 |
| Titus Filipas n. 1944 |
Calificativ: 10 plus
Una din cele mai reusite imbinari dintre sf si mitologie transpusa intr-un registru modern, totul brodat pe tema influentelor interactiunilor civilizationale intre lumi extrem de diferite.
"Zvonul acela despre unzburator inchis in velierul sau astral, ca o efemerida intr-un graunte de chihlimbar ce infrunta vesnicia, nu l-am perceput la inceput decat ca pe o nedefinita armonica din timbrul unui flaut ce canta, pentru mine sau pentru altii, dincolo de zidurile de cristal din care Pitagora spunea ca sunt inchegate cele 8 sfere celeste. Cum nu sunt surd nici la cele mai mic incretituri de pe oceanul informational in care fiecare individ este, intr-un fel, o insula, am vrut sa aflu cat mai multe despre el, direct de la un martor, un alt erou al spatiului, celebrul Dionis. Dupa vreo 10 zile de insistente cautari pe canalele de legatura interplanetara, am reusit sa stabilesc termenul interviului cu Dionis. Nu pentru ca o latura a profesiei mele, jurnalistica, ar fi sa alerg dupa celebritati - nici macar nu sunt toate agreabile-, ci pentru ca nadajduiam ca viata si moartea zburatorului Hermion imi vaaparea limpede, dezghiocata de tainele puse de spatiu ori de oprelistile de gand inaltate inefabil de oameni subtili cu inimi de piatra.
- Imediat dupa ratiune, pe care o inteleg ca pe o unitate a structurii mintale , cerinta de unitate a structurii sufletesti este cea mai importanta trasatura a fiintei ce se cheama Om. Vezi, complexitatea asta schimbatoare ca reflexele luminii pe apa unui rau de munte trebuie sa aiba verigile bine stranse . Din pacate, taria unei structuri estedata de taria verigii sale celei mai slabe, desi unele dintre elementele izolat considerate ale edificiului sufletesc si mintal pot avea trainicia unui sacrificiu perpetuu....
Cuvintele lui Dionis , pe carele-as fi vrut picurate incet, ca slovele de miere grele ale unui mit intelept, nu m-au surprins de la inceput. Abia dupa reaudierea inregistrarii mi-au sunat ciudat in urechi asertiunile acelea declarative, careaveau ceva din izul fundamentelor unui sistem filosofic pecare tocmai il anunta cu batai de ciocan pe o bucata de mucava uda, asteptandu-se ca restul lumii sa auda lovituri de gong. Dar, sa trecem peste asta. Istorisirea avea sa se amplifice si sa ajunga la climaxul ei, insa pana atunci rabdarea mea avea sa parcurga toate sinuozitatile discursive ale celebrului Dionis.
-Toti ne sacrificam intr-un fel sau altul pentru mai multi ori pentru cineva anume, am observat eu cu voce tare, incercand sa dau aparenta de dialog acestui interviu.
- Dar nu perpetuu, riposta Dionis. Sacrificiul il facem voluntar, constient, si, de aceea, nu este perpetuu.
- Exceptand sacrificiul religios....
Nu stiu de ce-mi venise sa spun asta: era o prostie, evident....
Dionis imi arunca o privire desarta, albastra si detasata, de parca s-ar mai fi aflat si pana acum printre stelele acelea indepartate, radiatiile carora mai reverberau inca in privirea lui. Am crezut la inceput ca poate nici nu-mi auzise remarca. Totusi, imi comenta, aluziv, vorbele.
- Nu cred ca faci parte dintre fiintele acelea morbide pe care istoria unei morti le pasioneaza, afirma el cu voce egala. Stii ce inseamna moartea in cosmos? Mai mult decatpe Pamant, o pedeapsa pentru slabiciuni. Pentru greseli, pentru uitare.Si circumstantele acestei morti, moartea unui prieten, trebuie sa adaug, cucare am navigat pentru scurt timp pe aceeasi aeronava de antrenament, intre Pmant si Marte, ca parte din stagiul de zbor circumsolar, nu sunt nici acum clare in mintea mea . Asputea sa-l intreb, sau ai putea sa-l mai intrebi si tu, cum a fost?....
- Dincolo de apele Styxului? am glumit eu.
- Nu, dincolo de apele Hydrei, mai bine zis dincolo de hidroxilul Hydrei, imi raspunse el serios.
Auzisem despre asa ceva, ei, da...., parca auzisem : Hydra, faimosul maser de hidroxil al Hydrei, multi crezusera de mai bine de 500 de ani ca acolo este viata cu fata verde ca frunza, omuletii verzi...., ale caror picioare in conduri de cocleala nu le-a vazut nimeni urmele pana acum...., cu exceptia lui Hermion. Oooo...., numai daca Dionis....intrebarea imi ardea buzele:
- Dincolo de maserul Hydrei vrei sa spui....Poti..., aaa...ai trecut pe acolo?
- Cum?
- Ai trecut pe acolo?
- Doar o data si mi-e destul!....
- Pe ei..., pe omuleti, i-ai vazut?
- Nu existau pe atunci...
- Nu existau pe atunci..., am murmurat eu ca un ecou, incercand sa-mi fac o idee despre varsta lui Dionis. Mi-am gonit apoi preocuparea aceata din minte.....nimeni nu poate fi mai batran decat ziua genezei unei civilizatii extraterestre, oricare ar fi aceea (evident, ce putea fi mai evident decat asta!)
- Nimeni nu poate fi mai batran decat ziua genezei unei civilizatii extraterestre, am afirmat eu cu voce tare. Vorbisem mai tare decat as fi vrut. Din pafon se unuira stalactite albastre, intr-o iluzie calmanta. Nimeni nu poate fi mai batran decatziua genezei unei civilizatii extraterestre, repetai in soapta , de parca ideea mi se insurubase in creier. Omul din fata mea nu putea fi zeu, si nici nu era.
- Sacrificiul lui Hermion le-a dat viata.
Rostise viata lent, punand atatea accente grave cate ar fi putut sa primeasca vocalele cuvantului, pana la saturare. Oo, era suprasaturat de gravitate Dionis asta, l-as fi vrut mai volubil si mai prolix, cateodata limbutia imi convenea de minune.
Am incercat sa pun lucrurile cap la cap: "Preitenul care a murit se numea Hermion. Moartea lui a insemnat un sacrificiu, daca nu perpetuu, cel putin de durata. Si a murit undeva dincolo de aburii de hidroxil ai Hydrei, De fapt, nu-i chiar mort, pentru caar mai putea raspunde la intrebari, dupa cum sustine Dionis. Geneza omuletilor verzi, un eveniment para-se recent, a fost cumva corelata cu moartea lui Hermion, ori, mai bine zis, cu sacrificiul sau. Mai tarziu aveam sa inteleg ca Dionis se referise la geneza civilizatiei lor ca specie inteligenta. Daracum incepea sa-mi vajaie capul si singura consolare era aceea, nu o sa va vina sa credeti, ca s-ar putea prea bine sa fiu dus de nas. Cu un basm, dar ce mai basm.....fara cap si fara coada. Dar simteam intuitiv ca omul cu care vorbeam nu triseaza: il cunoasteam dinainte de a ne fi vorbit macar, biografia lui o puteai citi in toate enciclopediile de astronautica ce fusesera editate de o jumatate de secol incoace.
- De ce a trebuit sa moara Hermion? Vreau sa spun , de ces-a sacrificat ? Stii, sacrificiul vietii are unoeri miros de sinucidere....
- Ti-am spus, o veriga slaba a cedat atunci cand a fost supusa unui soc eomotional si fizic imens, un soc necontrolat, intamplator.....
- Atat de necontrolat si de intamplator, incat nimeni nu stie cum s-a petrecut de fapt...., am insinuat eu.
Pentru prima data m-a privit cu atentie, coborand de la inaltimea celebritatii sale stelare.
- Da, hazardul.
Fusese mai grav ca niciodata si-mi fixase fruntea cu ochii lui albastri, de parca se intreba ce se invartea indaratul ei.
- Linisteste-te, continua el, cei care ar fi avut vreun interes in moartea lui nu aveau inca posibilitatea sa o faca.
- E sacrificiul veitii atatde tentant? staruii eu.
Ridica din umeri a nestiinta.
- Nu m-a incercat inca tentatia asta.
- Cum, dar in biografia dumneavoastra din enciclopedie scrie....
- Prostii, si reteza aerul cu un gest scurt al mainii, ca pentru a sublinia cele spuse. Vezi, pe langa stele si meteori, trebuie sa mai navigham si printre regulamentele care ne indruma existenta....cu statutul profesiei noastre de pilot in spinare. Stii....drepturi si indatoriri mai inalte decat ale oricarui muritor, orice lucru prevazut este pefect....perfect....Poate ca tocmai asta-i nenorocirea. Prea multe drepturi....
- Printre care unul de rege viking, l-am intrerupt.
Dionis ma privea tot mai terestru.
-Da.
Dupa care iarasi:
-Da.....
-Clauza mauzoleului. Pentru ca un astronaut ramane, orice ar face, un erou.
Isi stranse degetele mainii drepte, crispat, pana cand pumnul apropae i se albi. De fapt, epiderma lui era atat de bronzata de radiatiile stelelor, incat pumnul parea doar cenusiu.
Se intreba apoi ganditor:
- Asta sa fie?
Nu ma intrebase pe mine. Nu intrebase decat ca sa-si rapsunda singur.
- Tentatia mauzoleului, mai curand decat clauza mauzoleului, asa trebuia sa i se spuna, am continuat eu. In anumite circumstante, de exceptie, astronava poate servi ca muzeu pe orbita stationara pentru astronautul erou mort la datorie....
- Nu l-ai cunoscut pe Hermion.
Se uita la mine ca la un copil, era din nou la parseci departare.
- Ooo, distante stelare, cat de usor sunteti de strabatut.....
Fusesem prevenit ca va fi un interviu scurt. Nu ma asteptam sa fie chiar atat de scurt. Dar nu ma asteptam nici sa fiu cautat a doua zi de insusi Dionis.
Videofonul tridimensional il aduse din nou in incaperea mea de lucru. Fireste, eram uimit. Tonul cucare imi vorbea era acela ca de la un bunic la un nepot.
- Dragul meu, tu, care te interesezi atat de mult de soarta lui Hermion, te vei bucura sa afli ca ti-am aranjat un voiaj inspre planeta aceea de langa steaua lui Hermion.
- Cum este posibil ? Dar imi va lua jumatate de viata......
-Iata un aspect al problemei pe care nu-l cunosti. Omuletii verzi au construit de curand, folosind informatiile noastre, o statie de transport corelatoric pe planeta lor.
Auzisem despre transportul corelatoric. Desi se stia ca exista de mult proceduri ce permit transmiterea instantanee a informatiei, in schimb transportul corelatoric in spatiu , de asemenea, instantaneu, era o inventie foarte recenta. Iar omuletii verzi reusisera sa-i stapanaeasca tehnologia, dovedindu-se vrednici discipoli ai terrienilor.
- Bine, dar in acelasi timp banuiesc ca asta trebuie sa coste enorm. Dincolo, cu mult, de posibilitatile financiare ale unui jurnalist ca mine!
- Omuletii verzi au un fel de cult pentru Hermion. Costul voiajului tau (Dionis insista sa spuna voiaj si nu transport, si , in asta banuiesc ca se ascundea o anumita ironie, poate chiar dispret, fata de acest mijloc atatde comod de a invinge distantele fara truda, aproape fara timp. Mi-l imaginez pe Dionis, intreband imediat dupa aparitia transportului corelatoric, pe un ton dispretuior : Ce fel de astronautica mai e si asta ? ) va fi suportat chiar de catreei. Il vei plati, indirect si simbolic, prin reportajul pe care-l vei face si cartea despre Hermion pe care o vei scrie.
Incercam insa sa ma eschivez.
- Nu intentionez catusi de putin sa scriu o carte despre Hermion!
Adevarul e ca nu imi placea sa se amestece cineva in planurile mele.
- Nici nu stiu mare lucru despre Hermion, mai adaugai.
- Stii tot atat de mult despre el pe catstiu si eu, ma linisti Dionis. Afirmatia sa era evident exagerata. Iar dupa voiajul pe planeta omuletilor verzi vei sti si mai mult decatstiu eu. Asa incat cartea o vei scrie pur si simplu de l a sine in virtutea presiunii informatiilor stranse in creierul tau.
Tot nu ma atragea deloc ideea acestui salt in necunoscut sau prin necunoscut. Citisem despre accidentele cumplite, groaznice, intamplate in faza experimentala, de pionerat, a transportului corelatoric.
- Si, in definitiv, exista mereu un risc in transportul corelatoric, incercai eu sa contraargumentez.
- Exista mereu un risc nenul in toate care au legatura cu viata, replica Dionis. Fireste, decizia finala o vei lua doar tu. Deocamdata oferta lor ramane deschisa. Iti ramane timp sa te hotarasti. Dar, la fel ca mine, Hermion s-ar putea sa moara dintr-o clipa intr-alta.
- Sa moara?! Dar nu e mort?!
- Sa moara....eu pentru prima oara, iar el pentru a doua oara, incheie Dionis.
Resemnarea din vocea lui batrana, dar in acelasi timp barbateasca, a fost factorul care m-a hotarat.
- Voi pleca inspre astrul omuletilor verzi. Imediat daca se poate. Fireste, banuiesc ca este un voiaj cu intoarcerea platita tot de ei.....
Nu consideram pe nimeni oracol si de aceea nu imi placeau exprimarile difuze, cu dublu sens, iata de ce voiam sa capat de la Dionis asigurarea aceasta.
- Binenteles, imi raspunse Dionis. Tu apartii lumii noastre . Le ajunge un pamantean pe care aproape l-au zeificat. Nu trebuie sa-l lasam si pe al doilea acolo , pentru a le oferi pretextul unui panteon, rase el. Contam pe hotararea ta pozitiva , imi marturisi el neasteptat. Nu stiu daca voi mai apuca sa citesc cartea ta despre Hermion, insa el o merita cu prisosinta . Voiajul se va face prin statia corelatorica Abacus, ma informa el. Poti merge chiar in dupa -amiaza aceasta, dacareusesti sa pui in ordine treburile pe aici, in lumea noastra, a terrienilor.
Eram pregatit intotdeauna pentru drumuri oricat de lungi. I-am spus aceasta si lui Dionis.
- Acesta-i avantajul primei tinereti, comenta el. Nu te simti legat de lucruri si locuri prea mult. Tot ce trebuie sa faci acum este sa trimiti vectorul tau cu date personale ;a statia Abacus. Le ai pregatite?
Fara sa vorbesc, am scos doar semenificativ din buzunarul de la pipetul camasii un disc argintiu, mare cat o moneda, apoi am varat discul in slotul lectorului de date din suportul videofonului care se afla pe biroul meu.
- Bine, atunci chiar in momentul acesta le trimit celor da le Abacus mesajul meu.
Aceasta operatie fu indeplinita, ne priviram pentru ultima oara. Intr-adevar avusese o presimtire destul de exacta. Cand am revenit dupa aventura nesperata si gratuita din lumea omuletilor verzi am aflat ca Dionis era mort. Desi, prin transportul corelatoric eu fusesem complet exclus din timpul terrian, mi-am dat seama ca Dionis murise la trei zile dupa plecarea mea.
Voiajul prin spatiu-timp, daca il pot numi asa, folosind cliseul verbal al lui Dionis, nu are nici o savoare, este diametral opus unei experiente de viata, ce te-ar lasa plin de impresii. Dimpotriva, este ceva - bizar, nu? sa constat acum asta-, cu semnificatie extrem de redusa, este poate cel mai indescriptibil lucru din toate cele care sunt, cat de cattangente cu viata noastra.
Prima perceptie a realitatii pe care am avut-o atunci cand am iesit din statia terminala a omuletilor verzi a fost iluminarea de zori de zi. Imi veni in gand inceputul unui vers dintr-o poezie straveche a unui poet latin sau neolatin "Zori de ziua se revarsa...", mai departe nu mai stiam, dar in lumea omuletilor verzi asta nu avea nici o importanta va dati seama.
Apoi, un zgomot obisnuit si in acelasi timp neobisnuit, ceva care venea din gatlejul meu, din pieptul meu. Aveam senzatia unei respiratii ample, in acelasi timp membranele nazale, septul, laringele, traheea, bronhiile, alveolele plamanilor mei, scoteau sunetele stranii ale unei orgi in vant. Atmosfera de pe planeta lor era virtual respirabila si pentru pamanteni, stiam asta din cele citite, dar nu memorasem niciodata valorile inalte ale presiunii exercitate de aerul de acolo. Din cauza densitatii enorme a fluidului atmosferic,- altminteri bun si gustos, aveai cumva impresia ca bei apa de izvor cu plamanii, dar fara caasta sa te vatame-, se creau fenomene de turbulenta , vibratii si rezonante ale aerului atunci cand era inspirat si expirat, astfel incat intregul aparat respirator al unui terrian incepea sa cante. Trebuie sa va marturisesc ca a fost destul de greu pana m-am obisnuit cu muzica ceasta a plamanilor mei. Insomniile pe care le-am avut in noptile, conventionale, petrecute pe planeta omuletilor verzi se explica si prin melopeea aceea stranie si permanenta, izvorata la interactiunea corpului meu cu aerul plenetei lor.
Abia dupa cateva minute i-am observat pe primii omuleti verzi, in lumina palida a zorilor. Erau intr-adevar verzi, precum se vorbeste despre ei. Statura de la bun inceput langa mine, dar nu-mi atrasesera atentia asupra lor, lasandu-mi timp sa ma acomodez cu noua ambianta. In asemenea contacte bruste intre pamanteni si extraterestri se puteau declansa stari de soc, chiar si astronauti altminteri exersati in dure si extenuante experiente spatiale, suferisera asemenea stari.
Facand abstractie de muzicutele din nas, gat si piept (ce fericire ca omul nu respira si cu urechile. imi spuneam acum), suportasem trecerea in lumea lor mai bine decatma asteptasem. Zambii, cat puteam de larg, catre piticii cocliti. Facura toti un semn , un simbol, acelasi gest cu mana, gestpe care-l interpretasem (corect dupa cum aveam sa constat imediat) drept o invitatie de a patrunde intr-un vehicul emisferic ce astepta alaturi de ei. Era destul de inalt pentru ca eu sa sed in el fara a ma lovi de tavan. Atunci imi amintii de translatorul de buzunar pe care il luasem cu mine. Spre surpriza mea , urmandu-mi exemplul, extrasera si ei din pliurile tunicilor lor largi, ca pe un deus ex machina, cate un trslator de buzunar. Erau vreo sapte omuleti verzi in jurul meu , in vehiculul care inca nu se pusese in miscare, si fiecare dintre ei avea cate un translator electronic identic, va jur, identic cu al meu. Fara indoiala ca erau produse dupa aceeasi tehnologie imprumutata de la noi, pentru ca ei nici nu se obosisera macar sa-i reduca dimensiunile intr-o proportie comparabila cu aceea dintre inaltimea trupului lor si inaltimea noastra.
Pronuntai lent , ca sa reduc, pe cat se putea, volumul orgii de vant din gatlejul meu, numele celui pentru care venisem aici: Hermion.
- Hermion ! exultara ei ca raspuns , pronuntand acelasi nume dar pe frecvente mai inalte decatcele ale vocii meile. Registrul in care vorbeau era situat la limita cea mai inalta a sensibilitatii mele auditive.
- Ce inseamna Hermion pentru voi? am pus eu intrebarea cheie, apropiind cutiuta trasnlatorului de fata mea. Difuzorul incorporat in translator imi transmise raspunsul lor imediat:
- Vom merge la memorialul Hermion.
Simtii cum vehiculul se puse in miscare.
Memorialul era construit foarte aproape caci in mai putin de sase minute, dupa ceasul pe care-l luasem cu mine, vehiculul se opri si omuletii verzi pasira afara, invitandu-ma si pe mine cu acelasi gest al mainilor.
Eram uimit de sincronizarea perfecta a miscarilor lor. "Asta inseamna o viata sociala extrem de coeziva" reflectai eu. Poate aaceasta a permis evolutia lor atat de rapida, imi continuai gandul.
Eram mereu in aceeasi lumina de zori de zi, lumina indirecta, difuzata de atmosfera. Totusi, puteam vedea prin aer pana la odistanta destul de mare. Atunci zarii o sageata verticala, atat de inalta incat parea ca inteapa cerul negru intr-un punct anume, ca un index longilin. Ma indreptai spre ea, lasand vehiculul in urma. Desi povestesc acum, dupa atata timp si spatiu pana la acest eveniment trecut, totusi imi amintesc perfect , atunci chiar asa am gandit : Vehiculul meu. Si am mai gandit, ca un corolar aproape instantaneu: catde usor suntem gata sa ne apropiem totul! In timpul sederii mele acolo am realizat ca distinctia de semnificatii dintre al meu si al nostru nu exista in societatea lor atat de inalt coeziva. Hei, iata-ma deci filosofand si incercand sa strecor mesajul insidios de superioritate morala a unui Candice cu pilea verde si inalt de trei schioape! Dar viata in cosmos te pune in circumstante atat de ciudate si de diferite, incat unele dintre ele pot prea bine sa ta transpuna realmente in starea de spirit specifica filosofiei morale !
Stransi langa obeliscul inalt, omuletii verzi isi ridicara capul catre varful punctiform al sagetii: Acolo este Hermion, pronunta pe obisnuitul sau ton neutru translatorul meu de buzunar. Imi ridicai privirea inspre punctul unde indexul acela original impungea cerul.
Ma trecu gandul ca zorile acestea nu se mai sfarseau. Si apoi ce fel de aurora mai era asta? Pentru ca de abia acum realizai insolitul urmatoarei situatii : zorile ardeau azimutal pe tot orizontul! In orice directie ai fi privit in zare aveai impresia ca de acolo trebuie sa rasara soarele lor! Era o realitate astronomica pe care nu reuseam sa o inteleg.
- Acolo este Hermion, repetara omuletii verzi (via transaltor) , aratand cu mainile lor micute zenitul. Era din nou un zenit neobisnuit. Negru. Acolo se gasea Hermion, Hermion Sator, Hermion Salvatorul! daca translatorul meu traducea exact termenii pe care-i foloseau ei. "El este sufletul pavezei noastre!", cantara ei, ca un cor antic, translatorul meu redandu-mi semnificatia melodiei lor inalte.
Atunci am inteles. Sigur, totul era asa de simplu! Sufletul pavezei! Asta spunea totul si explica orice nu intelesesem pana atunci. In intunericul zenital se gasea marele velier astral ce ascundea trupul neinsufletit al lui Hermion. Era intr-o pozitie de echilibru in raport cu astrul central si cu planeta micutilor din jurul meu cu fata ca frunza cruda. O asemenea configuratie astronomica fusese prezisa prin calcul, cu secole in urma, de unul din marii matematicieni ai Pamantului, unul din aristocratii matematicii. Problemea celor trei corpuri, imi spusese unul dintre specialistii in mecanica cereasca, cucarestatusem de vorba la intoarcerea mea in lumea noastra, era una dintre cele mai dificile probleme pentru stiinta pamanteana si pentru stiinta oricui, dupa cum insistase omul acela. Paradoxal, dar o solutie a problemei fusese concretizata in lumea omuletilor verzi prin vointa unui pamantean, Hermion. Si, prin translatorul electronic, omuletii verzi imi depanara intreaga poveste.
Gigantica panza de metal si ceramica a velierului era un scut partial pentru radiatia extrem de intens energetica a stelei din centrul sistemului lor. O radiatie care se revarsa peste tot ceea ce vietuia pe fata planetei, inducand mutatii biologice cu fantezia debordanta a unui joc creationist fara sfarsit care tortura natura acestei planete. Ritmul evolutiei cunoscuse, in bataia cuantelor mutagene, o asemenea frenezie, incat formele de viata aparusera si disparusera de nenumarate ori in lumea lor, intregi regnuri vii fusesera create si apoi distruse la o scara de timp extrem de scurta comparativ cu evolutia paleontologica de pe Pamant. Micii umanoizi verzi aparusera de mult, si, pentru a supravietui, trebuisera sa migreze de pe fata luminata pe aceea aflata intr-o perpetua intunecime. Pentru ca planeta lor era zavorata, cu o emisfera , catre astrul central.
Velierul lui Hermion era pavaza lor. Hermion ii facuse sa evadeze din conditia de trogloditi la care ii condamna astronomia sistemului lor planetar si sa evolueze inspre o civilizatie cosmica.
"Dar sufletul? De ce suflet? " imi exprimai eu nedumerirea cu glas tare.
- Pentru ca el este viu, imi raspunse corul omuletilor. Dupa care auzii intrebarea:
- Vrei sa mergi la el?
- Nu! a fost raspunsul meu grabnic si raspicat. "Ce mitologie si-au mai creat si astia", gandii eu, simtind pentru prima data si singura data o usoara antipatie fata de ei. Ridicai din umeri: Ce idee trasnita : Sa merg in Hadesul lor mitologic dupa sufletul unui mort de pe Pamant. Asta nu, niciodata.
Omuletii din jurul meu nu mai spusera nimic. Atunci, imi initiai cu blandete actiunea (pe care in acel moment o consideram inspirata si inteligenta), de distrugere a mitologiei lor, a releigiei lor, intelegeti, in care Hermion tinea loc de zeu. Ma strafulgera un gand sinistru: " Doar nu isi vor transforma religiozitatea in fanatism!"
- El e mort, intelegeti? iar eu sunt viu. Intalnirea dintre cel mort si cel viu inseamna sfarsitul celui viu!....
- El e viu, murmurara ei cu vocile lor subtirele. El este inca viu!
Adverbul acela temporal pe care mi-l transmitea trasnlatorul schimba intrucatva semnificatia, facandu-ma sa le acord oarecum credit. Parca ceva asemanator imi spusese si Dionis: "El va muri pentru a doua oara!"
- Realmente e viu! sopti translatorul , si vocea sa perfect neutra, acompaniata de corul omuletilor verzi, reusi totusi sa ma emotioneze . Una din astronavele noastre te poate conduce pana la el, isi urma discursul persuasiv aceeasi voce sintetica a translatorului. Trebuie sa vorbesti cu el, pentru ca nu va mai trai mult!
Imi fulgera prin gand cumplita greutate a startului de pe aceasta planeta masiva. Dar ma hotarasem, in fine, si pentru acest capitol final al aventurii mele in lumea omuletilor verzi.
Acceleratia suportata de oasele mele la startul de pe solul planetei a fost tot atat de dificila pe cat mi-o imaginasem.Dupa care se instaura starea de relaxare adusa de imponderabilitate. Deci eram in zbor catre velierul lui Hermion, catre primul punct Lagrange al acestui sistem planetar.
Omuletii verzi instalasera un coridor flexibil intre astronava cu care venisem si inima velierului. Spre surpriza mea, tubul era destul de larg ca sa ma pot strecura prinel fara dificultate.
Imi amintesc apoi cum rataceam de-a lungul culoarelor presurizate ale batranului velier astral. Era o curiozitate ce depasea dorinta mea de a intra in contact cu Hermion. "Deci asa aratau astronavele acestea stravechi, cu care s-a purces la cucerirea Galaxiei!", imi spuneam eu, emotionat.
Omuletii verzi imi intelegeau, probabil, starea de spirit, caci ma lasara sa ma plimb in voie prin cotloanele navei. In fine, emotia se consuma de la sine. Atunci, ma apropiai de ghizii mei cu ochii de smarald - mi-i amintesc si acum, e uimitor cata inteligenta exprimau - si cerui sa fiu condus la Hermion.
Totul era asa cum incepusem deja sa banuiesc: Hermion se gasea in compartimentul de anabioza sau asa numita hibernare artificiala. Numai creierul era sustinut viotal, prin mijloace automate si artificiale care lucrasera ireprosabil, vreme de cateva secole, influxurile nervoase trimise de creier mai puteau comanda laringele sau, producand vibratii imperceptibile, pe care insa traductori sensibili le culegeau, le amplificau, alimentand cu semnale ce-si aveau sursa in creierul lui Hermion, un mare difuzor ionic, un fel de sfera asezata pe un cilindru vertical, inalt si ingust, ce ma facu sa il compar cu un stravechi totem.
- Bine ai venit, frate al meu de pe Pamant! vibra gandul lui Hermion dezghiocandu-se in unde sferice de pe sfera difuzorului.
Glasul sau, venind chiar in acel moment, ma gasi nepregatit pentru dialog. Trebuie sa marturisesc ca emotia acelei situatii facuse sa am vocea strangulata:
- Bine te-am gasit, Hermion!
De ce imi tremura glasul?
- Stii ca esti o legenda astrala pentru cei de pe Pamant si un adevarat zeu pentru cei de aici?
- Stiu, raspunse sfera linistita , substantializand aproape instantaneu gandul lui Hermion.
- Tu ai vrut-o? am intrebat eu pe un ton mai mult inchizitorial decat jurnalistic. Mi-am dat seama imediat de asta. Oarece drept aveam eu sa intreb?
Nu! veni totusi raspunsul sincer.
Ardeam de curiozitate sa-l intreb care au fost circumstantle mortii sale, a primei sale morti, a trupului sau. Insa din nou mi-am pus aceeasi intrebare "Am eu dreptul sa fiu intr-atata de curios incat sa ma amestec in detaliile mortii unui om?" Dar, imi spuneam, tocmai o asemenea interogatie ma implicase in aceasta aventura pe care o traiam acum. Sa ajungi la sfarsitul unei aventuri inceputa pentru a pune o intrebare si sa eziti sa pui acea intreabare!
Nu stiu ce parte a fiintei mele, cea buna sau cea rea, imi alimenta refuzul. Cand opozitia la interogatie a invins curiozitatea mea cea omeneasca, normala, nu stiu care parte din mine de fapt a invins. Dar m-am intors pe Pamant lasandu-l pe Hermion, invaluit in taina lui. Avea dreptul la acest lintoliu mortuar. La fel cum avea dreptul la velierul lui veresc in chip de sarcofag. Caci fusese un rege al spatiului din acarui jertfa suprema se nascuse o lume noua, la fel de mandra ca si a noastra.
Biografie:
preluata de pe blogul autorului
http://blogideologic.wordpress.com/about/
Titus Octavian Filipaş s-a născut pe data de 26 martie 1944, în oraşul Băileşti din Oltenia, într-o familie de refugiaţi basarabeni. Urmează şcoala primară la Piatra Olt, se joacă lângă o pădure numită a Sarului, într-o natură idilică pentru că era nepoluată, cu un grup de copii care într-o zi întâlnesc un O.Z.N. Primele cărţi citite de Titus Filipaş : Taras Bulba, Hadgi Murad, Discursul despre metodă. Din 1955, se mută cu familia la Craiova, unde Titus Filipaş este marcat de trei experienţe intelectuale : întâlnirea cu biblioteca publică Alexandru şi Aristia Aman, cu şcoala Petrache Poenaru, şi cu piesele tehnice şi artifactele cele mai neobişnuite aduse la rampa militară. În anul 1956, Titus Filipaş editează în samizdat un ziar – manifest anti-sovietic intitulat Adevărul, pe care îl răspândeşte în oraş împreună cu unii colegi de şcoală. Este arestat şi anchetat de securitate, acuzat nu pentru că activa împotriva ocupaţiei sovietice, ci pentru că a creat o “organizaţie de tineret cu caracter fascist”! În 1958 se înscrie la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Unde cel mai bun profesor va fi cel de limba rusă. Era un aristocrat “alb” din Basarabia, licenţiat al facultăţii de litere şi filosofie al Universităţii din Iaşi. Nu i se mai permitea să predea filosofia, şi operele marilor clasici ai literaturii ruse deveneau pentru profesorul Andrei pretextul unor magnifice lecţii de filosofie aplicată pe literatura rusească din secolul XIX. Pe de altă parte, eminentul profesor de matematică oltean Voinea fusese alungat din învăţământ, acuzat de legionarism. După numai o lună de zile de lecţii cu elevii din noua clasă, apucase totuşi să sugereze bobocilor în algebră faptul că teorema lui Bézout poate servi şi la construirea unui algoritm de derivare ! În general, prin îndepărtarea sistematică şi programată a profesorilor buni din învăţământ atunci, foşti legionari ori “simpatizanţi cu legionarii”, perioada 1958-1962 a fost marcată de o acută degradare a şcolii româneşti. Titus Filipaş completează lipsa de informaţie din manualele şcolare intenţionat şi grosolan deformate, după principiul de lungă perenitate “politiceşte corect”, cu lecturi din cărţile care puteau fi găsite atunci în bibliotecile publice. În lipsa textelor lui Mircea Eliade, citeşte Descoperirea Indiei a lui Jawaharlal Nehru, în lipsa unui curs de antropologie citeşte traducerea din limba rusă “Introducere în istoria culturală a comunei primitive”, iar în lipsa unei cărţi despre fenomenele sociale, economice şi procesele istorice din S.U.A. citeşte un text compilat de un fost secretar al partidului comunist din S.U.A., “Schiţă a istoriei politice a celor două Americi”, unde era explicat cu maximă claritate şi sinceritate conceptul, pare-se de lungă perenitate, chemat “Politica marii bâte”. Premiul I câştigat în 1962 de Titus Filipas la olimpiada naţională de fizică (pe atunci nu exista şi faza internaţională) nu este relevant, are însă drept consecinţă faptul că urmează fizica la Universitatea din Bucureşti. Acolo vede capitala României ca pe Nova Roma, centrul spiritual radiant şi atractiv pentru Latinitatea Orientală. Citeşte extrem de multe texte de filosofie şi psihologie. Între 1967 şi 1974 lucrează ca profesor de fizică la două licee din Craiova. În 1971 publică povestirea ştiinţifico-fantastică Nisipul, în colecţia îngrijită de scriitorul şi filosoful Adrian Rogoz pe lângă revista Ştiinţă şi tehnică. Din 1975 devine cadru didactic la Universitatea din Craiova. În 1988 obţine titlul de doctor în fizică la Universitatea din Bucureşti după susţinerea tezei cu titlul : “Studiul interacţiunii meteorologice sol-atmosferă”. În 1984 apare cartea sa “De la mitul astral la astrofizică”, la editura Scrisul românesc din Craiova. Capitolul ce tratează problema civilizaţiilor extraterestre a fost tradus şi în limba maghiară sub titlul : “Civilizációk Földünkön kívül”, şi publicat în revista Galaktika. După mai bine de douăzeci de ani, cartea a fost scanată de către domnul Dragoş Bora, şi poate fi citită/descărcată gratuit din Biblioteca de Astronomie Online aflată la adresa http://89.122.40.35/sarm/carti/Mitul/ . Înainte de 1989, Titus Filipaş scrie şi i se acceptă articole de popularizare/divulgare ştiinţifică în revistele Contemporanul, Ramuri, Magazinul, Ştiinţă şi tehnică. În 1987 apare cartea Materie şi tehnologie la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti. În 1989, din nou la editura Scrisul românesc din Craiova, apare cartea Călătorind prin Univers, iar în noiembrie 1989 este tipărit, la Editura ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti, primul exemplar al cărţii Dincolo de curcubeul stelar, ce nu va apărea pe piaţă decât în 1991. După decembrie 1989, scrie numai pentru sertar, din lipsă de sponsori pentru cărţile sale. Revistele unde mai publicase îi refuză articolele, numele său fiind trecut pe o listă neagră alcătuită de Andrei Pleşu, capul de listă fiind ilustrul iluminist român Edgar Papu. Abia în 2003 îi este publicat în revista electronică Asymetria din Paris, coordonată de scriitorul şi criticul literar Dan Culcer, primul text post-revoluţionar, intitulat Ideologia Şcolilor Centrale.
-Toti ne sacrificam intr-un fel sau altul pentru mai multi ori pentru cineva anume, am observat eu cu voce tare, incercand sa dau aparenta de dialog acestui interviu.
- Dar nu perpetuu, riposta Dionis. Sacrificiul il facem voluntar, constient, si, de aceea, nu este perpetuu.
- Exceptand sacrificiul religios....
Nu stiu de ce-mi venise sa spun asta: era o prostie, evident....
Dionis imi arunca o privire desarta, albastra si detasata, de parca s-ar mai fi aflat si pana acum printre stelele acelea indepartate, radiatiile carora mai reverberau inca in privirea lui. Am crezut la inceput ca poate nici nu-mi auzise remarca. Totusi, imi comenta, aluziv, vorbele.
- Nu cred ca faci parte dintre fiintele acelea morbide pe care istoria unei morti le pasioneaza, afirma el cu voce egala. Stii ce inseamna moartea in cosmos? Mai mult decatpe Pamant, o pedeapsa pentru slabiciuni. Pentru greseli, pentru uitare.Si circumstantele acestei morti, moartea unui prieten, trebuie sa adaug, cucare am navigat pentru scurt timp pe aceeasi aeronava de antrenament, intre Pmant si Marte, ca parte din stagiul de zbor circumsolar, nu sunt nici acum clare in mintea mea . Asputea sa-l intreb, sau ai putea sa-l mai intrebi si tu, cum a fost?....
- Dincolo de apele Styxului? am glumit eu.
- Nu, dincolo de apele Hydrei, mai bine zis dincolo de hidroxilul Hydrei, imi raspunse el serios.
Auzisem despre asa ceva, ei, da...., parca auzisem : Hydra, faimosul maser de hidroxil al Hydrei, multi crezusera de mai bine de 500 de ani ca acolo este viata cu fata verde ca frunza, omuletii verzi...., ale caror picioare in conduri de cocleala nu le-a vazut nimeni urmele pana acum...., cu exceptia lui Hermion. Oooo...., numai daca Dionis....intrebarea imi ardea buzele:
- Dincolo de maserul Hydrei vrei sa spui....Poti..., aaa...ai trecut pe acolo?
- Cum?
- Ai trecut pe acolo?
- Doar o data si mi-e destul!....
- Pe ei..., pe omuleti, i-ai vazut?
- Nu existau pe atunci...
- Nu existau pe atunci..., am murmurat eu ca un ecou, incercand sa-mi fac o idee despre varsta lui Dionis. Mi-am gonit apoi preocuparea aceata din minte.....nimeni nu poate fi mai batran decat ziua genezei unei civilizatii extraterestre, oricare ar fi aceea (evident, ce putea fi mai evident decat asta!)
- Nimeni nu poate fi mai batran decat ziua genezei unei civilizatii extraterestre, am afirmat eu cu voce tare. Vorbisem mai tare decat as fi vrut. Din pafon se unuira stalactite albastre, intr-o iluzie calmanta. Nimeni nu poate fi mai batran decatziua genezei unei civilizatii extraterestre, repetai in soapta , de parca ideea mi se insurubase in creier. Omul din fata mea nu putea fi zeu, si nici nu era.
- Sacrificiul lui Hermion le-a dat viata.
Rostise viata lent, punand atatea accente grave cate ar fi putut sa primeasca vocalele cuvantului, pana la saturare. Oo, era suprasaturat de gravitate Dionis asta, l-as fi vrut mai volubil si mai prolix, cateodata limbutia imi convenea de minune.
Am incercat sa pun lucrurile cap la cap: "Preitenul care a murit se numea Hermion. Moartea lui a insemnat un sacrificiu, daca nu perpetuu, cel putin de durata. Si a murit undeva dincolo de aburii de hidroxil ai Hydrei, De fapt, nu-i chiar mort, pentru caar mai putea raspunde la intrebari, dupa cum sustine Dionis. Geneza omuletilor verzi, un eveniment para-se recent, a fost cumva corelata cu moartea lui Hermion, ori, mai bine zis, cu sacrificiul sau. Mai tarziu aveam sa inteleg ca Dionis se referise la geneza civilizatiei lor ca specie inteligenta. Daracum incepea sa-mi vajaie capul si singura consolare era aceea, nu o sa va vina sa credeti, ca s-ar putea prea bine sa fiu dus de nas. Cu un basm, dar ce mai basm.....fara cap si fara coada. Dar simteam intuitiv ca omul cu care vorbeam nu triseaza: il cunoasteam dinainte de a ne fi vorbit macar, biografia lui o puteai citi in toate enciclopediile de astronautica ce fusesera editate de o jumatate de secol incoace.
- De ce a trebuit sa moara Hermion? Vreau sa spun , de ces-a sacrificat ? Stii, sacrificiul vietii are unoeri miros de sinucidere....
- Ti-am spus, o veriga slaba a cedat atunci cand a fost supusa unui soc eomotional si fizic imens, un soc necontrolat, intamplator.....
- Atat de necontrolat si de intamplator, incat nimeni nu stie cum s-a petrecut de fapt...., am insinuat eu.
Pentru prima data m-a privit cu atentie, coborand de la inaltimea celebritatii sale stelare.
- Da, hazardul.
Fusese mai grav ca niciodata si-mi fixase fruntea cu ochii lui albastri, de parca se intreba ce se invartea indaratul ei.
- Linisteste-te, continua el, cei care ar fi avut vreun interes in moartea lui nu aveau inca posibilitatea sa o faca.
- E sacrificiul veitii atatde tentant? staruii eu.
Ridica din umeri a nestiinta.
- Nu m-a incercat inca tentatia asta.
- Cum, dar in biografia dumneavoastra din enciclopedie scrie....
- Prostii, si reteza aerul cu un gest scurt al mainii, ca pentru a sublinia cele spuse. Vezi, pe langa stele si meteori, trebuie sa mai navigham si printre regulamentele care ne indruma existenta....cu statutul profesiei noastre de pilot in spinare. Stii....drepturi si indatoriri mai inalte decat ale oricarui muritor, orice lucru prevazut este pefect....perfect....Poate ca tocmai asta-i nenorocirea. Prea multe drepturi....
- Printre care unul de rege viking, l-am intrerupt.
Dionis ma privea tot mai terestru.
-Da.
Dupa care iarasi:
-Da.....
-Clauza mauzoleului. Pentru ca un astronaut ramane, orice ar face, un erou.
Isi stranse degetele mainii drepte, crispat, pana cand pumnul apropae i se albi. De fapt, epiderma lui era atat de bronzata de radiatiile stelelor, incat pumnul parea doar cenusiu.
Se intreba apoi ganditor:
- Asta sa fie?
Nu ma intrebase pe mine. Nu intrebase decat ca sa-si rapsunda singur.
- Tentatia mauzoleului, mai curand decat clauza mauzoleului, asa trebuia sa i se spuna, am continuat eu. In anumite circumstante, de exceptie, astronava poate servi ca muzeu pe orbita stationara pentru astronautul erou mort la datorie....
- Nu l-ai cunoscut pe Hermion.
Se uita la mine ca la un copil, era din nou la parseci departare.
- Ooo, distante stelare, cat de usor sunteti de strabatut.....
Fusesem prevenit ca va fi un interviu scurt. Nu ma asteptam sa fie chiar atat de scurt. Dar nu ma asteptam nici sa fiu cautat a doua zi de insusi Dionis.
Videofonul tridimensional il aduse din nou in incaperea mea de lucru. Fireste, eram uimit. Tonul cucare imi vorbea era acela ca de la un bunic la un nepot.
- Dragul meu, tu, care te interesezi atat de mult de soarta lui Hermion, te vei bucura sa afli ca ti-am aranjat un voiaj inspre planeta aceea de langa steaua lui Hermion.
- Cum este posibil ? Dar imi va lua jumatate de viata......
-Iata un aspect al problemei pe care nu-l cunosti. Omuletii verzi au construit de curand, folosind informatiile noastre, o statie de transport corelatoric pe planeta lor.
Auzisem despre transportul corelatoric. Desi se stia ca exista de mult proceduri ce permit transmiterea instantanee a informatiei, in schimb transportul corelatoric in spatiu , de asemenea, instantaneu, era o inventie foarte recenta. Iar omuletii verzi reusisera sa-i stapanaeasca tehnologia, dovedindu-se vrednici discipoli ai terrienilor.
- Bine, dar in acelasi timp banuiesc ca asta trebuie sa coste enorm. Dincolo, cu mult, de posibilitatile financiare ale unui jurnalist ca mine!
- Omuletii verzi au un fel de cult pentru Hermion. Costul voiajului tau (Dionis insista sa spuna voiaj si nu transport, si , in asta banuiesc ca se ascundea o anumita ironie, poate chiar dispret, fata de acest mijloc atatde comod de a invinge distantele fara truda, aproape fara timp. Mi-l imaginez pe Dionis, intreband imediat dupa aparitia transportului corelatoric, pe un ton dispretuior : Ce fel de astronautica mai e si asta ? ) va fi suportat chiar de catreei. Il vei plati, indirect si simbolic, prin reportajul pe care-l vei face si cartea despre Hermion pe care o vei scrie.
Incercam insa sa ma eschivez.
- Nu intentionez catusi de putin sa scriu o carte despre Hermion!
Adevarul e ca nu imi placea sa se amestece cineva in planurile mele.
- Nici nu stiu mare lucru despre Hermion, mai adaugai.
- Stii tot atat de mult despre el pe catstiu si eu, ma linisti Dionis. Afirmatia sa era evident exagerata. Iar dupa voiajul pe planeta omuletilor verzi vei sti si mai mult decatstiu eu. Asa incat cartea o vei scrie pur si simplu de l a sine in virtutea presiunii informatiilor stranse in creierul tau.
Tot nu ma atragea deloc ideea acestui salt in necunoscut sau prin necunoscut. Citisem despre accidentele cumplite, groaznice, intamplate in faza experimentala, de pionerat, a transportului corelatoric.
- Si, in definitiv, exista mereu un risc in transportul corelatoric, incercai eu sa contraargumentez.
- Exista mereu un risc nenul in toate care au legatura cu viata, replica Dionis. Fireste, decizia finala o vei lua doar tu. Deocamdata oferta lor ramane deschisa. Iti ramane timp sa te hotarasti. Dar, la fel ca mine, Hermion s-ar putea sa moara dintr-o clipa intr-alta.
- Sa moara?! Dar nu e mort?!
- Sa moara....eu pentru prima oara, iar el pentru a doua oara, incheie Dionis.
Resemnarea din vocea lui batrana, dar in acelasi timp barbateasca, a fost factorul care m-a hotarat.
- Voi pleca inspre astrul omuletilor verzi. Imediat daca se poate. Fireste, banuiesc ca este un voiaj cu intoarcerea platita tot de ei.....
Nu consideram pe nimeni oracol si de aceea nu imi placeau exprimarile difuze, cu dublu sens, iata de ce voiam sa capat de la Dionis asigurarea aceasta.
- Binenteles, imi raspunse Dionis. Tu apartii lumii noastre . Le ajunge un pamantean pe care aproape l-au zeificat. Nu trebuie sa-l lasam si pe al doilea acolo , pentru a le oferi pretextul unui panteon, rase el. Contam pe hotararea ta pozitiva , imi marturisi el neasteptat. Nu stiu daca voi mai apuca sa citesc cartea ta despre Hermion, insa el o merita cu prisosinta . Voiajul se va face prin statia corelatorica Abacus, ma informa el. Poti merge chiar in dupa -amiaza aceasta, dacareusesti sa pui in ordine treburile pe aici, in lumea noastra, a terrienilor.
Eram pregatit intotdeauna pentru drumuri oricat de lungi. I-am spus aceasta si lui Dionis.
- Acesta-i avantajul primei tinereti, comenta el. Nu te simti legat de lucruri si locuri prea mult. Tot ce trebuie sa faci acum este sa trimiti vectorul tau cu date personale ;a statia Abacus. Le ai pregatite?
Fara sa vorbesc, am scos doar semenificativ din buzunarul de la pipetul camasii un disc argintiu, mare cat o moneda, apoi am varat discul in slotul lectorului de date din suportul videofonului care se afla pe biroul meu.
- Bine, atunci chiar in momentul acesta le trimit celor da le Abacus mesajul meu.
Aceasta operatie fu indeplinita, ne priviram pentru ultima oara. Intr-adevar avusese o presimtire destul de exacta. Cand am revenit dupa aventura nesperata si gratuita din lumea omuletilor verzi am aflat ca Dionis era mort. Desi, prin transportul corelatoric eu fusesem complet exclus din timpul terrian, mi-am dat seama ca Dionis murise la trei zile dupa plecarea mea.
Voiajul prin spatiu-timp, daca il pot numi asa, folosind cliseul verbal al lui Dionis, nu are nici o savoare, este diametral opus unei experiente de viata, ce te-ar lasa plin de impresii. Dimpotriva, este ceva - bizar, nu? sa constat acum asta-, cu semnificatie extrem de redusa, este poate cel mai indescriptibil lucru din toate cele care sunt, cat de cattangente cu viata noastra.
Prima perceptie a realitatii pe care am avut-o atunci cand am iesit din statia terminala a omuletilor verzi a fost iluminarea de zori de zi. Imi veni in gand inceputul unui vers dintr-o poezie straveche a unui poet latin sau neolatin "Zori de ziua se revarsa...", mai departe nu mai stiam, dar in lumea omuletilor verzi asta nu avea nici o importanta va dati seama.
Apoi, un zgomot obisnuit si in acelasi timp neobisnuit, ceva care venea din gatlejul meu, din pieptul meu. Aveam senzatia unei respiratii ample, in acelasi timp membranele nazale, septul, laringele, traheea, bronhiile, alveolele plamanilor mei, scoteau sunetele stranii ale unei orgi in vant. Atmosfera de pe planeta lor era virtual respirabila si pentru pamanteni, stiam asta din cele citite, dar nu memorasem niciodata valorile inalte ale presiunii exercitate de aerul de acolo. Din cauza densitatii enorme a fluidului atmosferic,- altminteri bun si gustos, aveai cumva impresia ca bei apa de izvor cu plamanii, dar fara caasta sa te vatame-, se creau fenomene de turbulenta , vibratii si rezonante ale aerului atunci cand era inspirat si expirat, astfel incat intregul aparat respirator al unui terrian incepea sa cante. Trebuie sa va marturisesc ca a fost destul de greu pana m-am obisnuit cu muzica ceasta a plamanilor mei. Insomniile pe care le-am avut in noptile, conventionale, petrecute pe planeta omuletilor verzi se explica si prin melopeea aceea stranie si permanenta, izvorata la interactiunea corpului meu cu aerul plenetei lor.
Abia dupa cateva minute i-am observat pe primii omuleti verzi, in lumina palida a zorilor. Erau intr-adevar verzi, precum se vorbeste despre ei. Statura de la bun inceput langa mine, dar nu-mi atrasesera atentia asupra lor, lasandu-mi timp sa ma acomodez cu noua ambianta. In asemenea contacte bruste intre pamanteni si extraterestri se puteau declansa stari de soc, chiar si astronauti altminteri exersati in dure si extenuante experiente spatiale, suferisera asemenea stari.
Facand abstractie de muzicutele din nas, gat si piept (ce fericire ca omul nu respira si cu urechile. imi spuneam acum), suportasem trecerea in lumea lor mai bine decatma asteptasem. Zambii, cat puteam de larg, catre piticii cocliti. Facura toti un semn , un simbol, acelasi gest cu mana, gestpe care-l interpretasem (corect dupa cum aveam sa constat imediat) drept o invitatie de a patrunde intr-un vehicul emisferic ce astepta alaturi de ei. Era destul de inalt pentru ca eu sa sed in el fara a ma lovi de tavan. Atunci imi amintii de translatorul de buzunar pe care il luasem cu mine. Spre surpriza mea , urmandu-mi exemplul, extrasera si ei din pliurile tunicilor lor largi, ca pe un deus ex machina, cate un trslator de buzunar. Erau vreo sapte omuleti verzi in jurul meu , in vehiculul care inca nu se pusese in miscare, si fiecare dintre ei avea cate un translator electronic identic, va jur, identic cu al meu. Fara indoiala ca erau produse dupa aceeasi tehnologie imprumutata de la noi, pentru ca ei nici nu se obosisera macar sa-i reduca dimensiunile intr-o proportie comparabila cu aceea dintre inaltimea trupului lor si inaltimea noastra.
Pronuntai lent , ca sa reduc, pe cat se putea, volumul orgii de vant din gatlejul meu, numele celui pentru care venisem aici: Hermion.
- Hermion ! exultara ei ca raspuns , pronuntand acelasi nume dar pe frecvente mai inalte decatcele ale vocii meile. Registrul in care vorbeau era situat la limita cea mai inalta a sensibilitatii mele auditive.
- Ce inseamna Hermion pentru voi? am pus eu intrebarea cheie, apropiind cutiuta trasnlatorului de fata mea. Difuzorul incorporat in translator imi transmise raspunsul lor imediat:
- Vom merge la memorialul Hermion.
Simtii cum vehiculul se puse in miscare.
Memorialul era construit foarte aproape caci in mai putin de sase minute, dupa ceasul pe care-l luasem cu mine, vehiculul se opri si omuletii verzi pasira afara, invitandu-ma si pe mine cu acelasi gest al mainilor.
Eram uimit de sincronizarea perfecta a miscarilor lor. "Asta inseamna o viata sociala extrem de coeziva" reflectai eu. Poate aaceasta a permis evolutia lor atat de rapida, imi continuai gandul.
Eram mereu in aceeasi lumina de zori de zi, lumina indirecta, difuzata de atmosfera. Totusi, puteam vedea prin aer pana la odistanta destul de mare. Atunci zarii o sageata verticala, atat de inalta incat parea ca inteapa cerul negru intr-un punct anume, ca un index longilin. Ma indreptai spre ea, lasand vehiculul in urma. Desi povestesc acum, dupa atata timp si spatiu pana la acest eveniment trecut, totusi imi amintesc perfect , atunci chiar asa am gandit : Vehiculul meu. Si am mai gandit, ca un corolar aproape instantaneu: catde usor suntem gata sa ne apropiem totul! In timpul sederii mele acolo am realizat ca distinctia de semnificatii dintre al meu si al nostru nu exista in societatea lor atat de inalt coeziva. Hei, iata-ma deci filosofand si incercand sa strecor mesajul insidios de superioritate morala a unui Candice cu pilea verde si inalt de trei schioape! Dar viata in cosmos te pune in circumstante atat de ciudate si de diferite, incat unele dintre ele pot prea bine sa ta transpuna realmente in starea de spirit specifica filosofiei morale !
Stransi langa obeliscul inalt, omuletii verzi isi ridicara capul catre varful punctiform al sagetii: Acolo este Hermion, pronunta pe obisnuitul sau ton neutru translatorul meu de buzunar. Imi ridicai privirea inspre punctul unde indexul acela original impungea cerul.
Ma trecu gandul ca zorile acestea nu se mai sfarseau. Si apoi ce fel de aurora mai era asta? Pentru ca de abia acum realizai insolitul urmatoarei situatii : zorile ardeau azimutal pe tot orizontul! In orice directie ai fi privit in zare aveai impresia ca de acolo trebuie sa rasara soarele lor! Era o realitate astronomica pe care nu reuseam sa o inteleg.
- Acolo este Hermion, repetara omuletii verzi (via transaltor) , aratand cu mainile lor micute zenitul. Era din nou un zenit neobisnuit. Negru. Acolo se gasea Hermion, Hermion Sator, Hermion Salvatorul! daca translatorul meu traducea exact termenii pe care-i foloseau ei. "El este sufletul pavezei noastre!", cantara ei, ca un cor antic, translatorul meu redandu-mi semnificatia melodiei lor inalte.
Atunci am inteles. Sigur, totul era asa de simplu! Sufletul pavezei! Asta spunea totul si explica orice nu intelesesem pana atunci. In intunericul zenital se gasea marele velier astral ce ascundea trupul neinsufletit al lui Hermion. Era intr-o pozitie de echilibru in raport cu astrul central si cu planeta micutilor din jurul meu cu fata ca frunza cruda. O asemenea configuratie astronomica fusese prezisa prin calcul, cu secole in urma, de unul din marii matematicieni ai Pamantului, unul din aristocratii matematicii. Problemea celor trei corpuri, imi spusese unul dintre specialistii in mecanica cereasca, cucarestatusem de vorba la intoarcerea mea in lumea noastra, era una dintre cele mai dificile probleme pentru stiinta pamanteana si pentru stiinta oricui, dupa cum insistase omul acela. Paradoxal, dar o solutie a problemei fusese concretizata in lumea omuletilor verzi prin vointa unui pamantean, Hermion. Si, prin translatorul electronic, omuletii verzi imi depanara intreaga poveste.
Gigantica panza de metal si ceramica a velierului era un scut partial pentru radiatia extrem de intens energetica a stelei din centrul sistemului lor. O radiatie care se revarsa peste tot ceea ce vietuia pe fata planetei, inducand mutatii biologice cu fantezia debordanta a unui joc creationist fara sfarsit care tortura natura acestei planete. Ritmul evolutiei cunoscuse, in bataia cuantelor mutagene, o asemenea frenezie, incat formele de viata aparusera si disparusera de nenumarate ori in lumea lor, intregi regnuri vii fusesera create si apoi distruse la o scara de timp extrem de scurta comparativ cu evolutia paleontologica de pe Pamant. Micii umanoizi verzi aparusera de mult, si, pentru a supravietui, trebuisera sa migreze de pe fata luminata pe aceea aflata intr-o perpetua intunecime. Pentru ca planeta lor era zavorata, cu o emisfera , catre astrul central.
Velierul lui Hermion era pavaza lor. Hermion ii facuse sa evadeze din conditia de trogloditi la care ii condamna astronomia sistemului lor planetar si sa evolueze inspre o civilizatie cosmica.
"Dar sufletul? De ce suflet? " imi exprimai eu nedumerirea cu glas tare.
- Pentru ca el este viu, imi raspunse corul omuletilor. Dupa care auzii intrebarea:
- Vrei sa mergi la el?
- Nu! a fost raspunsul meu grabnic si raspicat. "Ce mitologie si-au mai creat si astia", gandii eu, simtind pentru prima data si singura data o usoara antipatie fata de ei. Ridicai din umeri: Ce idee trasnita : Sa merg in Hadesul lor mitologic dupa sufletul unui mort de pe Pamant. Asta nu, niciodata.
Omuletii din jurul meu nu mai spusera nimic. Atunci, imi initiai cu blandete actiunea (pe care in acel moment o consideram inspirata si inteligenta), de distrugere a mitologiei lor, a releigiei lor, intelegeti, in care Hermion tinea loc de zeu. Ma strafulgera un gand sinistru: " Doar nu isi vor transforma religiozitatea in fanatism!"
- El e mort, intelegeti? iar eu sunt viu. Intalnirea dintre cel mort si cel viu inseamna sfarsitul celui viu!....
- El e viu, murmurara ei cu vocile lor subtirele. El este inca viu!
Adverbul acela temporal pe care mi-l transmitea trasnlatorul schimba intrucatva semnificatia, facandu-ma sa le acord oarecum credit. Parca ceva asemanator imi spusese si Dionis: "El va muri pentru a doua oara!"
- Realmente e viu! sopti translatorul , si vocea sa perfect neutra, acompaniata de corul omuletilor verzi, reusi totusi sa ma emotioneze . Una din astronavele noastre te poate conduce pana la el, isi urma discursul persuasiv aceeasi voce sintetica a translatorului. Trebuie sa vorbesti cu el, pentru ca nu va mai trai mult!
Imi fulgera prin gand cumplita greutate a startului de pe aceasta planeta masiva. Dar ma hotarasem, in fine, si pentru acest capitol final al aventurii mele in lumea omuletilor verzi.
Acceleratia suportata de oasele mele la startul de pe solul planetei a fost tot atat de dificila pe cat mi-o imaginasem.Dupa care se instaura starea de relaxare adusa de imponderabilitate. Deci eram in zbor catre velierul lui Hermion, catre primul punct Lagrange al acestui sistem planetar.
Omuletii verzi instalasera un coridor flexibil intre astronava cu care venisem si inima velierului. Spre surpriza mea, tubul era destul de larg ca sa ma pot strecura prinel fara dificultate.
Imi amintesc apoi cum rataceam de-a lungul culoarelor presurizate ale batranului velier astral. Era o curiozitate ce depasea dorinta mea de a intra in contact cu Hermion. "Deci asa aratau astronavele acestea stravechi, cu care s-a purces la cucerirea Galaxiei!", imi spuneam eu, emotionat.
Omuletii verzi imi intelegeau, probabil, starea de spirit, caci ma lasara sa ma plimb in voie prin cotloanele navei. In fine, emotia se consuma de la sine. Atunci, ma apropiai de ghizii mei cu ochii de smarald - mi-i amintesc si acum, e uimitor cata inteligenta exprimau - si cerui sa fiu condus la Hermion.
Totul era asa cum incepusem deja sa banuiesc: Hermion se gasea in compartimentul de anabioza sau asa numita hibernare artificiala. Numai creierul era sustinut viotal, prin mijloace automate si artificiale care lucrasera ireprosabil, vreme de cateva secole, influxurile nervoase trimise de creier mai puteau comanda laringele sau, producand vibratii imperceptibile, pe care insa traductori sensibili le culegeau, le amplificau, alimentand cu semnale ce-si aveau sursa in creierul lui Hermion, un mare difuzor ionic, un fel de sfera asezata pe un cilindru vertical, inalt si ingust, ce ma facu sa il compar cu un stravechi totem.
- Bine ai venit, frate al meu de pe Pamant! vibra gandul lui Hermion dezghiocandu-se in unde sferice de pe sfera difuzorului.
Glasul sau, venind chiar in acel moment, ma gasi nepregatit pentru dialog. Trebuie sa marturisesc ca emotia acelei situatii facuse sa am vocea strangulata:
- Bine te-am gasit, Hermion!
De ce imi tremura glasul?
- Stii ca esti o legenda astrala pentru cei de pe Pamant si un adevarat zeu pentru cei de aici?
- Stiu, raspunse sfera linistita , substantializand aproape instantaneu gandul lui Hermion.
- Tu ai vrut-o? am intrebat eu pe un ton mai mult inchizitorial decat jurnalistic. Mi-am dat seama imediat de asta. Oarece drept aveam eu sa intreb?
Nu! veni totusi raspunsul sincer.
Ardeam de curiozitate sa-l intreb care au fost circumstantle mortii sale, a primei sale morti, a trupului sau. Insa din nou mi-am pus aceeasi intrebare "Am eu dreptul sa fiu intr-atata de curios incat sa ma amestec in detaliile mortii unui om?" Dar, imi spuneam, tocmai o asemenea interogatie ma implicase in aceasta aventura pe care o traiam acum. Sa ajungi la sfarsitul unei aventuri inceputa pentru a pune o intrebare si sa eziti sa pui acea intreabare!
Nu stiu ce parte a fiintei mele, cea buna sau cea rea, imi alimenta refuzul. Cand opozitia la interogatie a invins curiozitatea mea cea omeneasca, normala, nu stiu care parte din mine de fapt a invins. Dar m-am intors pe Pamant lasandu-l pe Hermion, invaluit in taina lui. Avea dreptul la acest lintoliu mortuar. La fel cum avea dreptul la velierul lui veresc in chip de sarcofag. Caci fusese un rege al spatiului din acarui jertfa suprema se nascuse o lume noua, la fel de mandra ca si a noastra.
Biografie:
preluata de pe blogul autorului
http://blogideologic.wordpress.com/about/
Titus Octavian Filipaş s-a născut pe data de 26 martie 1944, în oraşul Băileşti din Oltenia, într-o familie de refugiaţi basarabeni. Urmează şcoala primară la Piatra Olt, se joacă lângă o pădure numită a Sarului, într-o natură idilică pentru că era nepoluată, cu un grup de copii care într-o zi întâlnesc un O.Z.N. Primele cărţi citite de Titus Filipaş : Taras Bulba, Hadgi Murad, Discursul despre metodă. Din 1955, se mută cu familia la Craiova, unde Titus Filipaş este marcat de trei experienţe intelectuale : întâlnirea cu biblioteca publică Alexandru şi Aristia Aman, cu şcoala Petrache Poenaru, şi cu piesele tehnice şi artifactele cele mai neobişnuite aduse la rampa militară. În anul 1956, Titus Filipaş editează în samizdat un ziar – manifest anti-sovietic intitulat Adevărul, pe care îl răspândeşte în oraş împreună cu unii colegi de şcoală. Este arestat şi anchetat de securitate, acuzat nu pentru că activa împotriva ocupaţiei sovietice, ci pentru că a creat o “organizaţie de tineret cu caracter fascist”! În 1958 se înscrie la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Unde cel mai bun profesor va fi cel de limba rusă. Era un aristocrat “alb” din Basarabia, licenţiat al facultăţii de litere şi filosofie al Universităţii din Iaşi. Nu i se mai permitea să predea filosofia, şi operele marilor clasici ai literaturii ruse deveneau pentru profesorul Andrei pretextul unor magnifice lecţii de filosofie aplicată pe literatura rusească din secolul XIX. Pe de altă parte, eminentul profesor de matematică oltean Voinea fusese alungat din învăţământ, acuzat de legionarism. După numai o lună de zile de lecţii cu elevii din noua clasă, apucase totuşi să sugereze bobocilor în algebră faptul că teorema lui Bézout poate servi şi la construirea unui algoritm de derivare ! În general, prin îndepărtarea sistematică şi programată a profesorilor buni din învăţământ atunci, foşti legionari ori “simpatizanţi cu legionarii”, perioada 1958-1962 a fost marcată de o acută degradare a şcolii româneşti. Titus Filipaş completează lipsa de informaţie din manualele şcolare intenţionat şi grosolan deformate, după principiul de lungă perenitate “politiceşte corect”, cu lecturi din cărţile care puteau fi găsite atunci în bibliotecile publice. În lipsa textelor lui Mircea Eliade, citeşte Descoperirea Indiei a lui Jawaharlal Nehru, în lipsa unui curs de antropologie citeşte traducerea din limba rusă “Introducere în istoria culturală a comunei primitive”, iar în lipsa unei cărţi despre fenomenele sociale, economice şi procesele istorice din S.U.A. citeşte un text compilat de un fost secretar al partidului comunist din S.U.A., “Schiţă a istoriei politice a celor două Americi”, unde era explicat cu maximă claritate şi sinceritate conceptul, pare-se de lungă perenitate, chemat “Politica marii bâte”. Premiul I câştigat în 1962 de Titus Filipas la olimpiada naţională de fizică (pe atunci nu exista şi faza internaţională) nu este relevant, are însă drept consecinţă faptul că urmează fizica la Universitatea din Bucureşti. Acolo vede capitala României ca pe Nova Roma, centrul spiritual radiant şi atractiv pentru Latinitatea Orientală. Citeşte extrem de multe texte de filosofie şi psihologie. Între 1967 şi 1974 lucrează ca profesor de fizică la două licee din Craiova. În 1971 publică povestirea ştiinţifico-fantastică Nisipul, în colecţia îngrijită de scriitorul şi filosoful Adrian Rogoz pe lângă revista Ştiinţă şi tehnică. Din 1975 devine cadru didactic la Universitatea din Craiova. În 1988 obţine titlul de doctor în fizică la Universitatea din Bucureşti după susţinerea tezei cu titlul : “Studiul interacţiunii meteorologice sol-atmosferă”. În 1984 apare cartea sa “De la mitul astral la astrofizică”, la editura Scrisul românesc din Craiova. Capitolul ce tratează problema civilizaţiilor extraterestre a fost tradus şi în limba maghiară sub titlul : “Civilizációk Földünkön kívül”, şi publicat în revista Galaktika. După mai bine de douăzeci de ani, cartea a fost scanată de către domnul Dragoş Bora, şi poate fi citită/descărcată gratuit din Biblioteca de Astronomie Online aflată la adresa http://89.122.40.35/sarm/carti/Mitul/ . Înainte de 1989, Titus Filipaş scrie şi i se acceptă articole de popularizare/divulgare ştiinţifică în revistele Contemporanul, Ramuri, Magazinul, Ştiinţă şi tehnică. În 1987 apare cartea Materie şi tehnologie la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti. În 1989, din nou la editura Scrisul românesc din Craiova, apare cartea Călătorind prin Univers, iar în noiembrie 1989 este tipărit, la Editura ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti, primul exemplar al cărţii Dincolo de curcubeul stelar, ce nu va apărea pe piaţă decât în 1991. După decembrie 1989, scrie numai pentru sertar, din lipsă de sponsori pentru cărţile sale. Revistele unde mai publicase îi refuză articolele, numele său fiind trecut pe o listă neagră alcătuită de Andrei Pleşu, capul de listă fiind ilustrul iluminist român Edgar Papu. Abia în 2003 îi este publicat în revista electronică Asymetria din Paris, coordonată de scriitorul şi criticul literar Dan Culcer, primul text post-revoluţionar, intitulat Ideologia Şcolilor Centrale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu