallace nu se intorcea niciodata acasa cu mainile goale. Era abonat la New York Times, la Wall Street Journal, la Christian Science Monitor, la Washington Star si la o multime de alte reviste de stiinta si tehnica. Dar nu le vedea nicaieri, asa cum nu vedea nici o gramada de carti. Nici un semn de registre ori de ustensile de scris.
Poate ca, dintr-un motiv obscur, isi spuse Lewis, acest adapost nu era decat o fatada, un loc aranjat cu grija ca sa para locuinta lui Wallace. Poate ca, totusi, locuia in casa. Atunci, de ce tot efortul acela, fara prea mare succes, pentru a convinge de contrariu?
Iesi din baraca si dadu ocol casei pana in dreptul verandei. Se opri inaintea treptelor si privi imprejur. Locul era linistit. Soarele se ridicase la jumatatea cerului de dimineata, ziua se incalzea si acel colt ferit de lume lenevea tacut in asteptarea zapuselii.
Se uita la ceas, ii mai ramasesera patruzeci de minute, asa ca urca treptele si traversa veranda pana la usa. Ontinse mana, apuca manerul si rasuci. Manerul ramase neclintit, doar degetele lui facura o jumatate de tura.
Nedumerit, incerca iarasi, tot fara izbanda, de parca manerul ar fi fost uns cu un strat dur si lunecos, asemenea ghetii, pe care degetele alunecau fara sa poata prinde.
Se apleca si incerca sa descopere cu privirea unsoarea ciudata, dar nu gasi nimic. Manerul nu avea ceva deosebit, ba chiar, parea obisnuit, pentru ca era curat, ca si cum cineva l-ar fi lustruit. Nici un fir de praf si nici o pata de rugina nu se zarea pe el.

Oncerca sa-l zgarie cu unghia, dar degetul ii aluneca fara sa lase vreo urma. Osi trecu palma peste suprafata usii si ii simti lemnul neted, de parca si ea ar fi fost unsa.
Lewis trecu de la usa la toc, dar si acela se dovedi la fel de alunecos. Osi incerca palma si unghia pe el, cu acelasi rezultat. Ceva acoperea casa si o facea neteda, atat de neteda. Oncat praful si vremea nu o puteau atinge.
Onainta pe veranda si, oprindu-se in dreptul unei ferestre, observa un lucru pe care-l scapase din vedere mai devreme, care intarea impresia de ruina. Ferestrele erau intunecate, fara perdele, obloane sau storuri, doar niste dreptunghiuri negre, orbite goale holbandu-se dintr-un craniu.
Se apropie de geam si isi lipi fata de el, cu palma tinuta pavaza impotriva luminii. Dar nici in felul asta nu reusi sa zareasca ceva in incapere. Privea doar intr-un hau intunecat in care, ciudat, nu se reflecta nimic. Nu-si putea vedea chipul in geam. Nu vedea decat bezna, de parca lumina care lovea sticla ar fi fost absorbita si tinuta cumva prizoniera.
Cobori din veranda si inconjura incet casa, cercetand-o din mers. Toate ferestrele erau intunecate, hauri care trageau inauntru lumina, iar zidurile erau tari si lunecoase.
Izbi tocul usii cu pumnul si parca lovi o stanca. Cerceta peretii de piatra ai pivnitei, acolo unde se inaltau deasupra pamantului si ii gasi la fel de netezi. Mortarul dintre pietre nu umplea toate gaurile si chiar suprafetele erau zgrunturoase, insa mana trecea peste zid fara sa simta vreo asperitate.
Un strat invizibil fusese asternut peste rugozitatile pietrei, atat cat sa o netezeasca, fara sa poata fi insa pipait, de parca nu ar fi avut substanta.
Ondreptandu-si spatele, Lewis isi privi ceasul. Oi mai ramasesera doar zece minute. Trebuia s-o stearga.
Cobori dealul catre crangul fostei livezi. Se opri la marginea lui si privi inapoi catre casa cu alti ochi. Acum nu mai vedea doar o structura moarta. Cladirea avea o personalitate, o cautatura batjocoritoare, iar inauntrul ei simtea o fierbere malefica, gata sa izbucneasca.
Lewis se adanci in livada si isi croi drum printre copaci. Nu exista nici o carare, iarba si buruienile crescusera inalte. Ondepartand cu mana crengile joase, ajunse la un arbore dezradacinat in vreo furtuna cu multi ani inainte si il ocoli.
Din cand in cand, culegea cate un mar zbarcit si acru, musca o singura data, apoi il arunca, pentru ca nici unul nu era bun la gust. de parca ar fi luat tot amarul din pamantul neingrijit.
La capatul indepartat al livezii gasi mormintele, imprejmuite de un gard. Aici balariile si iarba nu erau atat de inalte, iar gardul parea dres de putina vreme. La piciorul fiecarui mormant, de partea opusa celor trei pietre funerare grosolane, crestea salbatic cate o tufa de bujori - impletituri incalcite care tronau acolo, nestingherite, de ani de zile.
Lewis stia ca descoperise cimitirul familiei Wallace.
Onsa ar fi trebuit sa fie doar doua pietre. Ce rost avea a treia?
Ocoli gardul pana la poarta lasata in balamale si intra in ingraditura. Se opri langa morminte si citi inscriptiile de pe pietre. Literele erau colturoase si stangace, dovada ca fusesera sapate de maini nepricepute. Nu erau fraze pioase, nici versuri, nici, chipuri de ingeri, ori vreo alta figura simbolica, asa cum se obisnuia prin 1860 - doar nume si date.
Pe prima piatra: Amanda Wallace 1821-1863
Pe a doua: Jedediah Wallace 1816-1866
Iar pe a treia…

- Da-mi creionul acela, te rog, spuse Lewis.
Hardwicke inceta sa-l mai rasuceasca intre palme si i-l intinse.
- Si hartie?
- Te rog, facu Lewis.
Se apleca peste birou si desena cu iuteala.
- Asta-i, spuse el, intinzandu-i hartia.
- Nu inteleg nimic, se mira Hardwicke, ridicand din sprancene. On afara de ultimul semn.
- Cifra 8 rasturnata. Simbolul infinitului.
- Asta stiu. Dar restul?
- Habar n-am, raspunse Lewis. Asta-i inscriptia de pe piatra de mormant. Am copiat-o atunci…
- Vad ca o stii pe de rost.
- Fireste. Am studiat-o neincetat.
- E prima data cand vad asa ceva. E drept, nu-s expert, stiu prea putine in domeniul asta.
- Oti faci probleme degeaba, Nimeni n-are habar. Inscriptia nu seamana cu nimic, nici macar de la distanta. Am verificat cu oameni priceputi. Si nu unul. ci cu o duzina. Le-am spus ca am gasit-o pe o stanca. Sunt sigur ca mai toti ma considera vreun traznit din acela care incearca sa dovedeasca cu orice pret ca romanii, fenicienii sau irlandezii au intemeiat asezari precolumbiene in America.
Hardwicke puse jos foaia de hartie.
- Acum inteleg de ce spuneai ca esti mai derutat decat la inceput. Nu mai ai doar problema unui tanar in varsta de un secol, ci si aceea a unei case intangibile si a unei pietre de mormant cu inscriptie indescifrabila.

 - Te-ai prins tare in afacerea asta.
- Am si de ce, dupa parerea mea, spuse Lewis. Si mai e ceva.
Se apleca si ridica o servieta care pana atunci se sprijinise de piciorul scaunului. O deschise, scoase un teanc de fotografii si il inmana lui Hardwicke.
- Astea-ti spun ceva? intreba el.
Hardwicke lua fotografiile. Brusc, ingheta, culoarea i se scurse din obraji, mainile incepura sa-i tremure si lasa cu grija fotografiile pe masa. Privise doar pe prima dintre ele.
Lewis ii citi intrebarea pe chip si incuviinta din cap.
- Asta se afla in mormantul care are lespedea cu inscriptie ciudata."

 

In continuare autorul deplaseaza naratiunea din planul urmaritorilor lui Enoch Wallace in chiar planul acestuia, aducandu-ne in misterioasa casa , care se dovedeste a fi nici mai mult, nici mai putin, o statie intergalactica de transport, o halta cum am zice.Are la dispozitie o masina de mesaje care ii transmite ce calatori trebuie sa soseasca si alte anunturi importante. Erau extraterestri care nu comunicau verbal, dar erau si altii expansivi si deschisi cu care palavragea si cate o noapte intreaga, uneori fiind pe punctul sa le rateze plecarea. Ii pastra pe toti in memoriile registrelor, notand ceea ce i se parea mai important, in speranta ca omenirea, candva, va beneficia de ele. Multi extratestri ii lasau cate o amintire iar unii care reveneau ii aduceau si cate un cadou din lumile lor, unele obiecte pentru joc si destindere, altele poate care ar fi avut o importanta practica foarte mare pentru tehnologia de pe Pamant.Totul incepuse intr-o dupa-amiaza cand un extraterestru ce luase chip de om pentru a nu il speria il abordase si ii propusese aceasta afacere. Il numise Ulise in cinstea eroului antic. Un Ulise intergalactic. Apoi acesta ii aratase adevaratul sau chip si se speriase aproape, daca nu ar fi stiut ca nu ii vrea raul Trecusera 100 de ani de atunci.Isi dadea seama ca este pandit dar incerca sa ignore acest fapt. Oricum in statie nu putea sa intre nimeni. 
Marea pasiune a lui Enoch Wallace era sa genereze un model de evolutie statistica a omenirii, ingrijorat de multele si gravele conflicte militare. Iar rezultatele nu erau imbucuratoare, aratau ca un conflict major cum nu mai fusese era aproape inevitabil.
Autorul descrie cu o mare sensibilitate trairile interioare ale eroului sau, uneori avand senzatia ca tu insuti esti paznicul statiei intergalactice, Enoch Wallace. Acesta suferea ,dupa ce luptase in vreo doua razboaie, pentru destinul plin de violenta al Pamantului si ar fi dorit ca si pamantenii, asemeni altor specii, sa calatoreasca spre stele, nu sa faca planuri de distrugere pe o pleneta mica, a lor a tuturor. Enoch Wallace este un filosof in felul sau, un om caruia ii placea sa cada pe ganduri si sa cugete, dar si un mare iubitor al frumusetii naturii si al unei vieti simple si linistite.

"Sfarsitul dupa-amiezii il prinse asezat pe trepte, privind norii mari de furtuna care se inaltau peste rau, dincolo de dealurile Iowa. Ziua era fierbinte si inabusitoare si nici o adiere nu se simtea in aer. On poiana, vreo sase gaini murdare scormoneau nepasatoare, mai mult din placerea de a face ceva decat din speranta de a gasi de mancare. Zborul vrabiilor, intre acoperisul hambarului si fasia de caprifoi de la marginea campului de peste drum, scotea un sunet aspru si uscat, de parca penele li s-ar fi imbacsit de zapuseala.
Lenevea cu ochii la norii de furtuna, cand avea atata treaba, de scos boabele de porumb de pe coceni, de adunat fanul, de vanturat graul.
Orice s-ar intampla, bine sau rau, oamenii trebuie sa-si duca zilele inainte. Era o lectie pe care ar fi trebuit s-o invete din plin in ultimii ani. Dar razboiul fusese cu totul altceva, nu-l putea compara cu intamplarile de aici. On razboi o stiai, o asteptai si erai pregatit cand venea. Dar aici nu era razboi. Aici era pacea la care se intorsese. Avea dreptul sa pretinda ca in vreme de pace sa fie ferit de violenta si oroare.
Acum era mai singur ca niciodata. Poate ca asta constituia un nou inceput. Urma sa fie, insa, un inceput amar si plin de temeri, chiar daca se afla pe pamantul de acasa.
Statea pe trepte cu mainile odihnindu-se pe genunchi si privirea atintita spre norii de furtuna de la apus. Puteau sa insemne ploaie buna pentru pamant ori puteau sa nu insemne nimic, pentru ca deasupra vailor vantul era dezordonat si nimeni nu putea spune incotro se indreptau norii."


"Enoch iesi din baraca in mangaierea blanda a verii tarzii. On cateva saptamani urmau sa apara semnele toamnei si racoarea. Onfloreau primele galbenele si, doar cu o zi in urma, zarise cateva flori de ochiul-boului incepand sa prinda culoare in gardul cel vechi.
Dadu ocol casei si se indrepta spre rau, peste campul parasit presarat cu tufe de alun si palcuri razlete de copaci.
Pamantul, se gandi el, e o planeta facuta pentru om. Si nu numai pentru el, fiindca adapostea deopotriva si vulpea si bufnita si nevastuica, sarpele, pisica, pestele si toate celelalte vietati care-i strabateau vazduhul, pamantul si apa. Mai mult, aici isi gaseau adapost fiinte a caror case erau alte planete, la ani-lumina departare.
Aici erau bineveniti Ulise, Luminosii si toti ceilalti.
Orizontul e atat de indepartat, gandi el, sunt atatea lucruri de cunoscut si am vazut atat de putine. Chiar si acum, cu toate rachetele de la Canaveral care sparg vechile bariere, visam atat de putin la ce ne asteapta dincolo…
Ol durea ca nu putea spune oamenilor despre lucrurile pe care le invatase. Ol durea ca nu le putea dezvalui existenta atator inteligente in univers. Omul nu era singur, si putea sa nu mai fie singur niciodata.
Iesi din padure si pasi pe pragul de stanca de deasupra raului. Ramase acolo, asa cum o facuse in mii de alte dimineti, privind alunecarea maiestoasa a raului albastru-argintiu prin valea impaturita.
Batrana apa, sopti el, ai vazut atatea lucruri… Siluetele uriase ale ghetarilor care au venit, au adastat si-au plecat, tarandu-se cu incapatanare inapoi catre pol, tragand dupa ei potopul din vale; mastodontul, tigrul cu dinti-sabie, castorul-urs care haladuiau prin aceste dealuri si umblau noaptea cu tipetele lor; haitele mici si tacute de oameni care alergau prin padure, urcau pe coline ori vasleau pe suprafata sa, cunoscatori deopotriva ai padurii si-ai apei, slabi la trup, tari in vointa si mai dainuitori ca nimic altceva; si, de putina vreme, cealalta rasa de oameni, visatori, cruzi si groaznic de hotarati. Si inainte de toate astea, ai vazut multele intorsaturi ale vremii si schimbarile care s-au abatut peste el. Ce crezi tu despre toate astea? intreba el raul. Pentru ca al tau e trecutul si viitorul si pana acum trebuie sa fi gasit macar unele din raspunsuri.
Dupa milioane de ani, omul avea deja cateva din raspunsuri si poate ca, peste alte milioane de ani, avea sa le aiba pe toate.
As putea ajuta, gandi Enoch. Nu pot da raspunsuri, dar as putea ajuta omenirea in cautarea sa. As putea sa-i dau incredere, speranta si rosturi asa cum n-a avut niciodata.
Dar nu indraznea.
Mai jos, un uliu plutea in cercuri lenese deasupra albiei largi. Aerul era atat de limpede, incat Enoch credea c-ar fi putut sa vada, daca si-ar fi mijit usor privirea, penele din aripile intinse.
Locul parea stapanit de o vraja. Privelistea era larga, aerul curat si senzatia de eliberare tintea spre inaltimile spiritului. Ca si cum acela ar fi fost un loc ales, unul din locurile in care omul, putea sa se caute pe sine si sa Se socoteasca norocos daca se regasea, pentru ca multi din aceia care au purces la o asemenea cautare nu s-au regasit niciodata. Si inca multi n-au indraznit sa se aventureze in propria lor cautare.
Privea de pe stanca de-a lungul raului, la uliul lenes si la curgerea apei, la covorul verde al copacilor. Gandurile ii fugira catre locurile nepamantene de care avea stiinta si ameti gandindu-se la ele.

Se intoarse incet si cobori de pe stanca, intra printre copaci, urmand cararea pe are o batuse cu pasul atatia ani de-a randul.
Ii trecu prin minte sa se indrepte catre pajistea roz de papucul-doamnei, sa mai arunce o privire la frumusetea ce urma sa dispara din nou pana in iunie, dar hotari ca nu avea rost, pentru ca florile erau ascunse intr-un loc in care nimeni nu le putea vatama. Fusese o vreme, cu un secol in urma, cand le gasea oriunde pe dealuri si venea acasa cu brate pline de flori pe care mama le punea in carafa cea mare si bruna. Vreme de o zi sau doua, casa se umplea cu parfumul lor greu. Acum le gasea rareori. Cirezile si oamenii le alungasera de pe dealuri.
Intr-o zi, isi spuse, inaintea primului inghet, avea sa treaca din nou prin pajiste sa se incredinteze ca va ramane neatinsa pana la primavara.
Se opri o clipa cu ochii dupa o veverita zburdand intr-un stejar. Se apleca sa urmareasca cu privirea un melc.
Cerceta modelul muschiului crescut pe trunchiul unui copac masiv. Si mai pandi ratacirea unei pasari tacute dintr-un copac in altul.
Urmari cararea, iesi din padure si ocoli campul pana la paraul care susura pe coasta dealului.
Langa apa o recunoscu pe Lucy Fisher, fiica surdo-muta a lui Hank Fisher, care locuia mai la vale.
Se opri si admira gratia fireasca si frumusetea fapturii primitive si singuratice.
Fata statea langa parau cu o mana ridicata, tinand intre varfurile degetelor lungi si sensibile ceva colorat.

Osi aminti ziua in care o gasise pe fata in pajistea cu flori de papucul-doamnei, stand ingenunchiata si privindu-le, fara sa le culeaga. Se oprise langa ea, multumit ca nu le rupea, ca in prezenta florilor, amandoi aflasera o bucurie si o frumusete dincolo de simpla posesie.
Ajunse pe culme si pe drumul acoperit de ierburi care ducea catre cutia postala.
Gandi ca totusi nu gresise, chiar daca asa i se paruse la inceput. Aripa fluturelui fusese rupta, zdrentuita si ramasa fara stralucire. Fusese un fluture ranit care apoi se vindecase si zburase."

Singurele persoane cu care Enoch Wallace vorbeste sunt postasul Winslove Grant si Lucy Fisher, fata vecinilor sai. Bine a vorbi era un fel de a spune pentru ca fata era surdo-muta, dar avea o frumusete si o puritate interioara deosebite. Nu de putine ori privisera impreuna florile, fara a le rupe, bucurandu-se de ele. Intr-o zi i se paru ca fata vindecase un fluture cu o aripa rupta. In mod clar era ceva deosebit in legatura cu acesta fetita.
Lui Winslow ii daruia lemne pentru sculptat de pe diverse planete, stiind pasiunea acestuia. La un moment acesta ii daruise si lui o mica statueta care il reprezenta pe el insusi urcand un deal. Ii placea foarte mult acea statuie, mai ales ca era semnul unui om care tinea la el.
Si, binenteles comunica cu Ulise, extraterestrul care ii propusese sa fie paznicul statiei intergalactice. Ii placea mult de Ulise mai ales ca ii placea mancarea pamanteana, de exemplu oua cu sunca, si mai ales cafeaua, despre care spunea ca este cea mai buna bautura de pe toate planetele pe care fusese.

In plus de acestia Enoch Wallace crease printro tehnologie extratestra la a carei aparatura avusese accesul 2 holograme care sa ii tina de urat, care in afara faptului ca nu aveau materialitate aveau constiinta de sine. O femeie, realizata dupa femeile de care fusese indragostit, atras si un barbat, soldat ca si el in timpul razboiului civil american. 
Discutand cu prietenii sai imaginari ajung sa vorbeasca despre celebra FORTA SPIRITUALA UNIVERSALA generata de un talisman, un aparat secret.

"Gandul ii zbura la ciudata forta spirituala si la masina si mai stranie construita cu ani in urma, prin care poporul galactic putea stabili contactul cu forta aceea. Masina avea un nume, dar in graiurile pamantene nu exista nici un cuvant cat de cat similar. "Talisman" era termenul cel mai apropiat, insa parea mult prea grosolan. Mai exista o denumire folosita de Ulise cu cativa ani in urma, cand discutasera despre asta.
In galaxie erau o multime de lucruri si concepte care nu-si gaseau exprimarea in nici o limba terestra. Talismanul insemna mai mult decat un simplu talisman, iar masina cu acest nume nu era doar o biata masina. On afara de conceptele mecanice, intervenea si unul psihic, poate un fel de energie psihica necunoscuta pe Pamant. Desigur si multe altele. Citise cate ceva despre forta spirituala si despre Talisman si isi daduse seama cat de nestiutor era, cat de greu de inteles pentru oameni.
Talismanul putea fi controlat numai de fiintele cu o anume gandire si inca altceva (poate - se intrebase Enoch - un anume fel de suflet?). In traducerea lui mintala, aceste creaturi se numeau "senzitivi", dar iarasi nu putea fi sigur daca se apropia de adevaratul sens. Talismanul era dat in custodia celui mai capabil, ori celui mai eficient, ori celui mai devotat (oricare ar fi fost) dintre senzitivii din galaxie. Alesul il purta din stea in stea, intr-un soi de procesiune eterna. Si pe fiecare planeta, lumea lua contact personal cu forta spirituala prin Talisman si custodele acestuia."

O alta implicatie importanta discutata cu prietenii sai era accea a unei posibile maturizari a pamantenilor si a primirii acestora in confreria galactica. Dar acest lucru era atat de improbabil, pamantenii erau pe punctul de a porni noi conflicte si o asa specie nu era dezirabila pentru uniunea galactica.
Enoch Wallace avea in farmacia statiei medicamente extraterestre care puteau vindeca aproape orice boala de pe Pamant. Ii venea tare greu sa le stie inchise acolo si oamenii sa nu aiba acees la ele, dar avea o responsabilitate si promisese ca nu va dezvalui nimic din ce ii era oferit.

Barbatul creat ii reproseaza ca sunt doar creatia unei inginerii extraterestre menite sa il distreze pe el si ca nu ar fi trebuit sa le dea constiinta pentru a-i chinui. Desi le acordase libertatea de a aparea ei ori de cate ori voiau pentru a lua contact cu el, acestia constientizau ca nu erau fiinte umane normale ci doar niste creatii tehnologice. De aceea luara hotararea de a nu mai reveni sa il contacteze ceea ce era echivalentul unei morti pentru ei.

"
- Si noi suntem rezultatul unor astfel de stiinte, facu David.
- David! exclama Mary.
- Nu are nici un sens sa pretextam ca suntem oameni, se manie David.
- Dar sunteti, spuse incordat Enoch. Pentru mine sunteti oameni. Sunteti singurii pe care ii am. Ce te necajeste, David?
- Cred ca a venit vremea sa spunem lucrurilor pe nume. Sa recunoastem ca suntem niste iluzii, ca am fost creati pentru a fi folositi, ca existam doar pentru un singur scop: sa stam de vorba cu tine si astfel sa tinem locul oamenilor adevarati la care tu nu poti ajunge.
- Mary, striga Enoch, tu sa nu crezi asta!
Intinse mainile spre ea, apoi le lasa sa cada, dandu-si seama ingrozit ce fusese pe cale sa faca. Era prima oara cand incerca sa o atinga, prima oara in toti acesti ani cand uitase.
- Omi pare rau, Mary. N-ar fi trebuit sa fac asta.
In ochii ei sclipeau lacrimi.
- As fi dorit sa poti, spuse ea. O, cat as fi dorit sa poti!
- David! striga Enoch fara sa-si intoarca privirea.
- David a plecat, murmura Mary.
- N-o sa se mai intoarca.
Femeia clatina din cap.
- Ce s-a intamplat, Mary? Ce-i asta? Ce-am facut?
- Nimic, sopti stins Mary, doar ca ne-ai facut sa semanam prea mult cu oamenii. Cu timpul, am devenit din ce in ce mai umani, pana ce am fost in intregime oameni. Am incetat sa mai fim papusi. Cred ca David regreta, nu faptul ca nu este om, ci pentru ca, om fiind, a ramas totusi o umbra. Pe vremea cand eram marionetele tale, nu avea nici o importanta, fiindca nu aveam sentimente omenesti.
- Mary, te rog, implora el. Te rog sa ma ierti. Ea se apropie, cu chipul luminat de o tandrete profunda.
- Nu am de ce sa te iert. Mai degraba cred c-ar trebui sa-ti multumim pentru asta. Ne-ai creat pentru ca ne iubeai si aveai nevoie de noi. Este minunat sa te stii iubit si dorit.
- Dar am incetat de mult sa va influentez, riposta Enoch. Acum veniti la mine din proprie vointa.
Cata vreme trecuse? Cu siguranta, mai mult de cincizeci de ani. Mary fusese prima, apoi David. Dintre toti, ei fusesera cei mai apropiati si mai dragi.
Ca sa-i creeze, studiase timp de un an stiinta nenumita a taumaturgilor din Alphard XXII.
Odata, asta s-ar fi numit magie neagra, dar nu era decat o simpla manevrare a unor forte universale, firesti, dar oarecum nebanuite de oameni. Forte pe care omul poate ca nu avea sa le descopere niciodata.
- David a simtit ca nu putem continua la nesfarsit in joaca noastra, Vine o vreme cand trebuie sa recunoastem ce suntem cu adevarat.
- Si ceilalti?
- Imi pare rau, Enoch. Si ceilalti.
- Dar tu? Tu ce-ai sa faci?
- Nu stiu, sopti ea. Cu mine se intampla altceva. Te iubesc foarte mult.
- Si eu…
- Nu, nu asta am vrut sa spun. Chiar nu intelegi? M-am indragostit de tine!
Enoch ramase impietrit, cu privirea atintita asupra femeii, de parca ar fi fost singurul punct nemiscat din univers, iar lumea si timpul ar fi trecut in goana pe langa el.
- Macar de-ar fi ramas totul ca la inceput, continua ea, Atunci eram fericiti ca existam si emotiile noastre erau atat de superficiale, ca niste copii care se jucau. Onsa de atunci am crescut. Si cred ca eu m-am schimbat cel mai mult.
Oi zambi cu lacrimi in ochi.
- N-o lua atat de tragic, Enoch. Putem…
- Draga mea, te-am iubit din prima zi cand te-am vazut. Poate chiar de mai inainte.
Ontinse o mana catre femeie apoi o trase inapoi, incurcat.
- Nu am stiut ca si tu…, spuse ea. Nu trebuia sa-ti marturisesc. Puteai trai foarte bine si fara sa afli de sentimentele mele.
Enoch clatina din cap, pierdut.
Mary isi pleca fruntea.
- Doamne, nu meritam asta. Nu am facut nimanui nici un rau ca sa ne pedepsesti.
Femeia isi ridica din nou privirea catre el.
- Macar de as putea sa te ating…
- Putem sa continuam ca si pana acum, baigui el. Poti veni sa ma vezi oricand doresti. Putem…
- N-o sa mearga. Nici unul din noi n-ar suporta.
Stia ca Mary avea dreptate, ca totul se sfarsise. Vreme de cincizeci de ani, ea si ceilalti venisera la el. Acum, toti il parasisera. Magia se destramase. Era din nou singur, mai singur ca niciodata.
Ea nu va mai raspunde la chemarea lui, iar lumea umbrelor si singura lui iubire va pleca pentru totdeauna.
- Adio, draga mea, sopti Enoch.
Dar era prea tarziu. Ea disparuse deja.
Si de departe, mai mult ca o parere, auzi suieratul tanguitor al unui mesaj din centrala."

Destinul tragic de om singuratic al lui Enoch Wallace este intarit prin aceasta pierdere a singurei femei care il iubise cu adevarat, aceea fiind insa o iluzie si nu o fiinta umana. Ideea unor fiinte imateriale dar avand constiinta, care se dezvolta precum niste fiinte umane adevarate, in afara de materialitate, este o idee extrem de generoasa, care da nastere unei posibile regandiri a conceptului de umanitate.

"
Mary spusese ca trebuiau sa-si recunoasca adevarata lor natura.
Care era aceasta? Ce credeau ei insisi ca erau? Probabil, stiau mult mai bine decat el.
Unde plecase Mary? Cand parasise incaperea, in ce fel de iad disparuse? Mai exista ea inca? Si daca da, ce fel de existenta era aceea? Fusese oare depozitata, asa cum face o fetita cu papusa pe care o pune intr-o cutie si o inghesuie in dulap, laolalta cu celelalte jucarii?
Oncerca in zadar sa-si inchipuie iadul acela, pentru ca non-existenta nu insemna nimic - nici spatiu, nici timp, nici lumina sau aer, nici culoare ori viziune, doar un nimic fara sfarsit, zacand undeva in afara uni-versului.
Mary! striga el launtric. Mary, ce ti-am facut?
Se amestecase in lucruri pe care nu le intelegea. Si facuse marele pacat de a crede ca intelege. De fapt, se pricepuse doar sa aplice teoria, fara sa fie constient de consecinte.
Nu putea decat sa regrete raul pe care-l facuse, dar asta nu repara greseala, ci era un sentiment complet inutil.
Nu-i acuza pentru ura pe care i-o purtau, pentru ca, intr-un fel, le aratase pamantul fagaduintei si apoi ii alungase inapoi in desert.
Toti il urau, in afara de Mary, iar ea suferea cel mai mult din toti. Pentru ca era condamnata, prin chiar virtutile cu care fusese inzestrata, sa iubeasca monstrul care o crease.
Uraste-ma. Mary! se ruga el. Uraste-ma si tu, ca si ceilalti!
Ontotdeauna ii considerase niste umbre, din comoditate, dar asta era numai o eticheta prin care sa-i poata identifica.
Gresise, pentru ca nu erau nici umbre, nici fantome. Pareau la fel de reali ca orice fiinta, atat doar ca atingerea era lipsita de substanta.
La inceput ii chemase gratie tehnicilor invatate din lucrarile taumaturgilor de pe Alphard XXII. Dar in ultimii ani nu mai avusese nevoie. Umbrele ii ghiceau dorinta si veneau inainte sa le cheme. Oi simteau nevoia inainte ca el sa-si dea seama de ea. Apareau din neant, ca sa petreaca laolalta o ora sau o seara.
Ontr-un fel, toate erau nascociri ale mintii lui, pentru ca el le daduse infatisare; la vremea aceea poate fara sa stie de ce alegea un chip anume. On ultimii ani incepuse sa inteleaga, dar incerca sa nu recunoasca. Ar fi fost mai multumit sa nu stie. Acum insa nu mai conta, il parasisera cu totii.
David Ransome era propria sa intruchipare, asa cum isi dorea sa fi fost atunci, demult. Era ofiterul unionist curajos, nu de rang atat de mare, incat sa fie batos si aspru, totusi mai presus decat omul de rand. Curatel si vesel, viteaz si iubit de femei, admirat de barbati, era nascut sa fie conducator si bun tovaras totodata, acasa, pe campul de bataie ori in salon.
Iar Mary? Ciudat, gandi el, niciodata nu-i spusese altfel decat Mary. Fusese simplu, Mary.
Osi aducea aminte de cel putin doua femei. Una fusese Sally Brown, care locuia mai jos, pe ulita - de cand nu se mai gandise la Sally Brown? Ciudat ca dupa atata timp continua sa-l socheze amintirea unei foste vecine numita Sally Brown. Odata se iubisera, sau poate el crezuse asta. Nici pe vremea cand isi mai amintea de ea prin valul romantic al timpului, nu era sigur daca fusese dragoste adevarata sau numai inchipuirea unui soldat plecand la razboi. Fusese o iubire timida si stangace, idila fiicei de fermier pentru fiul fermierului vecin. Se hotarasera sa se casatoreasca la intoarcerea lui din razboi, dar la cateva zile dupa atacul de la Gettysburg el primise scrisoarea, trimisa cu trei saptamani in urma, in care se spunea ca Sally Brown murise de difterie. Osi amintea ca o jelise destul de mult, pentru ca asa se obisnuia pe atunci.
Deci Mary era cu siguranta o parte din Sally Brown, dar nu in intregime. Era si acea fiica a sudului. Onalta si mandra, femeia pe care o zarise doar cateva clipe in timpul unui mars pe un drum prafuit, incendiat de soarele Virginiei. Statea langa porticul unei case - una din vilele acelea mari de plantatie, departe de drum - sprijinita de un stalp mare si alb, privind dusmanii care treceau. Avea parul negru, tenul mai alb decat marmura porticului si statura atat de dreapta si mandra, atat de sfidatoare si imperioasa, incat si-o amintise, se gandise la ea si o vazuse - desi nu-i aflase niciodata numele - de-a lungul tuturor zilelor pline de praf, sudoare si sange ale razboiului. Se intrebase daca prin visele si gandurile catre ea o insela pe Sally a lui. Noptile, invelit in patura langa focul de tabara, privea la stele si-si imagina cum, dupa razboi, avea sa se intoarca la casa din Virginia, s-o caute. Poate nu mai avea sa o gaseasca acolo, dar era hotarat sa rascoleasca tot sudul pentru ea. Fusese numai un vis langa foc.
Deci Mary le intrerupse pe amandoua, pe Sally Brown si pe frumoasa necunoscuta din Virginia. Fusese umbra celor doua si poate a multor altora de care nu-si mai amintea, un amalgam din tot ce admirase la femei. Reprezentase un ideal, perfectiunea din inchipuirea lui. Si acum, ca si Sally Brown, se odihnea in mormant. Aidoma frumoasei din Virginia, pierduta in negura timpului.
Fireste ca o iubise, pentru ca in ea se stransesera toate dragostele lui, toate femeile pe care le iubise vreodata (daca iubise cu adevarat pe vreuna) sau cele pe care crezuse ca le iubise, fie numai in inchipuire.
Nu-i trecuse insa prin minte ca si ea ar putea sa-l iubeasca. Cata vreme nu-i aflase sentimentele, reusise sa-si inabuse dragostea inauntrul inimii, stiind ca era fara speranta si imposibila.
Se intreba unde-ar putea fi ea acum, unde se retrasese - in iadul pe care incercase sa si-l imagineze sau in vreo stranie non-existenta, asteptand o vreme cand sa revina iarasi la el?
Osi sprijini capul in maini si ramase nefericit si vinovat, cu fata intre palme.
Mary avea sa se mai intoarca. Se ruga sa n-o faca. Era mult mai bine pentru amandoi.
Numai de-ar fi stiut unde era. De-ar fi putut fi sigur ca se afundase intr-un fel de moarte, eliberata de tortura gandurilor."

Cand era trist Enoch Wallace se consola jucandu-se uitandu-se la diversele cadouri primite de la extraterestrii care ii trecusera pragul.
"Luă un cub din sticlă ciudată sau piatră translucidă — niciodată nu se hotărâse asupra materialului — şi îl ţinu în căuşul palmei. Privi înăuntru, la imaginea micuţă, tridimensională şi plină de detalii, a unei lumi de vis. Reprezenta un fel de poiană înconjurată de ciuperci uriaşe înflorite, peste care pluteau fulgi albi şi sclipitori ca nestematele, lucind în lumina violetă a unui soare mare albastru. În poiană, nişte vietăţi care aduceau mai mult cu flori decât cu animale, se mişcau cu o graţie care te captiva. Apoi locul vrăjit se tulbură şi făcu loc altuia, sălbatic şi urât, cu stânci diforme, proiectate pe fondul unui cer roşu şi furios. Aici, singurele fiinţe ca-re se arătau păreau nişte fâşii unduitoare plutind peste bolovani şi agăţându-se de copacii deformaţi ce creşteau chiar din peretele stâncos. Iar de undeva de dedesubt se auzea bubuitul surd al unui râu grăbit.

Puse cubul înapoi pe masă, întrebându-se ce văzuse în adâncul său. Parcă avusese dinainte o carte cu poze, cu câte o imagine lipsită de explicaţii pe fiecare pagină. Când îl primise, petrecuse ore întregi fascinat, privind schimbarea priveliştilor. Niciodată peisajele nu semănaseră între ele şi nu păreau să aibă sfârşit. Trăiai sentimentul că nu vedeai imagini, ci însăşi scena reală în care, dacă ţi-ai fi pierdut echilibrul, te-ai fi prăbuşit.

Până la urmă se plictisise, întrucât privea la nesfârşit o mulţime de locuri fără nume. Cu siguranţă, nu acelaşi lucru îl gândea şi nativul de pe Enif V care i-l dăruise. Putea să aibă o mare semnificaţie şi o valoare nemăsurată.

Aşa se întâmplase cu multe din lucrurile pe care le primise, poate pentru că le folosise greşit sau în alt fel decât fuseseră concepute.

Existau însă şi câteva a căror valoare putea s-o înţeleagă şi s-o aprecieze, deşi de multe ori funcţiunile lor îi foloseau prea puţin. De pildă, minusculul orologiu care-i dădea ora locală pentru toate sectoarele din galaxie şi care, deşi părea esenţial, valora prea puţin în ochii lui. Apoi mixerul olfactiv, care-i putea crea orice aromă. Doar cât făcea amestecul şi camera se umplea de parfum până ce oprea aparatul. Îşi amintea de o zi rece de iarnă când, după lungi experimentate, reuşise să creeze parfumul florilor de măr. Trăise atunci o zi de primăvară în. vreme ce crivăţul urla dincolo de uşă.

Întinse mâna şi luă un alt obiect, o frumuseţe care-l intrigase întotdeauna, dar pentru care nu găsise niciodată o utilizare, dacă avea într-adevăr vreuna. Putea fi o simplă piesă de artă, un obiect menit doar privirii. Totuşi ceva îi spunea că ar fi putut avea şi un alt rost.

Era o piramidă din sfere, al căror diametru scădea spre vârf, construcţie graţioasă, înaltă de un cot, cu fiecare sferă de altă culoare. Nu erau însă vopsite, ci fiecare culoare era atât de profundă şi reală, încât părea însăşi substanţa sferei.

Nu se vedea nici o lipitură între bile, de parcă ar fi fost doar stivuite una peste alta.

Ţinând-o în mâini, încercă să-şi amintească de la cine o căpătase, fără să reuşească.

  Şuieratul maşinii de mesaje continua să-l cheme la datorie. Nu putea rămâne acolo să piardă toată după-amiaza. Puse piramida pe masă şi traversă încăperea."

Este intrerupt de mesajul care anunta sosirea unui vegan, unui Luminos, cum ii spunea el. Erau fiintele cele mai prietenoase si care iti lasau un puternic efect de implinire sufleteasca dupa ce plecau. Intotdeauna se bucurase de prezenta lor.

In registre era inregistrata prima sa intalnire cu veganii asa: "12 iulie 1915. În după-amiaza asta (3: 20 PM) au sosit cinci fiinţe de pe Vega XXI, primele de felul lor care trec prin această staţie. Sunt bipede şi umanoide, însă dau impresia că nu sunt materiale, atât sunt de gingaşe. Au un fel de strălucire, o aură care le înconjoară şi însoţeşte permanent.

După câte am priceput, toţi cinci formau o unitate sexuală, deşi nu sunt sigur că am înţeles perfect. Păreau prietenoşi şi amuzanţi. Aveau impresia că râd tot timpul de o glumă numai de ei ştiută. Erau în vacanţă şi se îndreptau spre un festival (deşi s-ar putea să nu fie cuvântul cel mai potrivit) pe o altă planetă, unde să se alăture altor fiinţe pentru o săptămână de carnaval. Cum şi de ce fuseseră invitaţi, nu am reuşit să aflu. Cu siguranţă, reprezentase o mare onoare pentru ei, dar după câte mi-am dat seama, o considerau ca pe un drept firesc. Erau foarte fericiţi. Lipsiţi de griji, siguri pe ei şi senini şi am credinţa că aşa sunt şi în viaţa lor de zi cu zi. Am fost uşor invidios pe felul acela de-a fi. Am încercat să-mi imaginez cum vedeau ei viaţa şi universul, cât de puţin temători pot fi, cât de necugetaţi, cât de fericiţi.

Conform instrucţiunilor, agăţasem hamace ca să se poată odihni, dar nu le-au folosit. Au adus cu ei coşuri pline cu mâncare şi băutură, s-au aşezat la masă şi au început să vorbească şi să petreacă. M-au rugat să stau cu ei şi mi-au ales două feluri de mâncare şi o sticlă, asigurându-mă că le pot digera, restul fiind nesigure pentru metabolismul meu. Mâncarea a fost delicioasă. Unul din feluri aducea cu cel mai delicat şi mai rar sortiment de caşcaval, iar celălalt avea o dulceaţă dumnezeiască. Băutura semăna cu un brandy fin, gălbuie şi uşoară ca apa.

Mi-au pus întrebări despre mine şi planetă, au fost curtenitori, păreau interesaţi de cele ce spuneam şi înţelegeau repede. Mi-au zis că se îndreptau spre o planetă al cărui nume nu-l mai auzisem. Vorbeau între ei în aşa fel, încât nu m-am simţit nici o clipă, nebăgat în seamă. Din discuţia Lor, am priceput că la festivalul de acolo se prezenta un fel necunoscut de artă, ce reprezenta mai mult decât muzică şi pictură, fiind compusă din sunete, culori, emoţii, forme şi alte calităţi pentru care nu cred să existe nume în limbile Pământului şi pe care nu le-am recunoscut în întregime. Am rămas cu impresia unei simfonii tridimensionale —deşi nu este expresia cea mai potrivită — care fusese compusă nu de o singură fiinţă, ci de un grup. Vorbeau despre ea cu entuziasm şi am înţeles că urma să ţină nu ore, ci zile întregi, reprezentând mai degrabă o experienţă decât o audiţie sau o vizionare, iar spectatorii erau datori să participe. Nu mi-a fost însă clar cum anume participau şi nu am considerat de cuviinţă să întreb. Au discutat despre cei pe care urmau să-i întâlnească şi despre întâlnirea lor anterioară, lăsând impresia că, împreună cu mulţi alţii, mergeau din planetă în planetă, mânaţi de plăcere. Nu am putut afla însă dacă era şi altceva decât plăcere.


Au vorbit şi despre alte festivaluri, dar nu toate implicau acea formă de artă, ci alte faţete deosebite ale arcelor, despre care nu am reuşit să pricep mare lucru. Păreau să găsească o mare fericire în aceste festivităţi şi mi s-a părut că la mulţumirea lor contribuiau şi unele aspecte fără legătură cu arta. Nu m-am amestecat în conversaţia respectivă, pentru că, cinstit să fiu, nu avea rost. Aş fi dorit să pun întrebări, dar n-am avut nici o ocazie. Presupun că dacă aş fi făcut-o, întrebările mele ar fi sunat stupid, deşi asta nu m-ar fi deranjat prea mult. În ciuda acestui fapt, am reuşit să mă simt inclus în discuţia lor. Fără s-o facă intenţionat, mă lăsaseră să cred că eram unul de-al lor şi nu doar un îngrijitor de staţie în prezenţa căruia îşi petrecea timpul. Din când în când, vorbeau şi în limba natală, unul din cele mai frumoase graiuri din câte am auzit, dar cel mai mult au conversat în dialectul comun, folosit de multe rase. Bănuiesc că au făcut-o din curtoazie pentru mine. Cred că ei sunt cu adevărat cei mai civilizaţi din câţi am întâlnit.

Spusesem că străluceau şi prin asta mă refeream la o strălucire a spiritului. Păreau învăluiţi cumva de o ceaţă diafană, aurie care înfrumuseţa tot ce atingea, ca şi cum ei s-ar fi mişcat într-o lume specială, numai a lor. Stând la masă cu ei, mi s-a părut că sunt înglobat în această pâclă aurie şi m-am simţit ciudat, de parcă nişte curenţi de fericire mi-ar fi curs prin vine. M-am întrebat cum au ajuns la acea stare deosebită şi dacă oamenii ar putea vreodată să o atingă.

Dincolo de fericirea aceea exista o vitalitate deosebită, un spirit în fierbere, având un miez de putere şi dragoste de viaţă care păreau să le umple fiecare por şi fiece clipă.

Au stat numai două ore, care au trecut atât de iute, încât a trebuit până la urmă să-i atenţionez că venise vremea plecării. Înainte de a pleca, au pus două pachete pe masă, mi-au spus că sunt pentru mine şi mi-au mulţumit pentru masă (ciudat fel de a pune problema). Apoi şi-au luat rămas bun, au păşit în cabinet (cel extra-larg) şi i-am trimis mai departe. Chiar şi după dispariţia lor, ceaţa aurie părea să fi rămas în cameră şi au trecut ore întregi până să se destrame. Mi-am dorit să-i fi însoţit către acea planetă, la festival.

  Unul din pachetele lăsate conţinea o duzină de sticle cu băutura cea minunată. Fiecare sticlă era o piesă de artă în sine, nici una la fel cu celelalte. Bănuiesc că sunt făcute din diamant, dar nu ştiu dacă materialul preţios este fabricat sau sculptat dintr-un bloc mai mare. Oricum, cred că fiecare din ele este de nepreţuit, fiind şi sculptate într-o varietate tulburătoare de simboluri, cu o frumuseţe aparte. În celălalt pachet, am găsit o cutie muzicală, de culoarea fildeşului galben şi vechi, netedă şi moale ca satinul şi cu diagrame a căror semnificaţie îmi scapă. Pe capac este un disc având împrejur o scală gradată. Când am răsucit discul la prima gradaţie, s-a pornit o melodie şi camera s-a umplut cu o volbură de lumini multicolore peste care părea să plutească o ceaţă aurie, parfumuri şi emoţii care au pus stăpânire pe mine. Deveneam trist sau fericit, în ton cu muzica, parfumul şi culoarea. Am trăit compoziţia cu toate emoţiile, credinţa şi gândurile de care eram in stare. Sunt sigur că era o înregistrare a formei de artă despre care vorbiseră Luminoşii. Iar în cutie nu se afla o singură piesă, ci două sute şase, fiindcă atâtea semne există pe scara gradată şi pentru fiecare semn era o altă compoziţie. În zilele ce vor urma, am să le ascult pe toate, am să fac însemnări şi poate le voi da nume, după felul lor. În felul ăsta s-ar putea să aflu şi lucruri noi în timp ce mă voi desfăta.
Luminoşii se întorceau, toţi cinci, la răstimpuri. Se părea că găsiseră în această staţie, poate chiar în omul care lucra aici, ceva ce le făcea plăcere. Îl ajutaseră să înveţe limba vegană, îi aduseră extrase din literatura lor şi multe alte lucruri şi fuseseră, fără îndoială, cei mai buni prieteni dintre exteri (în afara lui Ulise). Apoi, într-o zi, încetaseră să mai vină. Nedumerit, Enoch se interesase despre soarta lor la toţi Luminoşii care ajungeau în staţie. Dar nu aflase niciodată ce se întâmplase cu ei.
Acum ştia mult mai multe despre Luminoşi şi formele lor de artă, despre tradiţiile, obiceiurile şi istoria lor, decât ştiuse în ziua primei însemnări din 1915. Totuşi rămânea încă departe de a prinde multe din conceptele lor obişnuite."

Gandindu-se ca vor petrece o seara minunata in trei, el, Ulise si luminosul, lui Enoch Wallace parca ii mai trecu din tristete. Din toate venirile Luminosilor cea mai misterioasa fusese aceea in timpul careia un Luminos foarte batran, un filosof al lor, murise chiar in statie si cum obiceiul lor era sa fie inmormantati acolo unde mureau Enoch Wallace il ingropase alaturi de parintii lui in gradina fermei. Ii ramasese lui conform obiceiurilor veganilor cufarul filosofului.
Fiind potopit de ganduri triste, tocmai isi pierduse prietenii si se pare ca omenirea se indrepta spre un conflict, Enoch iesi un pic afara ca sa ia aer si o vazu pe Lucy, fiica surdo-muta a familiei Fischer care alerga dezorientata si plina de sange. Dandu-si seama ca este urmarita Enoch o adaposteste in statie desi nu avea voie sa primeasca fiinte umane acolo.
lasand fetita in statie Enoch isi lua pusca si iesi sa ii infrunte pe urmaritorii acesteia. Acestia erau tatal si unul din fratii fetei. Tatal agita un bici plin de sange si gesticula nervos. Intreband ce s-a intamplat acesta ii spune lui Enoch ca ii va lua pielea de pe ea fiindca in timp ce baiatul dresa un caine de vanatoare punanadu-l sa lupte cu un raton, Lucy, miloasa, intervenise si intepenise cainele si apoi si pe fartele ei, care sarise sa o bata. Toate fara a spune nici o vorba. Iar tatal ca un om normal vorba vine :
"— Eu aveam biciul în mână, urmă Hank. I se stricase şfichiul şi puneam altul nou. Am văzut tot, dar n-am făcut nimic până nu l-am văzut pe Roy ologit, căzut la pământ. Atunci mi-am zis că a mers prea departe. Sunt un om deschis la minte, nu mă deranjează un farmec sau un descântec acolo. Sunt o mulţime care pot face de-alde astea, nu-i nici o ruşine. Dar să ologeşti bietul câine…
— Aşa că ai lovit-o cu biciul, interveni Enoch.
— Mi-am făcut datoria, rosti Hank solemn. Nu vreau să am o vrăjitoare în familie. Am plesnit-o de vreo două ori şi a încercat să mă oprească şi pe mine la fel. Dar eu îmi vedeam de treabă şi continuam s-o lovesc. Dacă-i dau cât trebuie, cred că scot dracu din ea. Atunci m-a vrăjit, dar nu ca pe ceilalţi. M-a orbit, şi-a orbit propriul tată! Nu mai vedeam nimic. Mă împiedicam prin curte, ţipam şi mă zgâriam pe ochi. Apoi totul a revenit la normal şi ea dispăruse. Am văzut-o fugind prin pădure, sus pe deal. De-aia ne-am luat după ea."

Enoch ii lasa sa incerce sa intre in casa stiind ca nu au nici o sansa sa o faca desi s-au izbit cu toate puterile in usa si in geamuri. La final duce ce rup vreo doua topoare de usa si geamuri cei doi pleaca, spunand ca si el ca si fata au pe diavol in ei.
Intrand in casa Enoch observa ca fetita se juca fascinata cu obiectele extraterestre primite de el cadou si mai ales este surprinsa ca reusise sa activeze cumva piramida caruia el nu ii intelese niciodata rostul. Acum aceasta era luminoasa si sferele din interiorul ei se roteau. Se intrebase de multa vreme daca piramida aceea avea vreun rost.
Ulise sosi si nu se arata foarte suparat de prezenta fetitei. Avea alte ganduri pe cap. Ii spuse lui Ulise ca e posibil ca statia sa fie inchisa deoarece o mare parte din extraterestri voiau sa se indrepte in alta parte a galaxiei cu statiile. Si voiau sa se foloseasca de un eveniment neplacut pentru a schimba directia, respectiv furarea cadavrului veganului inmormantat de catre Enoch Wallace in gradina fermei sale.

Enoch Wallace o duse pe Lucy inapoi la familia ei, insa il ameninta pe tatal acesteia sa nu ii mai faca rau ca sa nu o pateasca. Mama ii multumi si ii spuse ca o sa aiba ea grija ca tatal sa nu o mai loveasca. La ei in vizita se afla si asa zisul cautator de ginseng, agentul serviciilor secrete. Banuind ca doar ela putut lua cadavrul  Enoch il invita la o discutie si ii cere imperativ sa aduca cadavrul inapoi in schimbul unor informatii despre activitatea sa.

Intocandu-se ii spune lui Ulise ca spera sa fi rezolvat problema si cadavrul sa fe adus inapoi. Ulise ii povesteste ca pe vremuri natiile din galaxie se intelegeau bine dar ca acum situatia era deteriorata.
" — Odată, zise Ulise, rasele erau unite. Existau diferende, fireşte, dar se găsea repede o rezolvare. Şi chiar dacă soluţia era artificială şi nu prea satisfăcătoare, ambele părţi se chinuiau să păstreze echilibrul şi, de obicei, reuşeau. Pentru că voiau asta, înţelegi? Exista un ţel comun, închegarea unei confrerii a inteligenţei. Am reuşit să unim toate rasele, să avem un fond comun de cunoştinţe şi de tehnică şi ara realizat ceva cu mult mai grandios decât ar fi sperat să îndeplinească o rasă de una singură. Am avut şi necazuri, dar progresam. Am înlăturat animozităţile şi diferendele minore şi ne-am preocupat doar de lucrurile importante. Am crezut că în acest fel micile probleme vor trece neobservate. Dar iată că nu a fost aşa. Se tinde acum să se exagereze problemele minore şi să se ignore complet cele esenţiale.

— Parcă ai vorbi despre Pământ, remarcă Enoch.
— În multe privinţe, poate că da, deşi scara conflictului diferă imens.
— Ai citit ziarele care ţi le-am păstrat?
Ulise încuviinţă printr-o mişcare a capului.
— Pare cam jalnic.
— Aduce a război, spuse bărbatul direct.
Exterul se foi încurcat pe scaunul lui.
— Voi nu aveţi războaie.
— Te referi la galaxie? Nu, deocamdată nu avem războaie.
— De ce? Sunteţi prea civilizaţi?
— Nu mai fi răutăcios, protestă Ulise. Au existat vreo două situaţii când am fost la un pas, de conflicte deschise, dar asta mai de mult. În confrerie există acum multe rase care au avut un trecut războinic.
— Atunci, avem şi noi o speranţă, de vreme ce şi voi aţi trecut prin aceleaşi probleme.
— În timp, poate.
— Nu e ceva sigur?
— Nu-ţi pot da nici o asigurare.
— Am lucrat la un grafic, spuse pământeanul. Am folosit statistica Mizar. Graficul afirmă că va fi război.
— Nu ai nevoie de un grafic ca să vezi asta, observă Ulise.
— Dar mai e ceva. Am sperat să aflu din grafic o cale de a păstra pacea. Trebuie să existe o cale, o formulă. Dacă am putea şti cărui lucru să dăm atenţie sau pe cine să întrebăm…
— Există o modalitate de a preveni războiul, rosti Ulise.
— Vrei să spui că ştii…
— E o măsură drastică. Nu poate fi folosită decât în ceasul al doisprezecelea.
— Şi nu crezi că am ajuns deja în acel ceas?
— Poate că da. Războiul care s-ar declanşa pe Pământ ar întârzia civilizaţia cu mii de ani şi ar distruge toată cultura. Ar putea să nimicească o mare parte din viaţa de pe planetă.
— Metoda de care vorbeşti a mai fost utilizată?
— De câteva ori.
— Şi a mers?
— O, sigur! Niciodată nu ne-am pus problema să nu meargă.
— Poate fi folosită pe Pământ?
— Poţi solicita aplicarea ei.
— Eu?
— Da, ca reprezentant al Pământului. Ai putea să apari în faţa Centralei Galactice şi să-ţi pledezi cauza. Ca membru al rasei tale, ţi s-ar acorda o audienţă. Centrala ar numi un grup care să investigheze condiţiile şi să ia o decizie.
— Numai eu aş putea s-o fac? Nu şi altcineva de pe Pământ?
— Ba da. Oricine care ajunge să capete o audienţă. Dar pentru asta ar trebui să ştie de existenţa Centralei, iar tu eşti singurul om la curent cu asta. Apoi, tu faci parte din personalul Centralei. Ai servit ca îngrijitor multă vreme şi ai un dosar bun. Ai fi ascultat.
— Totuşi un singur om! Nimeni nu poate vorbi în numele întregii rase!
— Tu eşti singurul calificat.
— Măcar de m-aş putea consulta cu alţi câţiva.
— Nu poţi. Şi chiar de-ai putea, cine te-ar crede?
— Asta-i adevărat, recunoscu Enoch.
Ideea unei confrerii galactice, a unei reţele de transport între stele, nu-i mai era străină; poate câteodată îi părea ciudată, dar nu străină. Însă trecuseră ani de zile până să se obişnuiască. Pentru un alt pământean ar fi sunat drept o nebunie.
— Şi care ar fi metoda asta? întrebă el încordat, aproape înfricoşat.
— Stupiditatea, răspunse Ulise.
Bărbatul înghiţi un nod.
— Stupiditatea? Nu înţeleg. Suntem destul de proşti şi acum, în multe privinţe.
— Proşti găseşti o mulţime, nu numai pe Pământ, ci prin toată galaxia. Eu vorbesc de incapacitatea intelectuală, de neputinţa de a înţelege tehnica şi ştiinţa care fac posibile războiul, care permit funcţionarea maşinilor de luptă. Vorbesc de o stare mentală în care nimeni să nu mai poată înţelege avansul tehnologic şi ştiinţific. Cei care ştiu vor uita, iar ceilalţi nu vor învăţa niciodată. Se vor întoarce din nou la roata şi pârghia simplă. Asta va face ca războiul la o asemenea scară să devină imposibil.
Enoch rămase înlemnit, incapabil să rostească o vorbă, cuprins de groază, în vreme ce milioane de gânduri scăpate de sub control îi goneau prin creier.
— Ţi-am spus că-i o măsură drastică, făcu Ulise. Trebuie să fie. Războiul e o mare nenorocire şi preţul împiedicării lui este enorm.
— N-aş putea! şopti Enoch. Nimeni n-ar putea…
— Tu poate că nu. Dar gândeşte-te: dac-ar fi un război…
— Ştiu. Dac-ar fi un război, ar fi mult mai rău. Dar intervenţia de care vorbeşti n-ar opri războiul. Nu asta aveam în minte. Oamenii ar continua să se ucidă între ei.
— Cu bâte, spuse Ulise. Eventual cu arcuri şi săgeţi. Cu arme de foc, atâta vreme cât o să le mai aibă şi până ce s-or termina muniţiile. După aceea n-o să mai ştie cum să fabrice alt praf de puşcă, cum să facă rost de plumb pentru gloanţe şi nici măcar cum să le fabrice. O să continue, poate, să se înfrunte, dar n-ar mai fi un holocaust. Oraşele n-ar mai fi şterse de pe faţa pământului de explozii nucleare, pentru că nimeni nu va mai şti să armeze o rachetă, s-o lanseze — poate nici chiar ce reprezintă. Comunicaţiile, aşa cum le cunoşti, o să dispară. N-o să rămână decât mijloacele de transport cele mai simple. Războiul nu va mai exista decât la scară locală.
— E groaznic, murmură pământeanul.
— Şi războiul e la fel. Alegerea îţi aparţine.
— Dar cât o să dureze starea asta? întrebă Enoch. Oare n-o să trebuiască să ne întoarcem de fiecare dată la această soluţie, la nesfârşit?
— Câteva generaţii, răspunse Ulise. Efectul se şterge treptat. Lumea o să iasă încet din amorţeală şi-o să înceapă din nou să progreseze. I se dă, de fapt, o a doua şansă.
— Dar, după alte câteva generaţii, ar putea să ajungă în exact aceeaşi situaţie de astăzi, obiectă Enoch.
— Posibil. Totuşi eu nu m-aş aştepta la asta. E foarte greu de crezut că evoluţia o să fie identică. Sunt multe şanse să se ridice o civilizaţie mai bună şi-un popor mai paşnic.
— E prea mult pentru un om…
— E o şansă pe care-ar trebui s-o iei în calcul, spuse Ulise. Metoda e oferită doar acelor rase care merită să fie salvate."

Enoch reflecta dupa plecarea lui Ulise la ideea acestuia de a impiedica astfel razboiul.
" Locomotivele nu mai merg, nici avioanele, nici vapoarele, fiindcă ni-meni nu-şi mai aminteşte cum funcţionează. Oamenii care au avut odată îndemânarea să o facă, au uitat. Poate că unii mai încearcă, însă cu consecinţe tragice. Câţiva îşi mai amintesc vag cum funcţionează o maşină, un camion ori un autobuz, pentru că asta era a doua lor natură. Însă, odată stricate, nimeni nu mai ştie să le repare.
În câteva ore, oamenii se trezesc din nou aruncaţi într-o lume cu distanţe enorme. Planeta se lărgeşte, oceanele devin bariere de netrecut. După câteva zile apare panica şi disperarea în faţa unei situaţii de neînţeles.
Câtă vreme, se întreabă Enoch, i-ar trebui unui oraş să-şi epuizeze rezervele de hrană din depozite şi să înceapă foametea? Ce se întâmplă când electricitatea se opreşte? Câtă vreme, într-o asemenea situaţie, o bucată de hârtie simbolică sau o monedă o să mai aibă valoare?
Transporturile se prăbuşesc; comerţul şi industria mor; guvernele de-vin umbre lipsite de putere şi inteligenţă; comunicaţiile încetează; legea şi ordinea îşi pierd rostul; lumea se cufundă într-un, nou barbarism, apoi în-cepe, greu, să se reorganizeze. Procesul are nevoie de ani de zile şi înseamnă moarte şi boală, mizerie de nedescris şi disperare. Cu timpul, lucrurile se liniştesc şi lumea îşi urmează noul curs al vieţii.
Dar ar putea fi toate astea mai groaznice decât războiul?
Mulţi ar muri de frig, de foame şi de boli, dar n-ar mai pieri milioane în răsuflarea fierbinte a exploziilor nucleare. Din cer n-ar mai curge praf otrăvit, apele ar fi mai curate ca niciodată şi pământul ar rămâne fertil.
Dacă războiul ar fi un lucru sigur, alegerea n-ar fi prea grea, îşi spuse bărbatul. Totuşi există întotdeauna o speranţă ca lumea să evite războiul şi să păstreze o pace fragilă. Înainte să se poată hotărî, trebuia să fie sigur. Dar cum ar fi putut să fie? Graficul din sertar indica nemilos războiul. Mulţi diplomaţi şi observatori vedeau în conferinţa de pace doar un factor declanşator al acestuia. Însă nimic nu era sigur.
Şi chiar de-ar fi, se întrebă Enoch, cum poate un om — un singur om — să se transforme în Dumnezeul rasei sale? Cu ce drept poate lua cineva o hotărâre care să-i afecteze pe toţi ceilalţi?
Cum poate şti el cât rău poate aduce războiul şi cât prostia? Nu există răspuns, nici cale de a măsura dezastrul.
După un timp, orice alegere se dovedeşte raţională. Cu vremea, cel ce hotărăşte devine convins de decizia lui şi încetează să mai aibă mustrări de conştiinţă.
Enoch se ridică în picioare şi se apropie de fereastră. Paşii stârniră ecouri în încăpere. Privi ceasul de la mână — era trecut de miezul nopţii.
În galaxie existau rase care puteau ajunge repede la o decizie dreaptă, pentru că se lepădau de instincte şi sentimente şi acţionau conduse numai de logică. Poate că asta era calea cea mai bună, dar, în efortul de-a lua o hotărâre, nu se ignorau, oare, faţete ale situaţiei mai importante chiar decât hotărârea în sine?"

Cand se intoarce in statie Enoch observa ca si in absenta fetitei piramida era tot activata.
Ziua urmatoare pe cand isi facea plimbarea este avertizat de catre postasul Winslove ca Hank Fischer, tatal lui Lucy, pregateste o potera si sa il atace pe Enoch.
Afland ca e posibil sa fie inchisa statia Enoch se gandeste sa ia cu el cadourile primite si registrele pentru a le impartasi cu omenirea si atunci isi aduce aminte de cufarul ramas de la luminosul mort. In el se afla un obiect foarte ciudat :
" Înăuntru strălucea o mantie, împăturită cu grijă, poate un veşmânt de ceremonie. Deasupra, ca pe o pernă, lucea un flaconaş parcă cioplit dintr-un diamant uriaş. Lângă mantie se odihnea o sferă din bile violete şi mate, ca o grămadă de mingi de tenis pe care cineva le cimentase ca să obţină un glob. Enoch îşi aminti că le luase în mână şi descoperise cu surprindere că se puteau mişca liber, păstrându-se în acelaşi timp în graniţele sferei. Nici o bilă nu putea fi îndepărtată de restul, oricât de tare ar fi încercat, dar se puteau mişca, parcă plutind într-un fluid printre celelalte. Indiferent câte mişca odată, grămada îşi păstra forma. La început crezuse că ţine în mână un fel de calculator, însă mai apoi se gândise că se înşela, de vreme ce toate bilele semănau între ele până la identificare. Poate că pentru ochii Luminoşilor erau deosebite? Şi ce fel de calculator să fi fost? Matematic? Etic? Filozofic? Părea puţin prostesc: cine auzise de vreun calculator pentru etică sau filozofie? "
Enoch nu incercase niciodata sa traduca foita care insotea obiectul dar acum devine interesat de acest lucru si isi da seama ca obiectul este insusi talismanul care genera armonia in univers pe baza fortei spirituale.

Tocmai cand se pregatea sa paraseasca statia apare un calator neanuntat care il ataca cu scopul de a fura talismanul fortei spirituale universale. Enoch se lupta si acesta fuge pe Pamant. Intre timp soseste si Ulise care este informat despre grava situatie. Extraterestrul furase si talismanul in timpul luptei din statie astfel ca era obligatoriu sa il gaseasca. Urmarindu-l sunt ajutati sa il prinda de catre Lucy care activeaza cu puterile ei speciale si Talismanul, Ulise dandu-si seama ca a gasit pe cel mai potrivit custode pentru Talisman si pentru viitorul armonios al raselor din Galaxie.

Intre timp soseste si postasul Winslowe care ii anunta ca tatal lui Lucy a adunat o potera si ca vine sa se rafuiasca cu Enoch Wallace. Cand acestia se apropie inarmati si cu gand sa ii omoare Lucy activeaza talismanul care imprastie o lumina puternica pe sute de metri care genera o stare de pace sufleteasca deosebita. Dar atacatorii avand trairi negative in interior se sperie cumplit si fug care incotro in frunte cu tatal lui Lucy.

"Nu terminase încă de vorbit şi o strălucire orbitoare îi învălui.
Cu un ţipăt târziu, Enoch se întoarse cu faţa spre camion. Sacul gol stătea la picioarele fetei şi Talismanul strălucea în mâinile ei ridicate deasupra capului, răspândindu-şi lumina peste curte, casa veche şi o parte din câmp.
Se lăsă o tăcere de mormânt, ca şi cum întreaga lume îşi ţinu răsuflarea, căzută în adoraţie.
Şi odată cu tăcerea se abătu o pace care părea să se strecoare în fiecare fibră. Nu era o pace artificială, ci una adevărată, pacea amurgului unei zile lungi şi fierbinţi de vară sau cea a unui răsărit scânteietor de primăvară. O pace care pătrundea înăuntrul fiinţei şi se întindea în jur până la infinit.
Încet, Enoch se răsuci către câmp. Sătenii erau acolo, la marginea luminii date de Talisman, un grup cenuşiu, ghemuit, ca o haită de lupi furişată până lângă focul de tabără.
Priveau şi se retrăgeau în întunericul din care veniseră. Doar unul se năpustise spre pădure, urlând înnebunit de groază.
— Uite-l şi pe Hank, spuse Wins. El e ăla care fuge la vale.
— Îmi pare rău că s-a speriat, făcu trist Enoch. Nici un om n-ar trebui să se teamă de asta.
— De el s-a speriat, comentă poştaşul. Hank trăieşte cu groaza înăuntrul lui.
Era adevărat, gândi Enoch. Întotdeauna Omul fusese aşa. Dusese frica în el şi lucrul de care se temea cel mai mult era chiar propria-i persoană."

Scapand de pericole merg sa il reinmormanteze pe Luminosul ce murise in statie si al carui corp fusese rapit de agentul secret. Acesta a adus inapoi corpul si astfel are loc o prima scena in care pamantenii participa la o actiune comuna alaturi de alte rase. Mai ales ca de acum noul custode fiind pamantean era sigur ca pamantenii urmau sa fie primiti in Confederatia Galactica.
Insa inainte ca Lucy sa mearga prin galaxie acolo unde era nevoie de forta Talismanului, acolo unde aveau loc neintelegeri pentru a aduce Pacea ea avea de implinit prima sa misiune pe Pamant. Enoch Wallace il intreaba pe agentul secret daca fata nu poate fi numita reprezentant al Statelor Unite ale Americii la conferinta internationala in care incerca sa se stopeze iminentul conflict de pe Pamant. Prezenta sa impreuna cu Talismanul ar fi garantat stabilirea unei paci durabile, reale si sincere intre pamanteni.

Sub razele de lună, stâncile luceau alburiu, precum scheletul unei fiare preistorice.

Enoch stătea sprijinit de un bolovan şi privea în jos către silueta chircită. Sărmanul, gândi el, mort atât de departe de casă şi pentru atât de puţin lucru.

În creierul lui. acum spart şi împrăştiat, sclipise un plan măreţ, un vis de putere, conceput cu cinism, atât de grandios, încât se eliberase de orice morală.

Încercă pentru o clipă să-şi închipuie ce fel de plan fusese acela, dar îşi dădu seama că nu avea nici un rost. Existau cu siguranţă factori pe care nu-i cunoştea şi consideraţii ce-i depăşeau înţelegerea.

Oricum, ceva mersese prost, fiindcă în planul acela Pământul jucase doar rolul de ascunzătoare la vreme de restrişte. Creatura care zăcea acolo fusese disperată, îşi jucase ultima carte şi pierduse.

Şi, culmea ironiei, fugarul pusese Talismanul în braţele custodelui, pe o planetă unde nimeni n-ar fi căutat un senzitiv. Lucy îl simţise şi fusese atrasă de el ca un magnet. Probabil, în acele clipe, fata nu gândea decât că Talismanul era acolo şi că trebuia să-l capete. Îl aşteptase în singurătatea ei, fără să aibă habar ce putea fi şi fără speranţă. Aidoma unui copil vrăjit de un glob strălucitor din pomul de Crăciun, despre care ştie că e lucrul cel mai de preţ de pe Pământ şi că trebuie să-i aparţină.

Creatura ucisă la picioarele lui trebuie să fi fost capabilă şi inventivă ca să poată fura Talismanul, să-l ascundă ani de zile, să pătrundă în secretele şi dosarele Centralei Galactice. Ar fi fost oare posibil aşa ceva, dacă Talismanul ar fi funcţionat efectiv? Ar mai fi fost făptura în stare de atâta imoralitate şi avariţie, încât să continue în planul său?

Acum însă totul se sfârşise. Talismanul fusese recăpătat şi exista un nou custode, o surdo-mută de pe Pământ, cea mai umilă dintre fiinţele omeneşti. Şi avea să fie pace, iar Pământul se îndrepta către confreria galactică.

Toate problemele lui Enoch încetaseră. Nu mai trebuia să ia nici o hotărâre. Lucy luase toată povara asupra ei.

Staţia avea să rămână şi el putea să despacheteze şi să pună jurnalele înapoi pe rafturi. Putea reveni în casă, să se liniştească şi să-şi continue treaba.

„Îmi pare rău”, îi spuse formei chircite dintre bolovani. „Îmi pare rău că a mea a fost mâna care te-a ucis”.

Se întoarse şi se apropie de marginea stâncii suspendate deasupra râului. Ridică puşca, o ţinu o clipă nemişcată, apoi o aruncă, urmărindu-i cu privirea rostogolitoare şi lucirea metalului în luminai unii. Mult mai jos, auzi plescăitul mulţumit al apei înghiţind arma.

Avea să fie pace pe Pământ, gândi el. Războaiele luaseră sfârşit. Atâta timp cât Lucy stătea la masa conferinţei, nimeni nu se mai putea gândi la război. Chiar dacă unii aveau să fugă urlând de frica dinăuntrul lor.

Totuşi mai era cale lungă până ce pacea adevărată urma să trăiască în inima oamenilor.

Până când nimeni să nu mai fugă sălbăticit de teamă (orice fel de teamă), nu putea fi o pace adevărată. Până ce ultimul om nu-şi arunca arma (oricare ar fi fost aceasta), în tribul Omului nu avea să fie pace. Iar puşca lui, îşi spuse Enoch, era un simbol pentru toate celelalte arme.

Rămase pe marginea stâncii şi privi peste râu şi peste umbra întunecată a văii împădurite. Îşi simţea mâinile ciudat de goale fără armă.

Râul se rostogolea sub el nepăsător. Pentru el nimic nu avea importanţă; căra şi fildeşul de mastodont şi craniul de tigru şi toracele de om, copacul mort, ori piatra aruncată, ori puşca. Le înghiţea pe toate, le acoperea cu noroi sau nisip şi se rostogolea peste ele, ascunzându-le privirii.

Enoch se întoarse încet şi se strecură printre bolovani către vale. Auzea foşnetul uşor al micilor vietăţi ascunzându-se pe sub frunzele căzute. Peste întreaga pădure domnea pacea acelei străluciri minunate.

  Ieşi dintre copaci, traversă câmpul şi urcă spre casa de pe culme. Clădirea nu-i mai părea doar o staţie. Cu mulţi ani în urmă fusese casa lui, apoi devenise o haltă pentru galaxie. Acum le îmbina, în sfârşit, pe amândouă."

In ultimul capitol Enoch Wallace este vizitat pentru ultima data de femeia virtuala, creatia lui, de care se indragostise.

" Auzi foşnetul mătăsos şi se răsuci surprins.

— Mary! strigă el.

Femeia stătea chiar la marginea penumbrei şi sclipirile colorate ale piramidei o făceau să pară o făptură magică. Iubita lui din lumea umbrelor se întorsese.

— Trebuia să mai vin, rosti ea. Erai singur, Enoch, şi nu am rezistat să stau deoparte.

Dorinţa ei era o capcană, îşi spuse el, din care nu putea scăpa. Nu mai era vorba de voinţă, ci de precizia ingrată a mecanismului orb pe care-l făurise el însuşi.

Nu trebuia să vină să-l vadă şi ea ştia asta la fel de bine, fără să poată face însă nimic. Aşa avea să fie pentru totdeauna?

  Enoch rămase nemişcat, sfâşiat între dorinţă şi deşertăciunea irealităţii ei.


Mary se apropie şi el aşteptă clipa când ea avea să se oprească pentru a păstra iluzia.

Dar femeia nu se opri. Veni atât de aproape, încât îi simţi mirosul de flori de măr. Ridică o mână şi o puse pe braţul lui.

Nu era atingerea unei umbre. Putea simţi presiunea degetelor ei reci.

Rămase încremenit cu Mary strângându-i braţul.

Lumina pâlpâitoare! gândi el. Piramida de sfere!

Acum îşi amintea cine i-o dăruise: o creatură din rasele aberante ale sistemului Alphard. Din cărţile lor învăţase arta magiei. Încercaseră să-l ajute, dăruindu-i piramida şi el nu pricepuse. Fusese un eşec de comunicare, dar asta se întâmpla destul de des. În babilonul galaxiei era uşor să nu înţelegi, sau pur şi simplu să nu poţi afla.

Piramida de sfere era deci mecanismul minunat şi simplu, agentul de fixare al iluziilor, cel care transforma tărâmul magic în realitate.

Cu toate astea, gândi el, rămânea o iluzie, oricât de reală ar fi părut.

Făcu un gest către Mary, dar ea îi lăsă braţul şi făcu un pas înapoi.

Rămaseră tăcuţi, faţă în faţă, scăldaţi în curcubeul piramidei.

— Îmi pare rău, spuse Mary, dar nu mai am nici un rost. Nu ne putem păcăli.

Enoch amuţi, ruşinat.

— Am aşteptat clipa asta, continuă femeia. M-am gândit la ea şi am visat-o fără încetare.

— Şi eu, şopti Enoch. Nu am crezut că o să se împlinească vreodată.

Fireşte, atâta vreme cât nu se putea îndeplini, rămânea un lucru la care putea visa. Era romantic, depărtat şi imposibil. Probabil romantic tocmai pentru că fusese depărtat şi imposibil.

— Mă simt ca o păpuşă, zise ea, sau ca un ursuleţ de pluş. Regret, Enoch, dar tu nu poţi iubi o păpuşă. Întotdeauna îţi vei aminti cum am fost înainte. Păpuşa cu zâmbetul fix pictat, ursuleţul cu pluşul ieşind pe la cusături.

— Nu! strigă pământeanul. Nu!

— Sărmane Enoch… Aş vrea să te pot ajuta. Mai ai atât de mult de trăit cu gândul ăsta!

— Dar tu! strigă el. Dar tu? Ce-ai să faci acum?

Mary avusese curaj, gândi el. Curajul de a înfrunta lucrurile aşa cum erau.

De unde ştiuse?

— Am să plec, oftă ea. N-am să mă mai întorc. N-am să mai vin nici chiar când vei avea nevoie de mine. Nu se poate altfel.

— Dar nu poţi pleca, protestă Enoch. Eşti prinsă în capcană ca şi mine.

— Nu e ciudat ce ni se întâmplă? Amândoi, victime ale iluziei…

— Doar eu! Pentru tine, eu am fost întotdeauna real.

Ea încuviinţă din cap cu gravitate.

— Şi eu. Tu nu poţi iubi păpuşa pe care ai făcut-o, dar nici eu nu pot iubi păpuşarul. Totuşi amândoi am crezut asta, amândoi o mai credem şi ne simţim vinovaţi când descoperim că nu suntem în stare.

— Putem încerca. Numai de-ai rămâne.

— Şi să sfârşesc prin a te urî? Sau, mai rău de atât, prin a mă urî tu pe mine? Să rămânem cu vinovăţia — e mai bună decât ura.

Mary luă cu un gest rapid piramida de sfere şi o ridică.

— Nu, asta nu! răcni Enoch. Nu, Mary…

Piramida sclipi, se răsuci în aer şi se sparse de cămin. Luminile se stinseră. Ceva — sticlă? metal? piatră? — zornăi pe podea.

— Mary!

Însă acolo nu mai era nimeni.

— Mary! strigă el din nou şi strigătul se transformă în geamăt.

Ea plecase şi nu mai avea să se întoarcă.

Nici chiar atunci când bărbatul ar fi avut nevoie de ea.

Îl părăsiseră pentru totdeauna, întâi fata de la ferma din vale, apoi frumoasa din sud care îl privise trecând pe lângă poarta ei, iar acum Mary.

Se strecură cu greu prin întuneric şi bâjbâi după lampă. O găsi şi aprinse lumina.

Rămase lângă birou şi aruncă o privire prin încăpere. În colţul unde stătea acum fusese odată bucătăria, iar acolo, înspre cămin, camera de zi. Interiorul fusese schimbat de multă vreme. Totuşi încă mai putea vedea totul cu ochii minţii, de parcă ar fi fost abia ieri.

Trecuse atâta timp şi, dintre toţi cei de atunci, doar el mai rămăsese.

Îşi pierduse lumea, o lăsase în urmă…

Şi asemenea lui, în ziua aceea chiar fără să ştie, toţi oamenii de pe Pământ făcuseră la fel.

Niciodată nu mai avea să fie la fel ca înainte.

Aveau de spus adio atâtor iubiri, atâtor vise…

— Adio, Mary. Iartă-mă şi Dumnezeu să te ocrotească.

Se aşeză la masă şi scoase jurnalul din teancul dinaintea lui. Îl răsfoi, căutând paginile pe care trebuia să le umple.

Avea treabă.

Acum era pregătit.

  Îşi luase ultimul adio."

Clifford D. Simak , scriitor american de Sf, nascut in 1904 in Millville, Texas dintr-un tata emigrant cehoslovac, John Lewis Simak si mama Margaret Wiseman. Copilareste la ferma bunicului  situata chiar la confluenta raurilor Mississippi si Wisconsin. Locurile de aici au sa ii ramana dragi pentru totdeauna .A recunoscut ca a transformat aceasta regiune geografica intr-un peisaj idealizat, mitic, pe care l-a incorporat in majoritatea scrierilor sale.

"Din punct de vedere estetic utilizarea acestui cadru imi inglobeaza lucrarile in literatura generala si-l ajuta pe cititor in tranzitia de la lumea sa de zi cu zi, la lumea fascinanta a science-fictionului. Tematic astfel se ofera o evadare din excesele megalopolisului tehnologic al secolului XX."

Dupa absolvirea liceului studiazaziaristica la Universitatea Wisconsin, fara a obtine vreo diploma. Apoi incepe un lung sir de slujbe ca reporter sau editor de gazete prin diverse orasele provinciale.

Se casatoreste si are 2 copii din care fiica editoare si baiatul inginer chimist.

In 1939 se stabileste definitv in Minneapolis si intra in redactia ziarului Minneapolis Star and Tribune. In 1949 devine seful sectiei de stiri a ziarului iar din 1961 coordoneaza suplimentul de stiinta al acestuia. A activat ca ziarist pana in 1976 cand s-a pensionat si s-a dedicat in exclusivitate scrierii de science-fiction.

In anul 1977 primeste premiul de Grand master of SF. In 1977 premiul mai fusese decernat doar altor doi scriitori: Robert A. Heinlein si Jack Williamson.

Moare in 1988 la Minneapolis lasand in urma o bogata mostenire literara: 30 de romane, peste 200 de povestiri adunate in cele 9 antologii aparute in timpul vietii plus 4 carti de non-fictiune. O mostenire impresionanta cantitativ dar mai ales si calitativ.

Simak apreciaza flexibilitatea mentala, toleranta, decenta si inteligenta ca trasaturi fundamentale ale supravietuirii intr-o posibila comuniune a lumilor, iar o asemnea viziune nu poate fi considerata doar idealismul nostalgic al unui conservator pastoral.

Criticul american Thomas D. Clareson spunea despre Clifford D. Simak : " Simak a facut, poate, mai mult decat toti contemporanii sai, intrucat a eliberat sf-ul de tiparele prestabilite si a creat lumi imaginare, dar credibile, mult mai capabile de a sustine metafore asupra conditiei omului. Ca putini autori dinaintea lui, el a conferit genului un statut moral."

Biografie preluata din editia Halta, publicata la Editura Pygamalion, Ploiesti, realizata de Mihai Dan Pavelescu in anul 1995.

Premii :

In anul 1953 castiga Premiul International Fantasy Award pentru  CITY. 

In 1959 castiga Premiul Hugo pentru nuvela THE BIG FRONT YARD.

In 1964 castiga al doilea Premiu Hugo pentru romanul THE WAY STATION, chiar romanul prezentat mai sus sub titlul de Halta la Editura Pygamalion din Ploiesti in anul 1995.

In 1977 castiga Premiul GRAND MASTER OF SCIENCE-FICTION, al treilea castigator al acestui prestigios premiu dupa Robert A. Heinlein si Jack Williamson.

In 1980 castiga Premiul Analog si in 1981 premiile Hugo, Nebula si Locus, toate pentru povestirea GROTTO OF THE DANCING DEAR.

In 1987 primeste Premiul Bram Stoker pentru intreaga sa activitate.