Comando - Ioan Popa, Almanah Anticipatia 1984

Comando - Ioan Popa, Almanahul Anticipatia 1984

Nuvela Comando, a primit în 1983 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură de anticipație

Ioan Popa n. 1955

Calificativ: 10

                Este o povestire care pe mine m-a impresionat, nu atat prin tema, destul de uzitata de scriitorii de SF, atat din spatiul comunist cat si occidental, cat pentru forta descrierii situatiei aproape fara de iesire si accenntuarea asupra caracterului individual, in cazul de fata al unui militar cu o tarie psihica deosebita. In aceiasi povestire sunt zugravite, in acelasi timp, atat cel mai absurd element al ideii de conflict, de razboi, cat si elementul cel mai inalt prezent in razboi si anume taria de caracter si sacrificiul. Acest amestec al celor doua elemente ta face sa traiesti o stare contradictorie citind aceasta povestire, in acelasi timp de respingere fata de absurdul ideii de razboi, dar si de atractie fata de destinul unui om a carui tarie de caracter te impresioneaza. Dozajul intre cele doua elemente este foarte bine intretinut, fara a cadea in dezechilibru.
             
Cand am inceput prezentarea nu am vrut sa redau textul integral ci doar sa ilustrez prin cateva citate cele mentionate mai sus ,dar incepand sa scriu nu am putut sa mai trunchiez fluenta si frumusetea textului si cum nu prea mai citeste cineva  Almanahul Anticipatia din 1984, m-am gandit ca sunt sanse mai mari sa fie citit pe net de mai multi oameni. Mai ales, fiind vorba de un autor roman, am considerat ca e si o dovada de apreciere si respect sa ne cunoastem autorii seniori si, in acest caz, si opera lor sa fie cat mai vizibila.

 "Soarele ardea in inalt ca un disc orbitor. Nisipul ardea, castile ardeau, armele ardeau! Aerul tras in piept era atat de cald incat plamanii ii dureau. Transpiratia cadea in picaturi pe nisip atunci cand se aplecau inainte ori li se scurgea in suvite subtiri de-a lungul obrajilorm izvorand de subtample, alunecand pe dupa ceafa, usturatoare.
Desertul se intindea inainte, imens, arzator, fara capar si farainceput, jucandu-si in fata lor valurile fierbinti de aer. Parca nisipul fusese stropit cu benzina ce se aprinsese apoi si continua sa arda, asa cu flacari trasnparente.
Coloana se tara inainte asemeni unui sarpe urias, orb,cautandu-si drumul pierdut pe sub cerul de un albastru nemilos, fara umbra de nor. Unul inapoia celuilalt, soldatii marsaluiau respirand sacadat. Camasile erau ude de transpiratie, fetele nerase, murdare, armele atarnau grele, ucigase, cu tevile in jos, cu catarile lipite de gambe.
Cataramele echipamentelor se loveau intre ele ori de bidoanele metalice, scotand sunete seci.

- Mareste pasul! Nu scoate casca!...Mai repede! Mai repede!...

Glasul locotenentului Ent cadea peste capetele lor pentru a suta, pentru a mia oara, innebunitor ca plesnetul unui bici.

Pulberea pustiului intra in nari odata cu aerul incarcat cu miros greu de transpiratie - soarele era ca un ochi de metal topit in ainaltul cerului.

-Haide, mai repede, mai repede!....

Pamantul parca luase foc si ardea.
Renuntasera sa mai priveasca inainte: lumina le intepa ochii, ii durea. De fapt, nici nu aveau ce vedea: aceeasi insiruire monotona a dunelor de culoare ciocolatie, nici un fie de verdeata nicaieri, nici o urma omeneasca, doar umbrele lor carese tarau fara odihna inainte. Si, li  se parea ca merg asa de secole parca. Isi treceau limba peste buzele crapate pe care sangele se inchegase si, din ce in ce mai mult, singurul lucru la care mai puteau sa se gandeasca era bidonul metalic pe fundul caruia mai aveau putina apa - insa locotenentul le interzise sa mai bea din ea.

Locotenentul....

Era a 11 a zi de cand mergeau asa....Abia daca isi mai aminteau: fusesera selectionati .....plecaseraintr-o noapte din cazarma El Madeyn a bazei militare Tyndouf, fusesera parasutati in largul Saharei.....Constituiau grupa de comando numarul 10. Trebuiau sa distruga satelitii inamici si baza lor de lansare din zona RM-2 de langa Surt.
Razboiul dura de 1 an si inca mai putea dura. Lupte inversunate se duceau deasupra oceanelor Atlantic si Indian. Aici unde luptau era in joc Africa.
Bombardierele grele venite dinspre vest strabateau cerul Saharei, alunecand grabite spre larguri, purtand in pantecele uriase semintele mortii. Convoaie imense de nave de lupta cutreierau cele doua oceane, sute de milioane de cetateni fusesera chemati sub drapele. Armele pusesera stapanire pe pamant, pe ape, pe vazduhuri.....
Patrula avea alcatuire mixta: doua plutoane de militari barbati si un pluton de militari femei. Sef al formatiunii fusese numit locotenentul Ant.
Se deplasau numai noaptea - era mai putin probabil sa fie reperati. Aprovizionarea lor o faceau avioanele de vanatoare Dumin care zburau pe ruta Tyndouf-Adrar-Alyaw-Mombaza-Yast si care le parasutau alimente, apa si munitie.
In primele zile distrusesera deja 14 sateliti si se apropiau de zona RM-2 cand....dintr-o data....Valul acela formidabil de apa fierbinte care le uscase lacrimile din ochi si saliva din gura , care le patrunsese prin uniforme pana la piele, pana la sange....apasarea aceea dureroasa pe umeri, asemeni unui tavalug de fier ce voia sa-i faca una cu nisipul....urletele locotenentului Ant care tipa ca nebun: Culcat! Culcat!.....In umbra dunelor nu la soare....Se aruncasera acoperindu-si capetele cu bratele. Se facuse dintr-o data frig.... si apoi iarasi cald.
Se ridicasera cugreu, buimaciti. Bluzele parca le erau parlite, iar, pe alocuri, nisipul stralucea  sticlos, ca si cum ar fi fost pe cale de a se topi.
Isi reluasera marsul tacuti, dar parca totul se schimbase in nur, desi nu puteau spune precis ce si cum, dar aveau impresia ca merg in alta directie. De atunci nu mai observasera nici sateliti, nici avioane. Cerul ramasese albastru si pustiu si nici statia radio-laser nu mai raspundea la apeluri, de fapt asa spunea locotenentul, fiindca numai el tinea legatura cu baza.
Trecusera de atunci 11 zile de iad, timp incare nu stiau nimic de restul lumii.

Il urau pe acel locotenent cu suflet de fier, care nu se destainuia nimanui, care-i insulta cu fiecare prilej, cat de mic, care-i purta asa de 11 zile prin nisipuri fara macar sa le spuna din ordinul cui si pentru care ratiuni.
La baza circula zvonul ca Ent este un ofiter foarte capabil- acum urau acest zvon, il urau din tot sufletul, pentru toate chinurile si lipsurile indurate.
Simyeau prezenta luiEnt in fiecare clipa, ii pandea din marginea coloanei asa cum coiotul isi pandeste prada, iar ordinele lui, oh, ordinele lui aduceau numai suferinta!....
- Staaai! 10 minute halta! Cele doua plutoane de combatanti vor da fiecarei combatante o jumatate de pahar de apa. Repede executarea!
Soldatii se intoarsera incet catre ofiter: ochii le straluceau de parca ar fi avut febra.
- E nebun, sopti Harold catre Gayn, e a 3 a oara cand dam din apa noastra femeilor!
- Iar pe a lor si-au terminat-o demult, ii raspunse celalalt.
Cu picioarele indepartate, cu bratele incrucisate la piept, Ent statea drept sun biciul necrutator al Soarelui, infruntand privirile din marginea coloanei care se oprise.
Ochii luminosi ai femeilor se indreptara recunoscatori catre el cand il auzira vorbindu-le.
-Sper ca nu e nevoie sa va mai atrag atentia ca aici nu sunteto la un hotel de pe plaja casa mergeti la toaleta din 5 in 5 minute- apa nu mai este decat foarte putin, destul ca transpirati, siliti-va si voi s- retineti cat mai mult in organims, ce dracu!....
Observatia brutala avu darul sa mai potoleasca mania barbatilor care, disperati, incepura sa desurubelze  paharele capac de la bidoane. Femeile baura apa calda ince, cu inghitituri prelungi. Cate o suvita de par, uda de transpiratie, le aluneca pe frunte de sub casti, iar ele se sileau cu miscari inconstient gratioase s-o puna la loc. Majoritatea erau foarte frumoase. In inimle asprite ale acelor barbati patrunse deodata o raza de duiosie- fiecare dintre ei avea acasa o mama, o sotie, o sora....oftara resemnati cu pierderea apei, prinzxandu-si bidoanele la centuri.
Si marsul reincepu si mai cumplit, si mai istovitor si greu decat oricand.....
Din cazua arsitei uleiul iesise din paturile de lemn lustruit al armelor, iar vopseaua incepuse sa se inmoaie pe metal raspandind un miros sufocant.
- Un avion tot trebuie sa ne repereze! Probail ai nostri duc lupte grele in sud si n-au timp sa ne caute. Mariti pasul!
O clipa luptatorii cu un efort dureros intoarsera capul in directia din care ofiterul vorbise: nu, nu delira.- pe omul acela nu il interesa starea lor jalnica, el se gandea numai la mersul razboiului. El credea ca este posibil sa ajunga la Waha, pana la care mai erau aproape 1000 de mil, mergand prin pustiul acela pe care nici macar nu-l cunosteau prea bine.
Ent refuza sa inteleaga ca armata a XII a ii pierduse ori isi mutase campul de operatiuni neglijandu-i pur si simplu, ca erau departe de ruta obisnuita a avioanelor de vanatoare, ca era o minune ca inca nu fusesera inghititi de mlastinile de nisip miscator, ca asa cum erau, obositi, dezhidratati , mai gaseau puterea de a merge inainte.
Acelasi peisaj dezolant li se infatisa mereu monoton. Soarele abia se miaca pe cer, orele sescurgeau lungi, grele, chinuitoare....
Multi dintre ei ameteau si simteau nevoia sa vomite. Mania surda li se retrasese undeva in adancurile fiintei lor, lasandu-le in sugflete un mal amar de deznadejde .... Iar caldura ....o, de n-ar fi fost caldura aceasta.!....Si frigul nimicitor care cobora odata cu  noaptea!....
-Stai!....
Se oprira buimaci, izbindu-se unul de altul, fara sa stie cese intampla. Ordinul razbi pana la ei de undeva de departe, tocmai din capatul coloanei :
- Toti militarii vor lasa aici armamentul individual, aruncatoarele de laser si materialul anex. Fiecare grupa va pastra o singura arma usoara!
Materialele incepura sa cada unul cate unul pe nisip....
-La loc comanda! striga Ent. Puneti-le in ordine!
Isi luara armele de jos.
El se plimba prin fata lor incercand sa desluseasca pe figura cuiva un cat de mic motiv de discutie.
- E nevoie sa facem exercitii demonstrative ?
Glasul ii suna nervos, cu dusmanie, ca si cand abia si-ar fi stapanit o manie ascunsa de ani si care era pe punctul de a izbucni. Parca ar fi vorbit unor prizonieri, unor dusmani, oricui, numai unor subordonati de ai lui nu. Oamenii isi plimbara privirile grele peste comandant : nici un muschi nu tresari pe fata acestuia, doar ochii lui verzi ii intepau din umbra cozorocului caschetei. Daca marsul li se paruse chin cumplit isi dadura seama ca acesta nici nu se putea compara cu ceea ce simteau acum cand stateau in pozitia drepti, nemiscati sub bataia soarelui: era o senzatie de iad.
- Executarea!
Cu gesturi mecanice, incete, aranjara armele regulamentar in doua piramide. Myolse, genistul, insemna locul cu doua fanioane rosii, inalte. Apoi incheiara formatiile. Ca prin vis, isi dadura seama ca se obisnuisera cu echipamentul acela pe care il paraseau acolo si tresari in ei ceva dureros ca un suspin ori ca un juramant incalcat pentru ca nu se putea altfel. Parca ar fi capitualt sau s-ar fi predat unui dusman invizibil, poate nisipului fierbinte. Suferisera dincolo de puterile suferintei, dar nu pierdusera nimic nicaieri-acum pentru intaia oara se desparteau de arme si multi dintre ei intuira ca nu le vor mai revedea vreodata si ca acesta era inceputul sfarsitului.
-Inaintee, mars!
Trupurile isi incordara arterele, venele prizoniere, intemnitate, inimile incepura sa batamai profund, respingand sangele care venea innebunit catreele in valuri, refuzand sa mai plece inapoi, cerand odihna; din incheieturile membrelor iradia durere. Greata la exploda in stomacuri. Un dezgust adanc fata de aceasta stradanie zadarnica de a marsalui mereu ii cuprinse, mai periculos decatdeznadejdea.
Locotenentul alerga acum in coada coloanei de mars, valuri roscate de praf se asterneau in straturi peste uniformele lor. Nisipul le intra in ochi, le scrasnea in masele. Cei mai multi tuseau.
- Mai repede, sergent, mai repede!
Pana si vantul caretrebuia sa ii racoreasca ii ardea.
-Mai repede, mai repede!....
Creierul se straduia sa apuce comenzile muschilor, dar acestea scapau din ce in ce mai des de sub control. Picioarele se impleticeau istovite.
-Mai repede, mai repede!....
Prin mintea sergentului Orkney trecu o clipa ideea ca Ent a nebun, si, instinctiv, atinse clapa port-pistolului de la sold cu varfurile degetelor. Caatras de un magnet isi intoarse privirea si se cutremura: locotenentul era acolo in spatele lui, il privea cu cascheta trasa peste ochi, cu aerul lui martial, teapan. Dumnezeule, sopti Orkney- cu o clipa inainte il vazuse in capatul coloanei.
- Soldatul Hall e bolnav, sir, arunca el infricosat.
- Sa se prezinte la mine , il voi cara personal in spinare!
Sarcasmul biciuitor al ofiterului il facu pe Orkney sa se alature coloanei fara sa mai spuna nimic.
Dunele valureau pana departe ca apele unei mari. Nicaieri nici o urma cat de mica, de neinsemnata, care sa aminteasca de trecerea vreunui om sau animal. Prin mintea sergentului incepura sa se perinde imagini ale unui vis halucinant : vedea Tamisa cea cu ape potolite, livezile de mandarini de pe malurile ei. Orasul Subteran  si Orasul de Sus alcatuind uriasa Londra custrazile ei mecanice ruland  neauzit prin fatamiilor de magazine  si localuri, parcurile, serele scladate  in luminile nesfarsite, fetele - parfumul vietii.......Parca totul fusese un vis.....asta fusese inainte de inceputul razboiului.....poate nici nu traise asa ceva, poateera numai o nascocire a mintii lui infierbantate, a sangelui sau chinuit de sete care aiura. Sub apasarea acestui gand, sergentul simti o dorinta cumplita de a-l intreba pe ofiter daca Londra exista cu adevarat, daca el, Ent, o vazuse si o admirase vreodata....... daca existase intr-adevar pe lume un Timp de Dinainte de Razboi. Schita chiar miscarea de a-l chema pe locotenent darrenunta: o apatie il cuprinse brusc si el se lasa in voia ei stiind ca nu putea face nimic altceva.
Orele treceau incet, chinuitoare.
Coloana inainta din ce in ce mai greu.
- Mai repede! Mai repede!
Vocea ofiterului rasuna cand aproape, cand departe. Indemnul avea in el ceva absurd. Pentru intaia oara de cand parasisera baza  ceva tulbura aparenta lucrurilor: soldatul Mylle iesise din rand si tranti jos trusa individuala. Ochii ii erau injectati, iar coltul gurii ii tremura usor.
- Du-te dracului cu mai repedele tau! striga el ridicand pumnul amenintator catre ofiterul care se apropia in fuga.
Ent ajunse langa el:
- Ce s-a intamplat soldat?
- Nu mai pot! Nu mai rezist, urla soldatul. Unde vrei sa ne duci? Avea o voce guturala, nefireasca din pricina maniei, ca un strigat de disperare aruncatspre cer. Coloana continua sa se scurga inainte, robotic, cu miscari straine.
Nici un muschi nu tresari pe chipul lui Ent. Fulgerator trase din toc pistolul :
- Soldat Mylle, ai 20 de secunde ca sa-ti reiei locul in formatie. In caz contrar, te impusc pentru rebeliune. Vocea lui era ca suieratul intaratat al unui sarpe veninos calcat pe coada. O clipa se privira unul pe altul. In privirea lui Ent se citea cruzimea. Teava pistolului dezintegrator il fixa atat de hotarat incat Mylle sovai. Cand degetul celuilalt elibera pargjia auzi bazaitul scurt al contactului si segrabi sa ridice de jos trusa. Reintra in randuri fara sa mai spuna nimic. Ent decupla si baga pistolul in tocul de la sold.
- Sergent, chema el.
- Ordonati! raspunse Orkney, care intre timp venise aproape.
- Ai grija ......nici un om sa nu se mai opreasca!.....
Ofiterul privea nemiscat undeva departe inainte, pe deasupra coloanei invaluite in nori de pulbere, parca nici nu observase pe sergent ori parca se gandea la ceva, la un lucru pe care numai el il stia poate.
Deasupra liniei orizontului cerul incepea sa se inroseasca, semn ca se apropia inserarea.
- Nimeni nu trebuie sa se opreasca, rosti Ent. E foarte important acestlucru.
Continua sa priveasca fix in adancimile zarii si Orkney nu stia daca i se adresase lui ori gandea cuglas tare pentru sine insusi.
Se indeparta infiorat, cuprins de neliniste.

E intuneric si frig. Orkney se trezeste clantanind din dinti, dardaind. Se ridica. Muschii, corpul, tot o durere ca si cand ar fi fost batut cu vergi. Ii este sete.
Intinsi pe nisip, oamenii dorm ghemuiti, scotand prin somn sunete nearticulate. Cerul este negru vanat. Putin mai la margine locotenentul il privea nemiscat, cu mainile la spate, invaluit in intuneric. Nu doarme.
Orkney se indreapta buimac spre el. Limba i se lipeste de cerul gurii amar si cleios.
-Grabiti-va! Trebuie sa plecam!
Glasul ofiterului are aceeasi infelxibilitate mecanica .
Oamenii se trezesc unii pe altii, tusesc, curatandu-si gaturile de flegma si praf. Isi aduna lucrurile gemand, cand, deodata, un glas subtire inteapa noaptea:
-Sir, aici sergent Mary!....
- Ce este, sergent?....
- Sir....iertati-ma.....nu ma mai pot ridica!
Orkney deveni fara sa vrea atent: i se pare lui sau Ent a tresarit?... S-a clatinat?....
Silueta locotenentului se indrepta grabita spre locul de unde se auzise glasul. Se apleca....se lasa in jos....
- Respira, Mary!
Fata respira. Simte degetele subtiri ale locotenentului apasandu-i delicatumerii, sternul, deschizandu-i cu pocnete mici clapele de la piept ale bluzei aspre, militare. Palmele locotenentului o maseaza repede dar calm in acelasi timp, cu o tehnica stranie- o silesc mai degraba, nu o conving printr-o participare voluntara , sa respire. Mainile lui o apasa pe sani infiorand-o, i se plimba pe tot bustul intr-un ritm ametitor, parca ar fi sute, incercand s-o prinda intr-o hora viguroasa, sa o smulga din inertie. Nu stie dacase cade sa spuna ceva ori sataca, dar se simte ridicata de mijloc de la pamant ca un fir de iarba si, dintr-o data, isi da seama ca poate merge si ca se poate misca...
Ent isi scoase cascheta cu o miscare grabita a mainii dandu-si pe spateparul castaniu.
- Ei, gata, spune el precipitat ....era sa raman cu doi sergenti doar! Bine ca nu am uitat masajul yoka. Ai dormit pe nisipul rece, asta a fost tot!
Orkney incremeneste: Ent glumeste. Asa ceva nu s-a mai intamplat pana acum....Niciodata nu a vorbit Ent atata de mult!
- Incolonarea! Trebuie sa ajungem la Waha inainte de 16 ale luni, cand vor ataca escadrilele  noastre! Inaintee, mars!
Pentru intaia oara dupa atatea zile, in aceasta noapte intunecoasa, soladatii vad cum pe cerul vinetiu al desertului aluneca nori misteriosi, deschisi la culoare, avand mai degraba o nuanta luminiscenta. Ent ii priveste cu atentie. Silueta lui subtire se detaseaza pe fundalul alburiu al nisipului.
-Ati impartit intre voi, aseara, in mod egal apa?
- Da, sir!
- Aflat in capul coloanei el se intoarce brusc si, ca si cand cu mare greutate s-ar fi hotarat sa faca un sacrificiu imens, spune:
- Ei bine, puteti bea toata apa pecare o mai aveti in bidoane....
Orkney privi in noapte, departe: cerul arata amenintator, imens, pustiul tacea.
- Mai repede, mai repede!
I se pare lui sau terenul isi schimbase infatisarea? Treceau acum printre dune deosebit de mari, unele apropae uriase. Intr-un loc i se paru ca vazuse o bucata de roca, dar altceva ii atrase atentia sergentului:  coloana se oprise in loc, sovaind, cand deodata de la capatul ei, de departe, rasuna glasul locotenentului Ent in noapte cu acelasi timbru exasperant:
- Misca inapoi, soldat! Nu vezi ca intri in nisipuri miscatoare?
O vreme se auzira acolo vocile soldatilor si zgomot de echipament lovit, apoi framantarea se potoli. Compania incepu sa se tarasca prin bezna mai departe catre un tel nedefinit , toropita de oboseala.
Un colt de cer se lumina brusc si luna se arata in inaltimile spatiului cernind peste lucruri si oameni o lumina alba, nepamanteana, asemeni luminii din vise.
Orkney privea la soldatii care treceau peste nisipul desertului - natura cazuta in ruina. Erau aceeasi oameni care pana acum cateva zile rasesera si glumisera, fusesera prieteni cu el, camarazii si tovarasii lui. Nu mai erau acum oamenii care marsaluisera  in lupta odinioar, razboiul ii impinsese in degradare. Le privea chipurile salbatice, ochii cu priviri pierdute. Stia ca aceasta este faza finala a epuizarii. Suferisera peste puterile lor si abia daca mai puteau face fata eforturilor istovitoare. Probabil ca nici nu mai stiau ca trebuie sa respecte un juramant de lealitate depus odinioara fata de patria indepartata, fata de comandanti- unde erau oaretoate acestea? Aveau sa se mai intoarca vreodata inapoi la casele si pamanturile lor? Poate chiar peste cateva ceasuri acesti oameni lipsiti de vlaga vor cadea la pamant fara a se mai putea ridica. Iar el, Orkney, sergentul, va mai inainta cativa pasi, apoi se va lungi incetisor pe nisip, alaturea lor, in cel din urma popas. Soarele ii va arde cu lumina lui iar vantul le vaduce cenusa in zarile largi amestecand-o cu pulberea rosie a pustiului si cu nisipul acestuia. Si pentru ce toate acestea? Si la ce bun ?.....
Cu ochii impaienjeniti sergentul privea cum Ent alerga mereu in lungul coloanei, intr-un joc ciudat, amenintator, care-l proiecta pe fundalul cerului ca intr-un miraj. Il privea pe Ent ca pe singurul dintre ei in stare sa supravietuiasca pana la Waha in rigiditatea lui salbatica, in dinamismul acela nenatural, cu uniforma lui impecabila, cu chipul lui slabanog, imobil, pe care straluceau numai ochii, cu glasul lui arid, inuman, cu care le vorbea despre situatii tactice si schimbari de pozitii, poate nu din convingere ci dintr-o inertie profunda, amortita, care refuza sa accepte realitatea si cu care continua sa se imbete asemenea nebunului, care intre peretii celulei lui goale, infaptuieste plasmuiri miraculoase si imperii de vis.......
Poate inca nu se terminase totul, poate ceilalti mai aveau resurse inca, dar cat mai puteau rezista? Cateva ore....o zi?.....Poate(in nici un caz mai mult). Si apoi?
- Repaus! Halta 20 de minute!
La auzul ordinului coloana parca se prabusi.
Orkney se apropie de Ent- la fel faceau si Mary si sergentul Gunning. Sovai o clipa, apoi isi lua inima in dinti:
- Sir, oare suntem pe directie?
Locotenentul il privi furios:
- Crezi ca sunt nebun? Vorbesti ca un soldat, sergent! Harta arata drumul clar si reperele se potrivesc! Numai noi sa ne grabim, intelegi? Altfel oamenii se epuizeaza!
Orkney tacu- oare ar fi avut vreun rost sa ii spuna sa oamenii erau epuizati de mult?....Nu....Ent era acolo in fata lor, in picioare; drept si strain in autoritatea lui, asa cum le paruse dintotdeauna. Poate asa stateau lucrurile, cum zicea el, dar lui ii venea greu sa afle pana unde este adevar in spusele ofiterului si de unde incepea minciuna, caci neindoielnic se strecura un neadevar in spusele lui....Si-l dispretui!.......
Ent ii sfida fara ca vreun muschi sa tresara pe fata lui si era constient de faptul ca ei stiu ca el ii sfideaza si totusi ii respingea luptandu-se cu ei intr-o inclestare salbatica dar cu linistea pe fata, asa cum face dresorul de fiara care-i simte slabiciunea si se pregateste sa sara sa-l sfasie. El, in picioare in fata lor, incapatanat, luptandu-se sa nu se lase descoperit, luptandu-se sa nu se tradeze, ca si cand ar fi incercat sa opreasca o avalansa cu mainile goale inainte de a-si cauta refugiul in cercul tot mai stramt al mandriei sale nemiloase, nesabuite!
Se intoarse brusc in partea in care era Mary:
- Cum te simti? o intreba el.
"Este si un las", gandi Orkney.
- E totul in ordine, sir!
- Bine....bine!.....
Nu, nu fusese atentie in intrebarea lui - chipul acela, nu era caldura nu, nici blandete, ori mila, doar un formalism mai degraba, ceva care justifica prezenta lui acolo in mijlocul lor, umplea vidul sufletesc!
Se asezara jos.
Ent privea ingandurat in adancurile noptii. Parea ca fata lui imprumutase incremenirile pietrei. Isi trecu mana peste frunte incet, ca pentru a-si alunga gandurile:
- As vrea putina apa! Are careva dintre voi?....
Fusese mai mult o soapta care parca nu-i apartinea si Orkeny tresari, caci pentru intaia oara si el, Ent, se comporta semenea celorlalti si dovedea casufera asemenea lor "Ii e sete", gandi cu o rautacioasa bucurie. Apoi:
- Nu. sir, ati dat ordin sa o bem!
- Da, asa este!.....
Orkney , care totusi pastrase din rezerva lui ( ca si celalalt sergent ) tusi stingherit. Ca pentru a abate discutia Ent o intreba pe sergenta:
- Spune-mi Mary, tu....voi, femeile....ce cautati in razboiul acesta?.... Avea o voce ciudata acum, linistita si calma, o voce pe care ei nu o mai auzisera la el.
Surprinsa de intrebare, sergenta se gandi o clipa si apoi raspunse:
- Am venit sa fim alaturi de sotii nostri, de parintii si de fratii noastri, sa ne aparam caminele si pamantul patriei!
Spusese fraza pe nerasuflate.
- Esti studenta, asa-i?
- Da....marturisi ea stanjenita. La constructii aeronave.....
El o privi indelung si ea pleca isi pleca ochii.
"Ce umanism de doi bani". gandi Orkney.
- Mary, relua Ent, stii cate mile sunt de aici pana la pamanturile patriei tale?
- Stiu si eu?....O mie.....doua mii de mile!
- Atunci ce cuati aici?........
Intrebarea ramase suspendata in aer. Sergenta isi ridica ochii uimita, ca si ceilalti doi: el statea tot acolo, in aceeasi pozitie privind-o ca si mai inainte, cu acelasi chip de nepatruns.
- Stii ca.....noi am atacat primii in acest razboi?.......
Mary simti cum ii fuge deodata pamantul de sub picioare, tot ce stia ea despre razboi se rasturna cu susul in jos. Ea si ai sai faceau parte din marea tehnocratie, nu puneau niciodata la indoiala ce spunea oficial Consiliul.
- Nu, nu stiam, baigui.
- Atunci s-o stii, adauga locotenentul deodata dur ....Orkney privi cronometrul : cadranul fosforescent al acestuia arat orele trei si treizeci de minute. Ent se ridica in picioare:
- Treziti oamenii si incolonati-i!
Lui Orkney i se paru pentru prima oara ca locotenentul se clatina, dar acesta isi relua mersul viu care-i era caracteristic.
Peste putin timp vocea lui rasuna in capatul coloanei cu rezonanta stiuta:
- Mai repede soldat, mai repede, nu va opriti!.......
Luna aluneca incet spre asfintit si stelele paleau. O boare calda se porni sa sufle usor dinspre sud iar cei care nu mai puteau, stiind ca ea aduce arsita, injurau printre dinti, majoritatea, si in special femeile mergeau masinal, cuprinsi de mutenie, avand priviri fixe si goale, ca ale muribunzilor. Coloana ii purta cu ea, asa cum raul duce in curgerea lui la vale cadavrele pestilor.
Ent trebuia acum sa alerge in permanenta pentru a putea tine in picioare coloana care se clatina. Fascinati, sergentii, care se simteau la capatul puterilor, il priveau pe locotenent: de unde avea el oare energia aceea nebanuita, forta aceea de rezistenta pe care nici macarnebunii nu o aveau? Oare catmai putea sa ii mentina in mars?
- Misca sergent, nu mai casca gura ca idiotul!
Orkney tresari violent: lui ii vorbise. Simti cum sangele i se urca in cap ca un val greu si vazu rosu inaintea ochilor. Cu greu isi privi cronometrul: era sase si treizeci de minute. Facu un mic calcul si inca o data isi pipai tocul de pile de la sold, unde tinea pistolul: Daca intr-o jumatate de ora, isi zise el, nu se intampla nimic, il somez pe Ent sa imi dea portharta si documentele : In caz ca se impotriveste il impusc.!..........
- Mai repede, mai repede, nu va opriti!........
Coloana se tara inainte cand deodata, departe, spre sud, cerul lua foc. O margine rotunda din discul orbitor al Soarelui aprinse zarea si pamantul, anuntand zorii celei de-a douasprezecea zi de mars neintrerupt. Pentru prima data de cand mergeau simtira sub picior pamant tare ca si cuma r fi ajuns la un liman, la un tarm al oceanului de nisip pe care calatorisera pana atunci. Orizontul aparu   in toata imensitatea nemarginirii lui. Globul de foc al Soarelui incepu sa urce grabit spre cer!
Cu fete salbatice, ca niste umbre miscatoare, soldatii iesira afara din cumpana noptii asemenea unor lilieci cu ochii orbiti de lumina si tot in clipa aceaia s-a produs miracolul: imaginea rasturnata la polul opus propriului chin fusese aruncata inapoi, deszavorata in sfarsit din haosul noptii ori din adancurile nisipurilor, ca sa le rasplateasca efortul suprauman si sa-i opreasca in sfrasit: primul care a vazut palmierii a fot Gunning. El s-a oprit sa se frece la ochi si intreaga coloana s-a orpt. Binoclul, Gunning! acerut locotenentul, dar nu......nu mai era nevoie de binoclu: nu era un miraj, nu era Morgana.
Orkeny, care era in coada coloanei, a iesit in lateral sa priveasca mai bine.
Cand oamenii au inceput sa alerge s-a simtit si el cuprins de acea frenezie instinctula. Tipetele si invalmaseala starneau deopotriva panica si speranta si plansul celor care mai puteau plange de fericire! Si, inainte de a-si arunca de pe el echipamentul anex impreuna cu putina bruma de luciditate pe care o mai avea, sergentul se gandi ca ceea ce vedea nu era Waha, era o oaza cu totul necunoscuta. Dar aceasta nu mai conta: lacul lucea albastru si potolit intre palmieri, pamantul, pietrele, totul era adevarat! Si mica negresa care fugise ingrozita la vederea militarilor barbos, prafuiti, care radewau si plangeau ca nebunii, aparuti pe neasteptate din mijlocul nisipurilor, totul era adevarat si viu! Vedeau viarta! Mai incolo, printre colibe, cativa negri alergau spre camilele culcate la umbra palmierilor!



- Orkney!
- Ce naiba vrei?
Glasul nelinisit al fetei il trezi din toropeala.
- Orkney.........locotenentul nu e aici!
Sergenta statea aplecata peste el, cu tinuta murdara si rupta, scuturandu-l cu insistenta.
Orkney se ridica in picioare cu greu. Il durea tot corpul, dar se obisnuise cu asta de mult. Soldatii dormeau peste tot printre palmieri, in diferite pozitii. Imprejur erau aruncate la intamplare casete individuale de supravietuire, echipament, imbracaminte.
Soarele era sus si Orkney se uita la ceas: era ora sapte si treizeci de minute. Dormise deci o ora.
"A naibii fata", gandi el privind-o pe Mary.
Se uita atent peste cei adormiti, dar nu vazu nicaieri figura locotenentului.
- Sir!   chema el cu glas ragusit.
- Nu e aici, exclama sergenta, l-am cautat peste tot.
- Trezeste-l pe Gunning!
Desi dormisera putin, faptul ca nu mai erau insetati ii facea sa se simta mult mai bine.
Sergentul Gunning se trezi uso. Pentru ca lipsa comandantului era din punct de vedere regulamentar un eveniment de o deosebita gravitate   sicare cerea actiuni imediate, incepura sa sondeze cu atentie imprejurarile.
Oaza era mica, locuita de populatie de culoare, nivel de dezvoltare I, care traia in cateva colobe. Doua izvoare, un lac mic, cateva zeci de palmieri si pomi necunoscuti, exotici, aceaasta era localitatea Lem. Orkney reusi sa intre in discutie cu invatatorul din sat, Mambe, un negru maruntel care cunostea limba esperanto, dar despre Ent nu aflara nimic. Mambe era foarte agitat, mereu pronunta cuvantul "prietenie" catre Orkney, dar vorbea asa de prost limba suprema, incat dupa o scurta consfatuire, Orkney, Gunning si Mary se hotarara sa o ia inapoi pe drumul pe care venisera in oaza.
Langa un palmier ridicara de jos o arma laser usoara care fusese aruncata acolo si-si continuara drumul.
La marginea oazei sovaira infricosati de imensitatea pustiului. Parca s-ar fi temut sa iasa din nou de sub ocrotirea micii oaze in acel larg primejdios.
Nisipul era fierbinte si se vedeau clar urmele lor. Peste tot erau lucruri aruncate aiurea. Abia acum vazura ca, nu departe, spre dreapta, stateau ingropate in nisip, resturile unui avion prabusit: era un aparat de vanatoare marca ROC. Trecura de el si urcara o duna. Trecura apoi si de duna.
Praful rosiatic, fin, care acoperea nisipul se ridica de sub picioarele lor facandu-i sa tuseasca.
Mergeau atenti, refacand in sens invers drumul pe care venisera.
De mai multe ori intoarsera capul spre oaza ca si cand s-ar fi temut sa aceasta sa nu dispara lasandu-i prada pustietatii.
Dar oaza ramanea linistita acolo, la locul ei, numai ca se micsora din ce in ce mai mult pe masura ce ei se departau de ea. Orkney se mira cum de putusera sa o zareasca de la o asemenea departare. La gandul ca s-ar fi putut sa treaca pe langa ea fara sa o vada un fior ii sageta inima.
Recunosteau din ce in ce mai greu urmele si erau gata sa se lase pagubasi cand Orkeny isi zari deodata pistolul pe care il aruncase. Il ridica si-l prinse de centura.
- Pe aici trebuie sa fie, spuse el. Sa-l cautam!
La cativa yarzi departare zarira silueta altui avion prabusit, ingropat pe jumatate in nisip. Continuara sa caute  si sa-l strige pe Ent.
Primul care l-a vazut a fost Gunning. Ent era in fata lui, nu prea departe, prabusit cu fata in jos, in nisip. Vantul care adia slab de tot, abia simtit, presarase peste el pulberea fina a desertului, care se stransese in cutele uniformei formand linii subtiri.
Dintr-o pornire spontana, uitand ura pe care i-o purtau, cei trei incepura sa alerge spre cel cazut.
Mary, ajunsa prima, ingenunche langa Ent:
- Sir, il scutura ea, am venit!.....Oaza nu e departe!.....
Dar Ent ramanea nemiscat si inert, in pieptul lui nu suia nici o respiratie, il simteau doar ca era acolo, in acea pozitie nefireasca, nepotrivita lui.
Abia indraznind sa il atinga, Mary ii pipai atenta pulsul si in tacerea carese lasase se ridica in picioare:
- E mort, spuse ea, fara sa ii priveasca pe cei doi.
- A murit? sopti uluit Orkney. Nu e posibil!
Se apleca infrigurat asupra celui cazut, cercetandu-l cu atentie.
Dar nu mai era nimic de facut. Dupa un timp se ridica si el:
- Da!......A murit!........
Se simtira cuprinsi de un apasator sentiment de singuratate si istovire de parca toata oboseala lumii se lasase pe umerii lor dintr-o data , imensa , zdrobitoare ! ........
Orkney ocoli incet trupul fara viata al locotenentului si-i ridica de jos portharta de piele aurie, care i se paru neobisnuit de usoara. Apasa clapa si o deschise. Era o portharta simpla, cu un singur compartiment - in ea nu se gaseau decat o harta militara a Angliei la scara mica ...... si foarte multe medicamente pentru stomac. Altceva nimic. Pe verso-ul alb al hartii era notat ceva de mana si Orkeney se adanci in citirea notei : cateva zeci de randuri cu un scris marunt, ordonat, clar......apoi isi ridica privirile si statu mult timp asa cu ochii atintiti asupra unui punct imaginar ca si cand atunci s-ar fi trezit dintr-un somn adanc ori mai degraba dintr-un cosmar, privind asa, incremenit farasa spuna nimic, posomorat, palid, pana cand ceilalti se apropiara de el si Gunning il batu pe umar. Atunci tresari plecandu-si ochii asupra porthartei si hartii, pe care le tinea in maini ca asupra unor lucruri complet straine pe care le vedea pentru intaia oara.

- Priviti, articula el, n-a avut asupra lui nici o alta harta, doar pe asta!......
Ei luara din mainile lui coala, o despaturira cu miscari sovaitoare ca si cand aceasta ar fi fost o relicva ce se putea face pulbere in orice clipa.
Incett, Orkney se indrepta spre cel cazut, si se opri la un pas de el.
Gunning, intrigat, se apropie:
- Vrei sa spui ca drumul acesta pe care l-am strabatut......
- Intocmai! Vocea lui suna hotaratoare si grea. Ent nu stia de existenta acestei oaze, continua el dupa un timp, numai extraordinara lui vointa ne-a adus pana aici!...... A mers cu noi la noroc! Si mai scrie ceva pe reversul hartii aceleia, Gunning, il privi el in fata, ceva ce nu trebuie sa stim deocamdata decat noi!
- Ce?
- .......Ca razboiul atomic nu a fost un mit, el a avut loc si s-a si terminat deja.....ca Anglia si Europa nu mai exista.....si multe asemenea lor!.....El a stiut totul!.....Tii minte? Acum sase zile ne-a spus sa abandonam statiile de legatura prin satleiti dar el si-a pastrat una: prin ea a receptionat imagini de pe planeta si emisiile unei statii izolate de cercetare, de la unul din poli!......Intelegeti?
Dar Gunning nu intelegea : erau lucruri pe care mintea lui refuza sa le accepte.....
Locotenentul se odihnea cu obrazul drept pe bratul stang dus inainte si indoit din cot, in timp ce mana dreapta cu degete lungi si subtiri ramasese intinsa de-a lungul corpului.
Cascheta nu-i cazuse de pe cap, diagonala centurii trecea corect pe sub epolet, iar tinuta ii era intr-o perfecta ordine ca si cand si in moarte ar fi cautat sa fie sever si martial. Numai chipul lui, in mod curios, isi pierduse duritatea si moartea il destinsese intr-altul, luminos, clar, cu trasaturi frumoase si blande. O suvita de par castanie, scapase de sub cascheta si-i aluneca pe frunte. Parea ca doarme!
Gunning, tulburat, sopti:
- Nici nu s-a miscat dupa ce a cazut!
- Nu, nu s-a miscat, intari Orkney, sunt sigur ca era mort inainte de a cadea! Acum imi dau seama si pot spune ca oamenii ca el mor in picioare!
Stateau toti trei acolo, in jurul lui. Si Orkeney intelse deodata adevarul adanc, tulburator : omul acela ale carui urme pe pamant vantul abia astepta sa le stearga fusese grav bolnav ( in portharta lui erau medicamentele), stiuse ca trebuie sa moara si nu lasase nimic in urma lui, nici o explicatie (nici macar lacrimi), dar isi dusese pana la capat datoria care era numai a lui si pe care nu o cunoastea decat el.
Isi aduse aminte scena din noaptea trecuta, cand le ceruse apa. El, lor....Si nu-i dadusera!.....Ce crunt trebuie sa fi suferit  el de sete daca isi calcase pe inima si se hotarase sa faca acel gest de a-i ruga!.....
O rusine fara margini il cuprinse pe Orkney la gandul ca putuse sa se lase stapanit de un asemenea egoism ingust! Mai mult ca sigur ca Ent stiuse ca ei au totusi apa, ca nu voiau sa-i dea, ca doreau ca el sa inteleaga ca il urau ...... Si el intelesese si tacuse!
Stiuse dinaintea lor de dezastrul atomic, era la fel de dezorientat ca si ei, ura la fel de mult razboiul si din ruinele lumii care se prabusise voia sa ii salveze macar pe ei: timp de 11 zile si 11 nopti facuse fata imposibilului,  neinfrant si neimpacat pana in ultima clipa cu ceea ce el stia bine ca va fi ultimul lui esec, dezastrul!......
Stabatuse cu ei sute de mile, ii trecuse prin suferinte atroce, darstatuse cu capul sus pana in ultima clipa, facand ordine si trasand sarcini, intruchipand bratul unei autoritati care nu mai exista, stiind sa se impuna si sa se faca urmat. Si castigase pariul cu moartea!......Obsesia aceia a lui, aproape dementa, de a-i duce la Waha nu era decat o plasmuire nascocita pentru ei. Ordinele furioase pe carele dadea, plictisul acela obosit, dispretul pe care li-l arata, nu, nu existasera : sacrificase toata mila, blandetea, bunatatea si toate sentimentele alese pentru evitarea unui suprem rau mortal: disperarea paralizanta! Isi mobilizase pentru aceasta toate energiile , toate puterile mintii si ale sufletului si-n clipa cand sansa aceea de unu la un miliard se implinise, cand vazuse oaza asemeni celorlati, suferinta se stinsese in el, pierise si, asemenea pomilor infloriti prea devreme, surprinsi de ger, se scuturase de viata; chinul menirii lui incetase, timpul oprit in loc in el adunat, dilatat intr-o suprema clipa, se sfaramase.
Ratiunea eliberase trupul lui din stransoarea crancena a vointei ei de fier, lasandu-l in sfarsit sa isi urmeze drumul spre nefiinta, din acre il oprise importiva naturii......
Gunning il batu usor pe umar pe Orkney si-i arata cu ungest larg imprejurimile. Abia atunci vazusra uimiti toti trei capeste tot erau epave uriase de avioane, resturi carbonizate de bombardiere si aparate de vanatoare. Ceva sinistru si necugetator se desprindea din acel  infricosator tablou impietrit, lipsit de miscare.
- Dumnezeule, sopti Orkney, inseamna ca n-a mai ramas nimic, nici macarinfrangerea!.......
- Ba da, Orkney, spuse Gunning, care privea linistit peste zare, a ramas ceva!......Priveste, arata el epavele, ne-a ramas ceva din onoarea noastra gaunoasa, din mandria noastra nesabuita!.......Numai ca in mine, in tine, in cativa din noi mai e ceva caruia nu ii pasa nici de una, nici de alta, care ne va face sa trecem peste toate, ba chiar mai mult, sa mergem  inainte, sa ne miscam departe, sa ne smulgem trupul acesta, sufletul din mlastini si sa invatam sa traim din nou si sa sa visam din nou apropiind deznadejdea si triumful pana cand acestea vor topi intr-un soare mai orbitor decatcel de pe cer!.....
Adierea vantului le mangaia chipurile innegrite de soare si pletele le fluturau. Priveau in departari peste nisipuri si zari.
- Ce usor iti vine tie sa vorbesti, rosti gatuit Orkney, tu nu aveai pe nimeni, pe cand eu....ai mei, copiii si toti......
Isi stranse pleoapele ca sa opreasca lacrimile.
- Toti am pierdut, il stranse Gunning de brat, nu plange, nu avem acest drept! Trebuia sa ne gandim la toate acestea inainte. ......Mai tarziu.......poate o sa ne putem permite sa plangem; acum trecutule pentru noi o povara de plumb care ne trage in adancurile mortii; s-o rupem.....Vom avea pamanturi din nou si multe altele....Sa nu uitam ca strabunii nostri zburau spre stele, numai ca noi ne-am pierdut puterea de a visa, ne-am lenevit marginindu-ne la acest Pamant, apoi ne-am impartit in tabere si ne-am urat si dusmanit atat de mult incat ne-a fost imposibil de a ne dezobisnui de placerea urii care a devenit un viciu - si acest viciu ne-a pierdut, nu moartea de care ne e atat de frica, nu bolile, nici alt dezastru cazut peste noi din stele, asa cum ne inchipuiam, ori nascut de natura!
Nori grei se strangeau sus, deasupra lor, si vedeau pentru intaia oara. Lumina Soarelui incepu sa scada.
- Toti stim, urma patimas Gunning, ce inseamna armele nucleare. Dezastrul s-a produs. Printr-o unica sansa traim! Avem oaza - asta voia Ent. Sa incetam acum sa fim o patrula de comando. Nu vom mai fi militari ci barbati si femei din nou! Sa ne intoarcem, ne asteapta ceilalti! Trebuie sa ne cream singuri sansa de a merge mai departe.........
Un fulger strabatu cerul si picaturi mari de ploaie incepura sa cada pe nisispul inca fierbinte.
- Ai dreptate, Gunning, vorbi Orkney intr-un tarziu: e iadul nostru si noi am vrut sa ne prabusim in el. Trebuie sa ajungem acolo unde voia Ent dar sa nu uitam prea multe.......Caci in mijlocul chinurilor prin care vom mai trece vom avea nevoie de amintiri.......pentru ca noi si cei care se vor naste sa stie cum si de ce am ajuns acolo unde am ajuns...................
Il ridicara pe umeri pe Ent: era nebanuit de usor. Soarele il dezhridatase.
"Odata, gandi Orkney, ne vom aduce aminte cu dragoste de el. Si, cine stie daca odata cu el, nu intram si noi in legenda!........"
Pornira.
Mary intinse mana inainte pe sub picaturile de ploaie :
- Orkney, decate mii de ani n-o mai fi plouat pe aici?........
- Cine stie?.......Cine poate sa stie, raspunse el luand-o inainte cu Ent pe umar, caceilalti sa nu vada cum plange si cum lacrimile lui se amesteca pe nisip cu bobii mari de apa.



Bibliografie:

Ioan Popa (n. 1 august 1955, satul Negreni, comuna Dîrmănești, județul Argeș, România) este un scriitor și jurnalist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A mai semnat sub pseudonimele Ioan Herald și Emil Țermure.

Este director fondator al Editurii Universul Românesc (înscrisă în România la 19 iulie 2005) și editor al publicației Universul Românesc, apărută în România.

Ioan Popa s-a născut într-o familie muncitorească. Părinții (Petre și Maria) au fost muncitori la Uzina de Automobile Pitești.

A urmat cursurile Liceului teoretic Nicolae Bălcescu din Pitești, secția umanistă. După absolvirea Școlii militare de ofițeri activi de tancuri Mihai Viteazul din Pitești a fost repartizat ca locotenent de tancuri la un regiment de tancuri din București. Licențiat al Facultății de Litere a Universității de Stat București. Între anii 1996-2000 este doctorand în literatură al Universității de Stat București. În anii 1982-1983 devine un cunoscut autor de literatură fantastică și SF din România. Începând cu anul 1985, intră în conflict cu propagandiștii militari comuniști și cu ierarhia militară de partid din Armată, cu toate că avea convingeri de stânga.

Este mutat disciplinar în diferite unități militare de muncă forțată, acolo unde se trimiteau de obicei ofițerii și subofițerii incomozi regimului comunist. Așa ajunge în colonia militară de muncă de pe Uranus (celebrul șantier ceaușist al Casei Poporului) din București. Aici cunoaște viața din coloniile comuniste de muncă pe care o va descrie mai târziu în volumul Robi pe Uranus ( Editura Humanitas, 1992).

După Revoluția din Decembrie 1989 este numit redactor la gazeta militară La datorie, care aparținea de Direcția Presă a Ministerului Apărării. De aici este îndepărtat doi ani mai târziu, din ordinul conducerii Ministerului Apărării, după ce publică la Editura Humanitas în aprilie 1992 volumul Robi pe Uranus, în care descrie infernul coloniilor de muncă din timpul dictaturii comuniste. Cartea produce un șoc în rândurile foștilor politruci comuniști ceaușiști din Armată. Membrii redacției gazetei La datorie, înaintează către ministrul Apărării cereri scrise individuale ca scriitorul să fie deferit Procuraturii Militare pentru „trădare de țară și divulgare de secret militar”. Scriitorul este anchetat de Corpul de Control al ministrului Apărării și este îndepărtat din Direcția de Presă a Armatei.

Organizațiile românești pentru apărarea drepturilor omului și mass-media se scufundă într-o tăcere profundă izolându-l mediatic pe autor și abandonându-l. Această atitudine va avea ca rezultat transformarea scriitorului într-un eurosceptic.

Singurii care vin în ajutorul scriitorului sunt revista 22 și dr. Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas. Revista 22 publică în numărul 129 din 23 iulie 1992 articolul Represalii asupra unui autor în care arată că apariția romanului Robi pe Uranus
„nu a însemnat pentru Ioan Popa o eliberare ci o reluare de la capăt a chinului, aidoma lui Sisif. Ioan Popa, prozator cu un talent confirmat, a fost înlăturat dintr-o redacție în care spiritul său critic mult prea pronunțat deranja. A fost înlăturat și mutat disciplinar la munca de jos pentru ca să nu mai aibă timp să scrie romane și ca să-i vină mintea la cap. Iată-l deci condamnat să-și poarte povara rostirii, prea sinceră și prea adevărată, reluând urcușul pe povârnișul unei existențe hăituite și fiind împins cu bună știință îndărăt în mijlocul plasei de păianjen a detractorilor și adversarilor săi””
—Revista 22 din 23 iulie 1992

. Cu toate acestea Biroul de Presă al Armatei ( BPA ), insistă și depune eforturi ca scriitorul să fie deferit Procuraturii Militare și dă publicității un comunicat în care spune :
„Lucrarea Robi pe Uranus este o lucrare aparținând genului de ficțiune. Excluderea lui Ioan Popa din redacția „La datorie” a fost consecința unor grave abateri de la disciplina militară, de la normele comportamentului civilizat. Dintre acestea amintim : numeroase absențe nemotivate de la program, atitudine arogantă și jignitoare, fals în acte publice, invective grosolane și declarația că i s-ar fi promis Premiul Herder. Acestea ar fi, credem, argumente suficiente pentru trecerea în rezervă a ofițerului și deferirea sa organelor de Justiție Militară. În ceea ce privește raportul între realitate și ficțiunea cărții ne rezervăm în continuare dreptul de a fi surprinși de amatorismul autorului.”
—Revista 22, 31 iulie 1992

.

Ioan Popa dă o replică la comunicatul respectiv printr-o scrisoare deschisă adresată Gabrielei Adameșteanu, redactor-șef la revista 22 în care spune:
„Biroul de Presă al Armatei dă publicității un comunicat în care arată că subsemnatul am fost îndepărtat din presa militară pentru „abateri grave de la disciplina militară”. Aduc la cunoștința opiniei publice că nu am lipsit niciodată nemotivat de la serviciu, nu am comis fals în acte publice, iar „invectivele grosolane”adresate redacției de mine sunt pure invenții. Nu am fost pedepsit în toată cariera mea militară decât o singură dată și în mod simbolic. În notările de serviciu am fost apreciat numai cu calificative maxime. Textul semnat de BPA reprezintă o jignire a bunului simț și a rațiunii superioare. Semnatarii unui asemenea „comunicat”se descalifică profesional. Consider gestul prin care ei au dat publicității materialul respectiv un gest iresponsabil din toate punctele de vedere.”
—Ioan Popa, revista 22 din 27 august 1992

.

În august 1992 Ioan Popa se transferă la Ministerul de Interne ca redactor la revista Poliția Română.

În anul 1993 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Începând cu sfârșitul anului 1999 starea sănătății i se deteriorează. Suferă mai multe internări succesive prin diferite spitale: Spitalul Colentina, Spitalul Militar Central București, Spitalul Gerota etc., internări totalizând circa un an de zile.

În decembrie 2001, grav bolnav de ulcer, rinichi și coxartroză bilaterală trece în rezervă cu gradul de locotenent-colonel, primind din partea statului o pensie militară.

Astăzi memorialul Robi pe Uranus este considerat una dintre mărturiile documentare privitoare la latura întunecată a dictaturii comuniste ceaușiste din România și este amintit în celebrul Raport al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (pagina 609, nota de subsol 49), document oficial al statului român, redactat sub coordonarea cunoscutului istoric Vladimir Tismăneanu.
Activitatea literară[modificare]

Debutează în literatură cu poezia Vis pe care o publică sub pseudonimul Emil Georgius în revista literară Luceafărul (nr. 746 din 14 august 1976). Tot în revista Luceafărul (nr. 1163 din 16 august 1984) îi va apare publicat un grupaj de 5 poezii sub același pseudonim, Emil Georgius. Este prezent în Almanahul Anticipația al revistei Știință și tehnică pe 1982 și 1983. Nuvela Comando, publicată în Anticipația 1983 primește în 1983 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură de anticipație. A publicat nuvele, povestiri fantastice și științifico-fantastice în reviste literare precum Argeș, Magazin, Viața Militară, Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului (SLAST), Supliment Police Magazin al revistei Poliția Română etc. Este inclus în antologii de proză SF precum O planetă numită anticipația (Editura Junimea, 1985) sau de poezie, precum Sub flamură de tricolor (Editura Militară, 1987). În 1990 devine membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Între 1992-2001 este redactor la revista Poliția Română a Ministerului de Interne. În anul 1993 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2005 fondează editura Universul românesc, având ca activitate principală editarea de cărți și publicații periodice. Primește aprobare din partea Guvernului României pentru folosirea denumirii de Universul românesc, în România neexistând atunci publicații sau edituri cu acest nume. Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) îi respinge toate încercările de înscriere a numelui Universul românesc în registrul OSIM. Ioan Popa a mai publicat ca ziarist, sub nume propriu sau pseudonime, peste o mie de materiale jurnalistice, multe din ele cu orientare spre stânga modernă (colecțiile pe anii 1990-1992 ale revistelor Viața Armatei, gazeta La datorie, Observatorul militar, colecția pe anii 1992-2001 ale revistei Poliția Română și colecția pe anii 2008-2010 a revistei Universul Românesc). A publicat de asemenea, poezie in revistele Viața Armatei, La datorie, Poliția Română și volumul de poezie Scrisoare către Pacepa (editura Universul Românesc, 2006).

Opere publicate


Dincolo de timp (povestiri fantastice, Editura Militară, 1989)
Negustorii de război (povestiri științifico-fantastice, Editura Aldomars, 1990)
Robi pe Uranus (memorial, Editura Humanitas, 1992)
Întoarcerea din exil (povestiri fantastice, Editura Rotary, 1994)
Scrisoare către Pacepa (versuri, Editura Universul Românesc, 2006)
A șaptea dictatură (Editura Universul Românesc, 2007)
Robi pe Uranus, roman, ediția a 2-a revizuită și adăugită (editura Humanitas, 2012, 360 pagini)


Distincții
Premiul Uniunii Scriitorilor (anul 1983)
Ordinul Meritul Militar (anul 1999)
Premiul III la cea de-a XIII-a Conferință de anticipație (anul 1983)


Aprecieri critice

„Dl Ioan Popa a publicat până acum trei cărți și stilul lui epic oscilează între fantasticul de tip voiculescian și literatura SF, gen în care prozatorul s-a remarcat, fiind distins chiar cu un important premiu literar, Premiul Uniunii Scriitorilor.”
Academician Eugen Simion - critic literar (din recomandarea pentru primirea în Uniunea Scriitorilor din România, anul 1992).

„Deși nu am calitatea de critic literar, îmi permit să sugerez că singur ultimul roman, Robi pe Uranus, publicat de dl Ioan Popa, îl recomandă pe autor pentru calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. Sunt pagini în acest volum care ar merita incluse, pentru valoarea lor, în manualele școlare.”
Gabriel Liiceanu (din recomandarea pentru primirea în Uniunea Scriitorilor din România, anul 1992).

„Surprinde la Ioan Popa știința de a crea fantasticul. În cele mai bune proze ale sale trecerea de la real la fabulos se petrece pe nesimțite. Cititorul, captivat, se trezește deodată în povestire. Fantasticul este însă un teritoriu la a cărui statornicire talentul singur nu ajunge. Pentru a nu lăsa impresia de artificialitate, el cere credință în lumea inventată. Și Ioan Popa crede în personajele și întâmplările prozei sale.”
Ion Cristoiu, critic literar și scriitor, citat din volumul Dincolo de timp, editura Militară, 1989, coperta IV.

„Ioan Popa este un povestitor prin excelență. Tinctura fantastică ar trimite spre Vasile Voiculescu, iar căderea fără veste în fantastic ar trimite spre Mircea Eliade. Sigur, autorul a auzit povestiri tenebroase, din acelea care, parafrazându-l pe Minulescu, nu sunt făcute să fie citite noaptea. Peste tot și peste toate însă guvernează plăcerea de a povest. În povestirea Vânătoarea secretă primează o anumită poezie nostalgică a amurgirii inevitabile, un contorsionat, răvășitor amestec de planuri al perceperii vieții. Ioan Popa este un prozator despre care, nu mă îndoiesc, se va mai vorbi”
Victor Atanasiu, Primatul povestirii, Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului, 27 mai 1989

„Ioan Popa are vocație de povestitor și cele mai bune proze ale sale arată că linia parabolică îl avantajează”
Mircea Dinutz, Un alt Han al Ancuței, revista Luceafărul, 2 septembrie 1989

„Ioan Popa este unul dintre puținii tineri ofițeri talentați ai Armatei noastre (dacă nu cumva chiar singurul) care au reușit să debuteze editorial în ultimii ani, să treacă, adică, prin complicatul baraj administrativ și ideologic impus abuziv tuturor celor nou sosiți la poalele Golgotei literaturii, mai ales dacă ei purtau uniforma Armatei. Peste aceasta, din câte cunoaștem, Ioan Popa a trebuit să se lupte continuu cu optica dogmatică a unor ierarhii. Volumul Dincolo de timp și alte povestiri publicate prin diferite reviste și ziare îl anunță pe Ioan Popa ca pe un prozator original. El știe bine și lecția buzzattiană a mutării punctului, a surprinderii mutării punctului imperceptibil în locul în care realul comunică și cu metafizicul.”
Vasile Preda, scriitor, redactor la Viața Armatei, martie 1990

„Despre armată și ofițerii din timpul dictaturii ceaușiste a scris o carte Ioan Popa. Cartea se numește Robi pe Uranus și a apărut la Humanitas. Uranus era numele de cod al Casei Poporului. Ioan Popa ne avertizează că a modificat doar câteva din numele ofițerilor bestiali: Mircea Gureșan, Lixandru Mihail, Victor Drumeza, Vasiliu, Șoșu. Unii dintre ei, foști secretari de partid, se ocupă azi cu educația patriotică în Armată. Să ne mai mirăm? (…) Zeci de mii de soldați și concentrați lucrează aici ani în șir, de dimineață până noaptea, cu o mâncare proastă, adesea cu viermi în ea, murdari, într-o promiscuitate mizeră. Bătăile se țin lanț, bețiile sunt la ordinea zilei, cazurile de sinucidere se înmulțesc. Ofițerii stau blocați în șantier ca la închisoare. Cartea are multe secvențe memorabile prin absurditatea și tragismul lor. E multă viață în acest roman. E multă viață chinuită, amărâtă, dezrădăcinată. Dar cei care vor citi această carte vor rămâne impresionați de imensa sete de viață decentă și curată a autorului și a celor ca el. Cartea lui Ioan Popa este o carte adevărată. Ea trăiește nu numai prin spectaculosul întâmplărilor, nu numai prin ineditul temei, un fel de amintiri din Casa Morților ci și prin modul în care autorul a valorificat stilistic acest material copleșitor. Ioan Popa este un scriitor adevărat, unul dintre primii scriitori relevați de literatura de sertar”
Tia Șerbănescu, O carte cutremurătoare, ziarul România Liberă, 9 aprilie 1992

„Citind șocantul volum al lui Ioan Popa, cartea Robi pe Uranus, ai impresia că autorul a jucat cu noi un joc înfricoșător, a scos respirația din noi timp de două ore (atât durează lectura cărții), apoi ne-a pus-o la loc și a zis:-Acum respirați! Respirați, vă rog!”
Vasile Stan, Armata României, 18 martie 1992

„Prin recenta apariție a volumului-document ce poartă semnătura lui Ioan Popa, Editura Humanitas reușește să întredeschidă copertele celui mai întunecat dosar al ultimului deceniu de coșmar comunist. Tulburătoarea depoziție cuprinsă în volumul Robi pe Uranus atinge pe lângă valențele unei scriituri bine conduse consistența unui rechizitoriu îndelung așteptat. Prin noua sa prezență în sfera editorială Ioan Popa conturează răspicat în paginile sale un nou tip de acuzare deschisă pentru iminentul proces al comunismului și cartea lui promite să devină un best-seller”

Cristian Pavel, Cum s-a ridicat Casa Poporului, Flacăra, 31 martie 1992
„Forța de șoc a textului lui Ioan Popa este indubitabilă. Scrisă febril, dar concis, într-o frazare de verdict, documentată la modul coșmaresc, Robi pe Uranus e menită parcă să prefațeze procesul unei lumi de ororile în care am fost sistematic ținuți de-o parte: lumea ierarhiei de partid militare care nu a fost altceva decât o lume a umilirii și vinovăției asumate cu cinism ori cu profitabilă obediență”
ziarul Cotidianul, La Casa Republicii, 30 martie 1992





Bibliografie preluata de pe
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Popa_(scriitor)