Weird Tales, october 1923, ed. Edwin Baird, publ. The Rural Publishing Corp., Indianapolis
In romaneste: Almanahul Anticipatia 1984
Traducere: Ion Şerban
 |
| H.P. Lovecraft b.1890- d.1937 |
- Calificativ: 10 plus
- O povestire cult pentru cei carora le plac autorii care combina cu naturalete fantasticul, horrorul si mitologia deopotriva.
"M-am hotarit. Voi asterne totusi pe hartie si apoi- puncul final. Oricat imi este de greu sa imi adun gandurile si indiferent cata oroare ma umple numai stiind ca va trebui sa imi readuc in minte toata acea stranie intamplare, astazi in seara aceasta trebuie sa se sgarseasca. Bani nu mai am si nu vad cum mi-as mai putea procura drogul, care in ultima vreme mi-a dat puterea sa infrunt tacerile noptilor si tumultul zilelor. Dar chinul acesta nu poate dura la infinit; cand voi termina ceea ce am de facut ma voi arunca de la fereastra mansardei mizere in care am ajuns sa locuiesc. As dori sa nu credeti ca din cauza morfinei am ajuns sa imi doresc sa ma vad strivit de caldaramul a carui murdarie se vede si de aici de sus. Sa nu credeti ca inrobit de drog nu mai am vointa si judecata limpede; veti citi aceste pagini scrise in graba si, poate chiar daca nu veti putea intelege pe de-a-ntregul, am macar speranta ca veti avea dumneavoastra taria de a banui toata grozavia care ma face acum sa caut moartea asa cum atata vreme am cautat in morfina uitarea.
Marele razboi abia incepuse. Marina germana domina nestingherita marile lumii. Vasul de transport pe care ma gaseam a fost torpilat intr-o zona pustie a Pacificului, prea putin strabatuta de nave. Partile beligerante nu erau inca inraite de ura, tonajul mare al cargoului nostru asigura torpilorului laude la sfarsitul misiunii asa ca am fost culesi din barcile noastre de salvare si tratati cu respectul si corectitudinea cavalereasca pe care marina si avaitia acelor ani inca le rezervau adversarilor; nu eram inca dusmani ci doar adversari intr-o sangeroasa si fara sens cursa sportiva. Evident ca supravegherea prizonierilor in nemarginirea oceanului parea ridicola, asa ca eu am profitat de toate avantajele situatiei si, in numai cateva zile, am reusit sa ascund la bordul unei mici ambarcatiuni provizii si apa care-dramuite cu grija- socoteam sa-mi poata ajunge cateva saptamani bune. Intr-o noapte am evadat.
Curaj nebun si lipsa de judecata a tineretii.....derivam in voia valurilor si a vanturilor. Niciodata nu ma pricepusem prea mult la navigatie. Dupa soare si stele puteam fi doar cert ca eram undeva pe la sud, in apropierea ecuatorului, cat priveste longitudinea.....Noroc ca vremea se mentinea senina fara a fi excesiv de calduroasa. Zilele treceau insa in sir, una la fel ca cealalta, astfel ca nici nu mai stiam de cate zile pluteam aiurea scrutand zarile in nadejdea ca voi zari vreun vas sau semne de apropierea de un tarm locuit. Dar nici un vapor, nici o panza nu aparea si cerul continua sa se uneasca la orizont cu oceanul fara ca umbra vreunui liman sa-i intrerupa nesfarsita monotonie. Pierdut in imensitatea albastra, ars de soare si batut de vant, incepusem sa cad tot mai des intr-un somn letargic, un somn chinuit, deloc odihnitor, plin cu tot felul de indescriptibile naluciri, astfel ca nu stiu cum s-a facut de m-am trezit dintr-o data pe jumatate afundat intr-o clisa neagra, vascoasa, care acoperea ca o stinsa oglinda a deznadejdii tot ce puteam cuprinde in jur cu privirea.
Barca mea zacea intepenita la cativa zeci de metri mai incolo.
Prima reactie ar fi trebuit sa-mi fie mirarea fata de o asemenea uluitoare transformare a realitatii inconjuratoare; eu ma simteam mai degraba terorizat. In jurul meu, in aer si pe solul scrarbos, peste tot era o aura sinistra care facea sa inghete si sufletul in mine. Peste tot putrezeau in bataia soarelui pesti de toate marimile si hoituri ale unor vietati de nedescris, ale caror resturi oribile rasareau ici si colo pe intinderea fara sfarsit. Nici nu am cuvinte ca sa redaucat de vag nemarginita grozavie care se poate ascunde intr-o liniste absoluta si o pustietate neagra, mai pustie decat toate pustietatile lumii. In necuprinderea de noroi intunecat nu se auzea nimic, nu se misca nimic, nu era nici un semn de viata, eram mai singur decat fusesem pe valurile oceanului. Ma cuprindea din ce in ce mai mult groaza, o simteam raspandindu-mi-se in fiinta, mi-e era groazastomacul mi se revolta impotriva nemiscarii absolute cum nu o facuse nici pe marile cele mai rascolite de furtuni.
Soarele ma izbea in crestet de pe un cer lipsit de nori, atat de albastru incat parea aproape negru, ca si cum ar fi reflectat pustiul mohorit din juru-mi. Nici macar o adiere de vant nu improspata aerul greu de miasme. M-am tarat prin malul care statea gata gata sa ma soarba, m-am tarat cu disperare pana la adapostul relativ al barcii, incercand, obligandu-mi judecata sa rationeze, sa gaseasca o explicatie logica a celor intamplate. Singurul lucru plauzibil era un cutremur, o miscare tectonica de o forta si intindere nemaivazute, care sa fi ridicat la suprafata fundul oceanului, pamant care de milioane de ani zacuse la mari adancimi, o mare intindere dupa cat puteam eu aprecia; oricat m-as fi ridicat si as fi privit peste marginea barcii, sclipirea oceanului nu se zarea nicaieri; nicaieri nu reuseam sa vad vreo zburatoare a marii atrasa de lesurile in descompunere.
Am ramas o buna bucata de vreme ascuns in putina umbra pe care barca aplecata pe o coasta mi-o oferea impotriva razelor soarelui. Coplesit cum eram de grozavia celor ce mi se intamplasera simteam cum ma cuprinde disperarea, dar privin in jur mi-am dat seama ca sub dogoarea soarelui malul puturos incepuse sa se usuce . Asta insemna ca in curand puteam umbla fara teama de a ma simti supt in clisa asa cum ma temusem mai devreme. Gandul acesta m-a mai linistit putin; odata cu lasarea intunericului am adormit , dar m-am trezit curand; linistea desarsita din jur nu ma lasa sa ma odihnesc. Nici nu dadusera bine zorii ca eu imi si pregatisem un sac cu merinde pentru a pleca sa gasesc tarmul oceanului in speranta vreunei sanse de salvare.
Abia in a treia dimineata crusta de noroi a fost destul de tare si groasa incat sa pot merge fara sa ma tem. Duhoarea vietatilor in descompunere era innebunitoare dar si mai innebunitoare era neputinta de a actiona, iar undeva prin zona subconstientului, simteam apasarea unei sumbre presimtiri, astfel ca am pornit-o fara intarziere spre asfintit, atras de un fel de ridicatura care parea a se inalta putin deasupra nemilosului pustiu. Am innoptat pe drum; mai aveam mult de mers pana la tintapecare mi-o fixasem si care-mi paruse atat de aproape. Tensiunea nervoasa, speranta, sau poate jocul neindurator al mirajelor ma facusera sa apreciez gresit distantele. Au mai trecut trei zile si catre sfarsitul celei de a patra zi de drum am ajuns la poalele movileicare era mult mai inalta decat o crezusem. Eram insa frant de oboseala si nu ma simteam in stare sa iau in piept urcusul. Am adormit chiar pe locul unde ma oprisem.
Nu stiu ce cosmaruri mi-au intrerupt somul; poate chiar Luna, enorma, deasupra orizontului, luminand puternic, darfara stralucire, ca si cum si-ar fi strecuratrazele prin ceata rece a altor lumi. Scaldat intr-o sudoare rece mi-am dat seama ca nu mai puteam sa adorm. Apoi- mai era ceva, ca o chemare, ceva ce ma indemna sa nu mai stau locului, desi imi era frica, frica de liniste , de ceeace ma inconjura, de ceea ce puteam gasi in varful colinei, o frica pe care nu as putea-o asemui decat cu groaza pe care o simt catelandrii l auzul urletului haitelor de lupi, teama necunoscutului care adasta in chiar genunea dinaintea inceputurilor fiintei noastre. Poate imi era si teama sa nu ma reintalnesc cu nefapturile cosmarurilor care-mi insotisera somnul de cand naufragiasem pe campia de noroi.
Mi-am dat repede seama ce mare greseala facusem calatorind ziua: in racoarea binefacatoare a noptii risipeam mult mai putina energie. Chiar si dupa somnul acela scurt, cat fusese el de chinuit si zbuciumat, tot ma simteam in stare sa infrunt dealul a carui inaltime spre apusul soarelui mi se paruse coplesitoare. Mi-am luat sacul la spinare si am inceput sa urc.
Cred ca am spus deja cat de apasator de inspaimantatoare era monotonia neintrerupta a intinderii de noroi. Starea de spaima devenise obisnuinta si aproape ca nu credeam sa-mi poata fi mai teama decat imi fusese si imi era. Cu toate acestea cand, in sfarsit am ajuns pe culmea dealului , am simtit un val rece de groaza strangandu-mi rasuflarea: la nu mai mult de un pas mi se deschidea sub picioare o genune fara fund , asa mi se parea cel putin, caci razele lunii nu razbateau la mai mult de cativa metri. Ma simteam ca si cum de pe marginea Pamantului as fi privit in nemarginitele abisuri ale unei haotice nopti eterne. Prin mintea-mi tulburata de tot ceea ce ma inconjura treceau vagi amintiri din Paradisul Pierdut , haul negru din fata mea parea sa fie insusi infioratorul drum al lui Satan prin neintocmitele lumi ale intunecimilor.
Pe masura ce Luna se ridica spre zenit vedeam insa vaterenul din fata mea nu cobora atat de abrupt pe cat avusesem la inceput impresia. Barne si crapaturi, denivelari si mici creste aruncate bezmetic in toate directiile imi permiteau o coborare destul de comoda, iar dupa vreo suta si ceva de metri panta parea sa devina chiar si mai lina. Imboldit de aceeasi inexplicabila, terorizanta urgenta, am inceput sa cobor; e drept, nuatat de usor pe catsocotisem, dar dupa un timp destul de scurt am ajuns aproape de fundul craterului care, ca si adancimile intunecatului Styx, nu erau atinse de razele Lunii.
Incercand sa patrund cu privirea tenebrele din jur, atentia imi fu atarsa de un obiect straniu, imens, care se ridica abrupt nu prea departe de mine, cam de inaltimea unei case cu treizeci de etaje , sclipind alburiu in lumina ireala a Lunii. De la prima vedere intelesesem ca nu era altceva decat o uriasa stanca, darceea ce ma umplu de o nedefinita, viscerala groaza fu senzatia neta de artificialitate: pozitia si forma monolitului nu aveau nimic natural si totusi nu semanau cu nimic din ceea ce stiam eu ca pana atunci ar fi putut crea mana omului. Enorma peste orice inchipuire, asezata intr-un mediu care de curand fusese smuls strafundurilor oceanului unde zacuse de cand lumea era inca foarte tanara, oricat de masiva era stanca, marginile ei erau asa de precis conturate, in unghiuri de o neomeneasca, tulburatoare simetrie, nu puteau sa fi fost realizate decat de forta creatoare a unor fiinte rationale. Forma neobisnuita, lipsita de orice posibilitate practica de utilizare, imi dadea certitudinea ca ma aflam infata unui obiect de cult si parca din miasmele noptii vedeam cu ochii unei inconstiente imaginatii fapturi infernale venerand straniul monument.
Desi eram inspaimantat peste masura si ametit de atatea senzatii nelinistitoare, succonstineta chemare pe care o simtisem tot timpul- dar si o legitima curiozitate- m-au fortatsa incerc a considera cu toata detasarea de care eram in stare situatia in care ma aflam ca si ciudatele imprejurari. Luna, ajunsa acum aproape de zenit, stralucea indiferenta, salbatica si straina, iluminand pantele care tindeau a se uni lin intr-un fel de troaca alungita mult departecatre dreapta si catre stanga mea, plina cu o apa urat mirositoare, de nivelul careia ma mai desparteau doar cativa pasi. Monolitul de dimensiuni ciclopeane se afla de partea cealalata a vagaunii; ma strivea sub groaza pe care o emana, dar ma si fascina totodata. Din locul unde ma aflam puteam vedea apa clipocind vascoasa la baza sa. Neregularitatile pe care crezusem ca le disting pe suprafata sa uriasa mi se dezvaluiau acum a fi stranii inscriptii hieroglifice si sculpturi barbare. Erau insiruiri de semne cum nu mai vazusem nicioadta in reproduceri de scrieri ideografice ale lumilor disparute, ciudate si de neinteles, dar usor de identificat drept elemente ale lumii apelor : pesti, tipari, caracatite, crustacei, moluste, cetacee si altele, simboluri ale unor vietati abisale, necunoscute lumii intregi, dar care mie imi aminteau, facandu-ma sa ma cutremur de greata si spaima, de hidoasele resturi ale nenumitelor fapturi pe care le zarisem putrezind printre resturile de pesti, mici si mari, intepenite in malul primordial al fundului de ocean pe care naufragiasem.
Cu totul si totul extraordinare erau sculpturile, basoreliefuri de dimensiuni gigantice, astfel ca le distingeam foarte bine, fapturi demne de pana unui Goya sau Hyeronymus Bosch, creaturi care, fara sa aiba nimic omenesc in ele, pareau vag umane, reprezentate intr-un mediu fara indoiala acvatic, in care traiau si se deplasau ca pestii, inchinandu-se in fata unui altar monolitic aflat intr-o grota submarina. Nu am cum sa descriu in amanunt cum aratau, chiar si efortul pe care il fac acum incercand sa imi readuc in minte cele traite si vazute acolo, imi umple fiinta de sila si groaza. Grotesti dincolo de orice posibila imaginatie erau umane da , dar cat de oribile - mainile si labele picioarelor mari latite si abia formate, intrecuprinse de o retea de nervi, muschi si ligamente, buzele gretoase, groase si labartate, ochii bulbucati si asezati mult lateral in partea de sus a capului. Mintea-mi refuza sa isi aminteasca de alte trasaturi , erau atat de hidoase incat nu pot fi descrise in toata perfecta lor uratenie. Ciudata era si uluitoarea - cum sa spun - constanta disproportionare a reprezentarii acestor creaturi in raport cu scenele si obiectele inconjuratoare Imi amintesc de o scena de vanatoare, unde o balena era ucisa de una dintre oribilele creaturi care era redata ca fiind doar putin mai mica decat uriasul cetaceu. Monstruozitatea formelor si gigantismul disproportiilor m-au facut sa ma gandesc pentru o clipa la zeii imaginari ai vreunui trib de pescari sau navigatori care traisera candva, cu mult inainte de aparitia omului de Piltdown sau Neanderthal. Naucit de aceasta nebanuita perspectiva intr-un trecut atat de indepartat, in stare sa zapaceasca si pe cel mai fantast antropolog, ramasesem pe ganduri in timp ce Luna arunca reverberatii de infern pe suprafata plina de duhoria a troacei intunecate de la picioarele mele.
Si atunci l-am vazut.
Invalurind abia simtit fata apei se ridica din abisuri in aer, polifemic, enorm,intruchipare a terorii de nedescris pe care o simteam, un monstru zamislit din cele mai negre cosmaruri se ridica spre monolit inconjurandu-l cu gigantice brate tentaculare acoperite de solzi scarbosi , inclinandu-si monstruosul cap si dand glas unor bine masurate sunete , oribile pentru urechile mele omenesti , care insa nu puteau sa nu recunoasca in acele suieraturi si vibratii o uluitoare, ingrozitoare, neomeneasca dar rationala litanie. Cred ca atunci am innebunit : nu tin minte cum si in ce fel am fugit de acolo manat numai de dorinta subconstienta de a ma indeparta de oribila creatura ridicata in hauri.Nu stiu cum am nimerit la barca blocata in malul uscat.Parca imi aduc aminte cum cantam de bucurie, cantec care mai apoi cred ca s-a transformat intr-un lalait incontient, intr-un horcait care voia sa fie ras de bucurie si usurare. Apoi, la zile dupa aceasta , zile de nopti si chin si de plutire intre vis negru si si realitate sumbra, parca a fost o infioratoare furtuna , cu fulgere si tunete, cum rareori natura dezlantuita azvarle asupra mizerabilei noastre planete, gata sa o arunce din nevazutele-i tatani.
Mi-am revenit intr-un spital din San-Francisco. Se pare ca un vas american m-a descoperit delirand in barca aflata in deriva pe Oceanul Pacific.
Ce voi fi spus cat ma zbateam intre viata si moarte , intre constienta si nebunie, Dumnezeu stie. Nu cred ca a fost cineva care sa dea mare atentie cosmarurilor in care m-am chinuit atatea luni de zile.
Despre un pamant nou, aparut din valurile oceanului sau despre cutremure submarine neobisnuit de puternice nu auzise nimeni nimic.
Am citit mult dupa ce am parasit spitalul , Am cunoscut un etnolog de renume mondial si i-am pus o sumedenie de intrebari despre lumea dinaintea Potopului , despre Dagon, zeul peste al filistenilor, dar m-am lasat pagubas cand mi-am dat seama cat era de intelenit in conventionalisme celebrul savant.
Noaptea, cand luna este incetosata si joasa, imi retraiesc teribila aventura . Am incercat morfina dar inafara de trecatoarea perioada de nepasare usuratica si de nevoia tot mai mare de a recurge la la inselatoarea ei alinare, nu am putut scapa de cosmaruri, nu am putut uita nimic. Din aceasta cauza cred ca este mai bine sa termin eu, acum cand am scris totul , tot ce am putut povesti fara sa imi aduc in minte deplina grozavie a celor vazute. Cel care imi va citi grabita spovedanie ori ma va crede si ma va intelege ori va incerca, poate, sa gaseasca o cat de vaga explicatie a misterului in care mi-a fost dat mie sa arunc o fugara privire, fie va rade luandu-ma ca si atatia altii drept un sarman nebun. Eu insumi m-am intrebat adesea daca nu a fost totul un vis, o halucinatie provocata de febra si de singuratate in timp ce zaceam fara cunostinta in barca in care evadasem de pe torpilorul german.
Ma stradui insa in van sa gasesc explicatii logice , rationale; viziuni de infern imi apar inaintea ochilor chiar si cand sunt treaz. Orice notiune legata de adancimile marilor sau oceanelor, orice frantura de conversatie sau lectura atingand cat de superficial acest subiect ma face sa ma cutremur de groaza fata de creaturile de nenumit care poate in chiar aceste clipe misuna in strafundurile intunecate , prin malul ascuns vietii noastre de sute de milioane de ani , adorandu-si hidosii idoli sau sculptandu-si propriile indescriptibile infatisari in granituri inmuiate de presiunea de mii de ori milenara a apelor. Ma ingrozeste gandul ca ar putea sa vina clipa cand aceste fiinte preancestrale s-ar putea ridica din talazurile framantate ale oceanului planetar numai ca sa tarasca in adancuri resturile unei omeniri prapadite , mistuite de razboaie necrutatoare si catastrofale , dezlantuite de propria-i necugetare , mi-e groaza de ziua in care pamanturile arse, istovite si bolnave se vor scufunda intr-un pandemoniu universal lasand sa iasa, sub vapaia unor ceruri dogorinde , malul in care forme de viata zac ascunse inca dinainte ca prima amoeba sa-si fi intins pseudopodul spre pamantul fierbinte al erei prearhaice .
Acest sfarsit este aproape , eu il simt. Ah.......la usa se aud zgomote stranii , un trup imens, lunecos, bajbaie cautand intrarea. Nu, nu......pe Mine nu ma va gasi......Doamne ce mana! Fereastra , repede ! Fereastra !
Biografie:
Howard Phillips Lovecraft (n. 20 august 1890 în Providence, Rhode Island - d. 15 martie 1937, în Providence, Rhode Island) a fost un scriitor american, considerat unul dintre părinții literaturii fantastice a începutului secolului XX
Lovecraft s-a născut în casa familiei sale din 194 Angell Street în Providence, Rhode Island. Tatăl său, Winfield Scott Lovecraft, era vânzător ambulant. Mama sa, Sarah Susan Phillips Lovecraft, putea sa își urmărească arborele genealogic încă de la venirea în Massachusetts Bay Colony, Statele Unite (circa 1630). Când Lovecraft avea 3 ani, se știa că tatăl său suferise o cădere nervoasă într-o cameră de hotel din Chicago și fusese adus la Spitalul Butler, unde a rămas timp de 5 ani. Povestea colapsului psihic a fost o acoperire pentru a salva familia de rușine. De fapt, tatăl micuțului Howard Phillips era bolnav foarte grav de sifilis.
Lovecraft a fost crescut de mama sa, două mătuși și bunicul său, Whipple Van Buren Phillips. A fost un fel de copil minune, la vârsta de 2 ani recita poezii, iar la 6 ani deja scria. Bunicul său l-a încurajat să citească, aducându-i cărți ca "1001 de nopți", "Bulfinch's Age of Fable" și versiuni pentru copii ale Iliadei și Odiseei. Bunicul său a stârnit și interesul copilului pentru lucruri ciudate și stranii, spunându-i povești gotice originale. În perioada copilăriei sale, Lovecraft a fost bolnav mai tot timpul. A frecventat școlile doar sporadic, dar a citit mult. A produs câteva publicații de mic tiraj începând cu 1899, în colaborare cu "The Scientific Gazette".
Whipple Van Buren Phillips, bunicul său matern, a murit în 1904, iar familia a rămas împovărată datorită administrării defectuase a banilor și proprietăților, fiind nevoită să se mute într-o altă casă, pe aceeași stradă însă mult mai mică și nu la fel de comodă. Lovecraft a fost foarte afectat de această pierdere a locului de naștere și pentru o vreme chiar s-a gândit la sinucidere. A suferit o cădere nervoasă în 1908 din cauza căreia nu a reușit să obțină o diplomă de liceu. Astfel, eșecul său de a-și termina studiile și de a intra la Universitatea Brown l-a urmărit toată viața.
Primele sale lucrări șlefuite au început să apară în anul 1917 - "The Tomb" ("Mormântul") și "Dagon" ("Dagon"). Tot în acest timp a început să își construiască imensa sa rețea de corespondenți întrucât scrisorile sale lungi, detailate impregnate de stilul său aparte vor face din el unul dintre cei mai mari scriitori de corespondență ai secolului XX. Printre corespondenții săi figurează și Forrest J. Ackerman, Robert Bloch și Robert E. Howard.
Mama sa a murit în 1921. La puțin timp după aceea, a început să frecventeze o convenție a jurnaliștilor amatori, unde a cunoscut-o pe Sonia Greene, care era de origine ucraineano - ebraică, și cu câțiva ani mai mare decât Lovecraft, fiind născută în 1883. Cei doi s-au căsătorit, cu toate că mătușile lui Lovracraft nu erau chiar mulțumite de acest aranjament. Cei doi s-au mutat în Brooklyn, New York, loc pe care autorul îl ura. Astfel, peste câțiva ani cei doi au convenit la un divorț amiabil, urmat de întoarcerea lui Lovecraft în Providence, pentru a locui împreună cu mătușile sale. Perioada întoarcerii în Providence, ultima decadă a vieții sale, a fost cea mai prolifică perioadă de creație. Atunci a scris aproape toate povestirile sale binecunoscute, publicate în "Weird Tales" și alte reviste, la fel ca și lucrările mai lungi ca "The Case of Charles Dexter Ward" ("Cazul Charles Dexter Ward") și "At the Mountain of Madness" ("La poalele muntelui nebuniei").
În ciuda eforturilor sale a devenit din ce în ce mai sărac. A fost nevoit să se mute iarăși, într-o casă și mai mică, împreună cu mătușile sale. A fost foarte profund afectat de sinuciderea lui Robert E. Howard. În 1936 i s-a pus diagnosticul de cancer la colon și malnutriție. Ultimul an din viață l-a trăit într-o durere constantă, curmată de moartea sa în Providence.
Mitologia Cthulhu se referă la elementele, personajele, locurile și temele pe care le au în comun lucrările lui Lovecraft și alți scriitori horror asociați. Împreună formează toate elementele pe care scriitorii de horror Lovecraftian, le foloseau și continuă să le folosească. August Derleth a fost primul care a folosit acest termen, deși uneori este referit ca și Lovecraftian Mythos.
Soarele ma izbea in crestet de pe un cer lipsit de nori, atat de albastru incat parea aproape negru, ca si cum ar fi reflectat pustiul mohorit din juru-mi. Nici macar o adiere de vant nu improspata aerul greu de miasme. M-am tarat prin malul care statea gata gata sa ma soarba, m-am tarat cu disperare pana la adapostul relativ al barcii, incercand, obligandu-mi judecata sa rationeze, sa gaseasca o explicatie logica a celor intamplate. Singurul lucru plauzibil era un cutremur, o miscare tectonica de o forta si intindere nemaivazute, care sa fi ridicat la suprafata fundul oceanului, pamant care de milioane de ani zacuse la mari adancimi, o mare intindere dupa cat puteam eu aprecia; oricat m-as fi ridicat si as fi privit peste marginea barcii, sclipirea oceanului nu se zarea nicaieri; nicaieri nu reuseam sa vad vreo zburatoare a marii atrasa de lesurile in descompunere.
Am ramas o buna bucata de vreme ascuns in putina umbra pe care barca aplecata pe o coasta mi-o oferea impotriva razelor soarelui. Coplesit cum eram de grozavia celor ce mi se intamplasera simteam cum ma cuprinde disperarea, dar privin in jur mi-am dat seama ca sub dogoarea soarelui malul puturos incepuse sa se usuce . Asta insemna ca in curand puteam umbla fara teama de a ma simti supt in clisa asa cum ma temusem mai devreme. Gandul acesta m-a mai linistit putin; odata cu lasarea intunericului am adormit , dar m-am trezit curand; linistea desarsita din jur nu ma lasa sa ma odihnesc. Nici nu dadusera bine zorii ca eu imi si pregatisem un sac cu merinde pentru a pleca sa gasesc tarmul oceanului in speranta vreunei sanse de salvare.
Abia in a treia dimineata crusta de noroi a fost destul de tare si groasa incat sa pot merge fara sa ma tem. Duhoarea vietatilor in descompunere era innebunitoare dar si mai innebunitoare era neputinta de a actiona, iar undeva prin zona subconstientului, simteam apasarea unei sumbre presimtiri, astfel ca am pornit-o fara intarziere spre asfintit, atras de un fel de ridicatura care parea a se inalta putin deasupra nemilosului pustiu. Am innoptat pe drum; mai aveam mult de mers pana la tintapecare mi-o fixasem si care-mi paruse atat de aproape. Tensiunea nervoasa, speranta, sau poate jocul neindurator al mirajelor ma facusera sa apreciez gresit distantele. Au mai trecut trei zile si catre sfarsitul celei de a patra zi de drum am ajuns la poalele movileicare era mult mai inalta decat o crezusem. Eram insa frant de oboseala si nu ma simteam in stare sa iau in piept urcusul. Am adormit chiar pe locul unde ma oprisem.
Nu stiu ce cosmaruri mi-au intrerupt somul; poate chiar Luna, enorma, deasupra orizontului, luminand puternic, darfara stralucire, ca si cum si-ar fi strecuratrazele prin ceata rece a altor lumi. Scaldat intr-o sudoare rece mi-am dat seama ca nu mai puteam sa adorm. Apoi- mai era ceva, ca o chemare, ceva ce ma indemna sa nu mai stau locului, desi imi era frica, frica de liniste , de ceeace ma inconjura, de ceea ce puteam gasi in varful colinei, o frica pe care nu as putea-o asemui decat cu groaza pe care o simt catelandrii l auzul urletului haitelor de lupi, teama necunoscutului care adasta in chiar genunea dinaintea inceputurilor fiintei noastre. Poate imi era si teama sa nu ma reintalnesc cu nefapturile cosmarurilor care-mi insotisera somnul de cand naufragiasem pe campia de noroi.
Mi-am dat repede seama ce mare greseala facusem calatorind ziua: in racoarea binefacatoare a noptii risipeam mult mai putina energie. Chiar si dupa somnul acela scurt, cat fusese el de chinuit si zbuciumat, tot ma simteam in stare sa infrunt dealul a carui inaltime spre apusul soarelui mi se paruse coplesitoare. Mi-am luat sacul la spinare si am inceput sa urc.
Cred ca am spus deja cat de apasator de inspaimantatoare era monotonia neintrerupta a intinderii de noroi. Starea de spaima devenise obisnuinta si aproape ca nu credeam sa-mi poata fi mai teama decat imi fusese si imi era. Cu toate acestea cand, in sfarsit am ajuns pe culmea dealului , am simtit un val rece de groaza strangandu-mi rasuflarea: la nu mai mult de un pas mi se deschidea sub picioare o genune fara fund , asa mi se parea cel putin, caci razele lunii nu razbateau la mai mult de cativa metri. Ma simteam ca si cum de pe marginea Pamantului as fi privit in nemarginitele abisuri ale unei haotice nopti eterne. Prin mintea-mi tulburata de tot ceea ce ma inconjura treceau vagi amintiri din Paradisul Pierdut , haul negru din fata mea parea sa fie insusi infioratorul drum al lui Satan prin neintocmitele lumi ale intunecimilor.
Pe masura ce Luna se ridica spre zenit vedeam insa vaterenul din fata mea nu cobora atat de abrupt pe cat avusesem la inceput impresia. Barne si crapaturi, denivelari si mici creste aruncate bezmetic in toate directiile imi permiteau o coborare destul de comoda, iar dupa vreo suta si ceva de metri panta parea sa devina chiar si mai lina. Imboldit de aceeasi inexplicabila, terorizanta urgenta, am inceput sa cobor; e drept, nuatat de usor pe catsocotisem, dar dupa un timp destul de scurt am ajuns aproape de fundul craterului care, ca si adancimile intunecatului Styx, nu erau atinse de razele Lunii.
Incercand sa patrund cu privirea tenebrele din jur, atentia imi fu atarsa de un obiect straniu, imens, care se ridica abrupt nu prea departe de mine, cam de inaltimea unei case cu treizeci de etaje , sclipind alburiu in lumina ireala a Lunii. De la prima vedere intelesesem ca nu era altceva decat o uriasa stanca, darceea ce ma umplu de o nedefinita, viscerala groaza fu senzatia neta de artificialitate: pozitia si forma monolitului nu aveau nimic natural si totusi nu semanau cu nimic din ceea ce stiam eu ca pana atunci ar fi putut crea mana omului. Enorma peste orice inchipuire, asezata intr-un mediu care de curand fusese smuls strafundurilor oceanului unde zacuse de cand lumea era inca foarte tanara, oricat de masiva era stanca, marginile ei erau asa de precis conturate, in unghiuri de o neomeneasca, tulburatoare simetrie, nu puteau sa fi fost realizate decat de forta creatoare a unor fiinte rationale. Forma neobisnuita, lipsita de orice posibilitate practica de utilizare, imi dadea certitudinea ca ma aflam infata unui obiect de cult si parca din miasmele noptii vedeam cu ochii unei inconstiente imaginatii fapturi infernale venerand straniul monument.
Desi eram inspaimantat peste masura si ametit de atatea senzatii nelinistitoare, succonstineta chemare pe care o simtisem tot timpul- dar si o legitima curiozitate- m-au fortatsa incerc a considera cu toata detasarea de care eram in stare situatia in care ma aflam ca si ciudatele imprejurari. Luna, ajunsa acum aproape de zenit, stralucea indiferenta, salbatica si straina, iluminand pantele care tindeau a se uni lin intr-un fel de troaca alungita mult departecatre dreapta si catre stanga mea, plina cu o apa urat mirositoare, de nivelul careia ma mai desparteau doar cativa pasi. Monolitul de dimensiuni ciclopeane se afla de partea cealalata a vagaunii; ma strivea sub groaza pe care o emana, dar ma si fascina totodata. Din locul unde ma aflam puteam vedea apa clipocind vascoasa la baza sa. Neregularitatile pe care crezusem ca le disting pe suprafata sa uriasa mi se dezvaluiau acum a fi stranii inscriptii hieroglifice si sculpturi barbare. Erau insiruiri de semne cum nu mai vazusem nicioadta in reproduceri de scrieri ideografice ale lumilor disparute, ciudate si de neinteles, dar usor de identificat drept elemente ale lumii apelor : pesti, tipari, caracatite, crustacei, moluste, cetacee si altele, simboluri ale unor vietati abisale, necunoscute lumii intregi, dar care mie imi aminteau, facandu-ma sa ma cutremur de greata si spaima, de hidoasele resturi ale nenumitelor fapturi pe care le zarisem putrezind printre resturile de pesti, mici si mari, intepenite in malul primordial al fundului de ocean pe care naufragiasem.
Cu totul si totul extraordinare erau sculpturile, basoreliefuri de dimensiuni gigantice, astfel ca le distingeam foarte bine, fapturi demne de pana unui Goya sau Hyeronymus Bosch, creaturi care, fara sa aiba nimic omenesc in ele, pareau vag umane, reprezentate intr-un mediu fara indoiala acvatic, in care traiau si se deplasau ca pestii, inchinandu-se in fata unui altar monolitic aflat intr-o grota submarina. Nu am cum sa descriu in amanunt cum aratau, chiar si efortul pe care il fac acum incercand sa imi readuc in minte cele traite si vazute acolo, imi umple fiinta de sila si groaza. Grotesti dincolo de orice posibila imaginatie erau umane da , dar cat de oribile - mainile si labele picioarelor mari latite si abia formate, intrecuprinse de o retea de nervi, muschi si ligamente, buzele gretoase, groase si labartate, ochii bulbucati si asezati mult lateral in partea de sus a capului. Mintea-mi refuza sa isi aminteasca de alte trasaturi , erau atat de hidoase incat nu pot fi descrise in toata perfecta lor uratenie. Ciudata era si uluitoarea - cum sa spun - constanta disproportionare a reprezentarii acestor creaturi in raport cu scenele si obiectele inconjuratoare Imi amintesc de o scena de vanatoare, unde o balena era ucisa de una dintre oribilele creaturi care era redata ca fiind doar putin mai mica decat uriasul cetaceu. Monstruozitatea formelor si gigantismul disproportiilor m-au facut sa ma gandesc pentru o clipa la zeii imaginari ai vreunui trib de pescari sau navigatori care traisera candva, cu mult inainte de aparitia omului de Piltdown sau Neanderthal. Naucit de aceasta nebanuita perspectiva intr-un trecut atat de indepartat, in stare sa zapaceasca si pe cel mai fantast antropolog, ramasesem pe ganduri in timp ce Luna arunca reverberatii de infern pe suprafata plina de duhoria a troacei intunecate de la picioarele mele.
Si atunci l-am vazut.
Invalurind abia simtit fata apei se ridica din abisuri in aer, polifemic, enorm,intruchipare a terorii de nedescris pe care o simteam, un monstru zamislit din cele mai negre cosmaruri se ridica spre monolit inconjurandu-l cu gigantice brate tentaculare acoperite de solzi scarbosi , inclinandu-si monstruosul cap si dand glas unor bine masurate sunete , oribile pentru urechile mele omenesti , care insa nu puteau sa nu recunoasca in acele suieraturi si vibratii o uluitoare, ingrozitoare, neomeneasca dar rationala litanie. Cred ca atunci am innebunit : nu tin minte cum si in ce fel am fugit de acolo manat numai de dorinta subconstienta de a ma indeparta de oribila creatura ridicata in hauri.Nu stiu cum am nimerit la barca blocata in malul uscat.Parca imi aduc aminte cum cantam de bucurie, cantec care mai apoi cred ca s-a transformat intr-un lalait incontient, intr-un horcait care voia sa fie ras de bucurie si usurare. Apoi, la zile dupa aceasta , zile de nopti si chin si de plutire intre vis negru si si realitate sumbra, parca a fost o infioratoare furtuna , cu fulgere si tunete, cum rareori natura dezlantuita azvarle asupra mizerabilei noastre planete, gata sa o arunce din nevazutele-i tatani.
Mi-am revenit intr-un spital din San-Francisco. Se pare ca un vas american m-a descoperit delirand in barca aflata in deriva pe Oceanul Pacific.
Ce voi fi spus cat ma zbateam intre viata si moarte , intre constienta si nebunie, Dumnezeu stie. Nu cred ca a fost cineva care sa dea mare atentie cosmarurilor in care m-am chinuit atatea luni de zile.
Despre un pamant nou, aparut din valurile oceanului sau despre cutremure submarine neobisnuit de puternice nu auzise nimeni nimic.
Am citit mult dupa ce am parasit spitalul , Am cunoscut un etnolog de renume mondial si i-am pus o sumedenie de intrebari despre lumea dinaintea Potopului , despre Dagon, zeul peste al filistenilor, dar m-am lasat pagubas cand mi-am dat seama cat era de intelenit in conventionalisme celebrul savant.
Noaptea, cand luna este incetosata si joasa, imi retraiesc teribila aventura . Am incercat morfina dar inafara de trecatoarea perioada de nepasare usuratica si de nevoia tot mai mare de a recurge la la inselatoarea ei alinare, nu am putut scapa de cosmaruri, nu am putut uita nimic. Din aceasta cauza cred ca este mai bine sa termin eu, acum cand am scris totul , tot ce am putut povesti fara sa imi aduc in minte deplina grozavie a celor vazute. Cel care imi va citi grabita spovedanie ori ma va crede si ma va intelege ori va incerca, poate, sa gaseasca o cat de vaga explicatie a misterului in care mi-a fost dat mie sa arunc o fugara privire, fie va rade luandu-ma ca si atatia altii drept un sarman nebun. Eu insumi m-am intrebat adesea daca nu a fost totul un vis, o halucinatie provocata de febra si de singuratate in timp ce zaceam fara cunostinta in barca in care evadasem de pe torpilorul german.
Ma stradui insa in van sa gasesc explicatii logice , rationale; viziuni de infern imi apar inaintea ochilor chiar si cand sunt treaz. Orice notiune legata de adancimile marilor sau oceanelor, orice frantura de conversatie sau lectura atingand cat de superficial acest subiect ma face sa ma cutremur de groaza fata de creaturile de nenumit care poate in chiar aceste clipe misuna in strafundurile intunecate , prin malul ascuns vietii noastre de sute de milioane de ani , adorandu-si hidosii idoli sau sculptandu-si propriile indescriptibile infatisari in granituri inmuiate de presiunea de mii de ori milenara a apelor. Ma ingrozeste gandul ca ar putea sa vina clipa cand aceste fiinte preancestrale s-ar putea ridica din talazurile framantate ale oceanului planetar numai ca sa tarasca in adancuri resturile unei omeniri prapadite , mistuite de razboaie necrutatoare si catastrofale , dezlantuite de propria-i necugetare , mi-e groaza de ziua in care pamanturile arse, istovite si bolnave se vor scufunda intr-un pandemoniu universal lasand sa iasa, sub vapaia unor ceruri dogorinde , malul in care forme de viata zac ascunse inca dinainte ca prima amoeba sa-si fi intins pseudopodul spre pamantul fierbinte al erei prearhaice .
Acest sfarsit este aproape , eu il simt. Ah.......la usa se aud zgomote stranii , un trup imens, lunecos, bajbaie cautand intrarea. Nu, nu......pe Mine nu ma va gasi......Doamne ce mana! Fereastra , repede ! Fereastra !
Biografie:
Howard Phillips Lovecraft (n. 20 august 1890 în Providence, Rhode Island - d. 15 martie 1937, în Providence, Rhode Island) a fost un scriitor american, considerat unul dintre părinții literaturii fantastice a începutului secolului XX
Lovecraft s-a născut în casa familiei sale din 194 Angell Street în Providence, Rhode Island. Tatăl său, Winfield Scott Lovecraft, era vânzător ambulant. Mama sa, Sarah Susan Phillips Lovecraft, putea sa își urmărească arborele genealogic încă de la venirea în Massachusetts Bay Colony, Statele Unite (circa 1630). Când Lovecraft avea 3 ani, se știa că tatăl său suferise o cădere nervoasă într-o cameră de hotel din Chicago și fusese adus la Spitalul Butler, unde a rămas timp de 5 ani. Povestea colapsului psihic a fost o acoperire pentru a salva familia de rușine. De fapt, tatăl micuțului Howard Phillips era bolnav foarte grav de sifilis.
Lovecraft a fost crescut de mama sa, două mătuși și bunicul său, Whipple Van Buren Phillips. A fost un fel de copil minune, la vârsta de 2 ani recita poezii, iar la 6 ani deja scria. Bunicul său l-a încurajat să citească, aducându-i cărți ca "1001 de nopți", "Bulfinch's Age of Fable" și versiuni pentru copii ale Iliadei și Odiseei. Bunicul său a stârnit și interesul copilului pentru lucruri ciudate și stranii, spunându-i povești gotice originale. În perioada copilăriei sale, Lovecraft a fost bolnav mai tot timpul. A frecventat școlile doar sporadic, dar a citit mult. A produs câteva publicații de mic tiraj începând cu 1899, în colaborare cu "The Scientific Gazette".
Whipple Van Buren Phillips, bunicul său matern, a murit în 1904, iar familia a rămas împovărată datorită administrării defectuase a banilor și proprietăților, fiind nevoită să se mute într-o altă casă, pe aceeași stradă însă mult mai mică și nu la fel de comodă. Lovecraft a fost foarte afectat de această pierdere a locului de naștere și pentru o vreme chiar s-a gândit la sinucidere. A suferit o cădere nervoasă în 1908 din cauza căreia nu a reușit să obțină o diplomă de liceu. Astfel, eșecul său de a-și termina studiile și de a intra la Universitatea Brown l-a urmărit toată viața.
Primele sale lucrări șlefuite au început să apară în anul 1917 - "The Tomb" ("Mormântul") și "Dagon" ("Dagon"). Tot în acest timp a început să își construiască imensa sa rețea de corespondenți întrucât scrisorile sale lungi, detailate impregnate de stilul său aparte vor face din el unul dintre cei mai mari scriitori de corespondență ai secolului XX. Printre corespondenții săi figurează și Forrest J. Ackerman, Robert Bloch și Robert E. Howard.
Mama sa a murit în 1921. La puțin timp după aceea, a început să frecventeze o convenție a jurnaliștilor amatori, unde a cunoscut-o pe Sonia Greene, care era de origine ucraineano - ebraică, și cu câțiva ani mai mare decât Lovecraft, fiind născută în 1883. Cei doi s-au căsătorit, cu toate că mătușile lui Lovracraft nu erau chiar mulțumite de acest aranjament. Cei doi s-au mutat în Brooklyn, New York, loc pe care autorul îl ura. Astfel, peste câțiva ani cei doi au convenit la un divorț amiabil, urmat de întoarcerea lui Lovecraft în Providence, pentru a locui împreună cu mătușile sale. Perioada întoarcerii în Providence, ultima decadă a vieții sale, a fost cea mai prolifică perioadă de creație. Atunci a scris aproape toate povestirile sale binecunoscute, publicate în "Weird Tales" și alte reviste, la fel ca și lucrările mai lungi ca "The Case of Charles Dexter Ward" ("Cazul Charles Dexter Ward") și "At the Mountain of Madness" ("La poalele muntelui nebuniei").
În ciuda eforturilor sale a devenit din ce în ce mai sărac. A fost nevoit să se mute iarăși, într-o casă și mai mică, împreună cu mătușile sale. A fost foarte profund afectat de sinuciderea lui Robert E. Howard. În 1936 i s-a pus diagnosticul de cancer la colon și malnutriție. Ultimul an din viață l-a trăit într-o durere constantă, curmată de moartea sa în Providence.
Mitologia Cthulhu se referă la elementele, personajele, locurile și temele pe care le au în comun lucrările lui Lovecraft și alți scriitori horror asociați. Împreună formează toate elementele pe care scriitorii de horror Lovecraftian, le foloseau și continuă să le folosească. August Derleth a fost primul care a folosit acest termen, deși uneori este referit ca și Lovecraftian Mythos.
Traduceri în română
- Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri stranii, Editura Leda, 2009, traducere Ligia Caranfil, ISBN 978-973-102-176-8
- "Monstrul din prag", Editura Vremea, 2008, traducere Silvia Colfescu, ISBN 978-973-645-239-0
- Dagon și alte povestiri macabre, Editura Leda, 2005, traducere Mircea Opriță, ISBN 973-7786-96-3
- Demoni și miracole, Editura Leda, 2005, traducere Traian Fințescu, ISBN 973-7786-90-4
- Depoziția lui Randolf Carter – The Statement of Randolph Carter
- Cheia de argint – The Silver Key
- Dincolo de poarta cheii de argint – Through the Gates of the Silver Key
- În căutarea cetății Kadath – The Dream-Quest of Unknown Kadath
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu