 |
| Marcel Luca (in stanga imaginii 1946 - 27 aprilie 2013) |
Calificativ: 10
"Cu puţin înainte de ivirea zorilor,
forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se dilueze.
Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau
una câte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt şi transport
şi, purtate de dieselurile ce bâzâiau surd, coborau pe rampele adăposturilor
subterane. În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaştinilor aflate spre
sud, în valea Stanley, pe care oamenii adunaţi pe platoul de apel de lângă
pista numărul doi le combăteau îngreţoşaţi aspirând fumul aspru al ţigărilor.
Exclamaţii şi înjurături rostite în mai multe limbi erau înăbuşite de tropăitul
bocancilor grei. Măturând cu farurile ierburile cenuşii, incerte, o maşină de
teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră nişte comenzi
scurte, la care, ridicându-şi armele de pe jos şi potri-vindu-şi cu iuţeală
accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbaţi încremeniră în cele din
urmă în rânduri verzui, compacte. Jeep-ul frână brusc şi parcă lansat de forţa
inerţială a smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră
cu o uşurinţă de necrezut pentru un individ atât de solid şi îndesat. Aproape
concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona prezentarea
onorului la comandant, colonelul chemă ofiţerii şi subofiţerii la el, pentru a
preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii. MacGregor, pilotul celui de-al
treilea elicopter de desant, privea distrat prin plafonul transparent al
carlingei sclipitoarele constelaţii ale cerului austral. Îşi plecă ochii spre
dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor şi frunzărea
cu nervozitate hărţile de navigaţie. - Ei, ce spui de ideea boss-ului? rosti în
cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l cureţe în sfârşit vreun
glonţ comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu gândul să-l fenteze pe
Lucifer şi să-i ia locul! He, he, he! râse el încântat de propria-i glumă. - De
ce râzi? tresări copilotul. Avea o faţă de adolescent, prelungă, cu ochi albaştri
în care tălăzuiau undele întunecate ale unor tainice nelinişti. - He, he! Mi-l
imaginam pe Schroeder-Hiena conducând iadul în urma unui puci militar!...
Şi-apoi... Ha, ha!... Şi-apoi declarând Raiul spaţiul său vital! Celălalt se
enervă: - Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca naţiune? Ce-i tot dai cu
spaţiul său vital! - Hai, nu fi copil! Doar ştii că n-am prejudecăţi din astea,
zise scoţianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate
extremă, plătită în dolari şi nu în ranzi sud-africani, depusă corect în
Elveţia, mă şi văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfântului Petru...
Meditam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a arunca în
aer barajul natural dintre lacul Wandoo şi valea aceea ocrotită de junglă unde
e dispersată tabăra coloraţilor... Dar ce ai?! Parcă ţi-ar părea rău că după
şase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfârşit la apă, şi încă la propriu... -
Nu!... Nu mă gândeam la asta, răspunse copilotul, flutu-rându-şi o mână a
nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest
lac Wandoo... - Se trezeşte în tine Herr Doktor Ludwig Repka, universitarul de
la Heidelberg! exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea?
Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreţ prea puţin ascuns, faţa pistruiată de
roşcovan rotofei şi cam mărginit. Îl ştia superstiţios şi o ocazie ca asta nu
trebuia să-i scape: - Dacă n-aş fi schimbat fără voia mea cariera universitară
pentru cinstea de a conduce hârbul ăsta, le-aş fi vorbit studenţilor mei despre
cele trei mari state care existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo,
Lunda şi Gola-an-Dango... - Ei, pe dracu?! făcu celălalt neîncrezător. Erau
negrii capabili de aşa ceva? - Mai mult decât atât: aveau o civilizaţie cu
adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani
pentru a înfrânge rezistenţa lor organizată... - Mda, rezistă ei şi-acum, şi
încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia? Ludwig Repka strivi cu dosul
palmei un ţânţar uriaş care zumzăia înnebunit deasupra cadranului fosforescent
al busolei giro-magnetice. - Zona în centrul căreia se află lacul şi valea
Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală
inexpugnabilă. Cu toate acestea, ambiţioşi, portughezii se străduiau neîncetat
să pătrundă până acolo, dar toate expediţiile piereau aproape fără urmă. -
Chiar aşa? - Legenda, care e foarte răspândită printre angolezi, susţine că
atunci când unităţile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el
se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruţare... - Eh, poveşti!
Cine dracu mai crede în pasărea Rok, cea cu dinţii de oţel? se hlizi fără prea
multă convingere MacGregor. - Adevărul e că uneori mai scăpa cu viaţă câte un
militar, sau câte un călugăr, dar erau atât de zdruncinaţi la minte, încât
relatările lor erau socotite ca manifestarea unei boli psihice specifice acelor
locuri. Cu toţii susţineau că văzuseră pasărea înălţându-se, iar în faţa slavei
ei, spadele şi lăncile, platoşele şi muschetele se prefăceau în pulbere
fumegândă... MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată,
zbătându-se uşor. - Mai ştii de ce vrăjitorii sunt în stare negrii ăştia?!
Uite, îmi povestea un timp cam trăsnit, într-un bar din Windhoek... Brusc,
apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Şi-au acoperit dintr-o
mişcare urechile cu monstruoasele căşti antifon, degetele, abile, apăsau
butoane, conectau circuite, declanşau sclipirea măruntă şi colorată a
luminiţelor de control, rosteau cu voce metalică în interfoane cifre şi cuvinte
magice ce terzeau la viaţă unealta lor de război. MacGregor, pilotul celui
de-al treilea elicopter de desant, porni motoarele, apoi se aplecă spre stânga,
pentru a privi şirul lung de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziţi de
zgomot şi înfioraţi de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de
sustentaţie, urcau anonimi, unul câte unul, în pântecul vibrând al aparatului.
Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia la câteva grade mai spre vest a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac. - Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele şaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi. Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie. Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în situaţia existenţei unui punct de foc al inamicului, unităţile de desant executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata pentru intervenţie. “Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. “Executaţi operaţiunea Sisal!” Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor. Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame. Învolburate, apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năpraznică a viiturii. Din cel de-al treilea elicopter de desant, ce patrula, singur acum, în latura sudică a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin lentilele cu filtre speciale ale ochelarilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei de baltă. Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor: - Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii... Natürlich! Numai ruşii... - Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor. Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la afrikaans, limba patriei sale de adopţiune. - Dracu’ ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse derutat scoţianului. Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti: - Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!... Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor trei planuri de direcţie acoperită încă parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de asalt, suspendat la vreo două sute de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă. - E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a carlingii. În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a caracsei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol. Înălţimea mică, de zece-cincisprezece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, MacGregor şi Ludwig Repka, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub strat de apă în care vegetaţia punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură. Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă cu glas răguşit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului. - Să plecăm, Ludwig... Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură... S-o ştergem dracului! Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor. - Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei. Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo. Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau cu uluire cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, după o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.
*
Pentru cei doi bărbaţi, zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înşirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul pietros, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se, ajunseră în nordul deşertului Namib. Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în ceaţa care se destrăma încet, văzură, la numai câţiva metri depărtare, fâşiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi. Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său: - Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!... Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare, avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namib... Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia cu repeziciune. - Un automobil! răcni Ludwig sărind în picioare şi flutu-rându-şi mâinile deasupra capului. O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire: - Ce-i cu voi?! De unde veniţi? întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare. Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită: - Apă! Dă-ne puţină apă... Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite. - Hei, negrule, ne duci şi pe noi? - Unde? şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care care se zăreau doar ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă. - Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară... Tânărul se urcă la locul său şi, acţionând un mecanism, basculă vertical poertierele din spate. Cei doi bărbaţi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, capota se etanşeiză şi vehiculul demară lin. Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viaţă redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte. Mai multe clipe după convorbire, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă: - Cu cine ai vorbit, băiete? - Cu poliţia rutieră... - O.K. După mai puţin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor ce aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseaua. Trei negri înalţi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi şi cu inimile strânse. - Cine sunteţi? întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful celorlalţi, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară. Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă: - Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein... - ...Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui. - Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N’dola. Veţi veni cu noi... La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă parcă cu indiferenţă: - Veniţi din misiunea Wandoo? - Da, da! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil! - Ooo! Pasărea..., şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără nume. Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi Ludwig cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază. Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două nivele. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N’dola, spuse cu tulburare în glas: - Domnule, cred că am ghicit... Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea? Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî: - Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia e independentă încă din secolul trecut. Vă veţi obişnui cu gândul... Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat nouăsprezece cazuri. - Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul său păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită: - Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!... - Gura, soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei. Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder. - Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse el în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră... "
Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia la câteva grade mai spre vest a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac. - Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele şaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi. Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie. Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în situaţia existenţei unui punct de foc al inamicului, unităţile de desant executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata pentru intervenţie. “Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. “Executaţi operaţiunea Sisal!” Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor. Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame. Învolburate, apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năpraznică a viiturii. Din cel de-al treilea elicopter de desant, ce patrula, singur acum, în latura sudică a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin lentilele cu filtre speciale ale ochelarilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei de baltă. Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor: - Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii... Natürlich! Numai ruşii... - Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor. Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la afrikaans, limba patriei sale de adopţiune. - Dracu’ ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse derutat scoţianului. Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti: - Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!... Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor trei planuri de direcţie acoperită încă parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de asalt, suspendat la vreo două sute de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă. - E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a carlingii. În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a caracsei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol. Înălţimea mică, de zece-cincisprezece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, MacGregor şi Ludwig Repka, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub strat de apă în care vegetaţia punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură. Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă cu glas răguşit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului. - Să plecăm, Ludwig... Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură... S-o ştergem dracului! Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor. - Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei. Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo. Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau cu uluire cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, după o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.
*
Pentru cei doi bărbaţi, zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înşirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul pietros, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se, ajunseră în nordul deşertului Namib. Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în ceaţa care se destrăma încet, văzură, la numai câţiva metri depărtare, fâşiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi. Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său: - Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!... Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare, avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namib... Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia cu repeziciune. - Un automobil! răcni Ludwig sărind în picioare şi flutu-rându-şi mâinile deasupra capului. O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire: - Ce-i cu voi?! De unde veniţi? întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare. Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită: - Apă! Dă-ne puţină apă... Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite. - Hei, negrule, ne duci şi pe noi? - Unde? şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care care se zăreau doar ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă. - Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară... Tânărul se urcă la locul său şi, acţionând un mecanism, basculă vertical poertierele din spate. Cei doi bărbaţi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, capota se etanşeiză şi vehiculul demară lin. Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viaţă redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte. Mai multe clipe după convorbire, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă: - Cu cine ai vorbit, băiete? - Cu poliţia rutieră... - O.K. După mai puţin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor ce aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseaua. Trei negri înalţi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi şi cu inimile strânse. - Cine sunteţi? întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful celorlalţi, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară. Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă: - Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein... - ...Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui. - Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N’dola. Veţi veni cu noi... La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă parcă cu indiferenţă: - Veniţi din misiunea Wandoo? - Da, da! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil! - Ooo! Pasărea..., şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără nume. Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi Ludwig cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază. Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două nivele. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N’dola, spuse cu tulburare în glas: - Domnule, cred că am ghicit... Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea? Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî: - Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia e independentă încă din secolul trecut. Vă veţi obişnui cu gândul... Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat nouăsprezece cazuri. - Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul său păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită: - Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!... - Gura, soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei. Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder. - Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse el în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră... "
Marcel Luca
s-a născut la 1 iulie 1946, la Ianova, judeţul Timiş. După studiile
liceale a funcţionat ca tehnician la Oficiul de Studii Pedologice şi
Agrochimice Timişoara pînă în anul 1995, cînd devine editorialist la
revista cu profil agricol Anotimpuri, pînă în anul 2005.
A fost unul dintre membri de început ai
cenaclului „H.G.Wells” din Timişoara (1969), al cărui secretar literar a
fost între anii 1970-1978, fiind (împreună cu Cornel Secu) editorul
primului fanzin tipărit din România, Paradox (nov. 1972). Debutează în Colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice nr. 382/1970. A publicat proză, eseuri, recenzii şi bibliografii în Paradox, Helion, Biblioteca Nova, Omicron, Amfiteatru, Vatra, Almanahul Anticipaţia, Almanahul Helion, Forum studenţesc etc. A publicat proză SF în antologiile: Alpha – O antologie a literaturii de anticipaţie româneşti (Scrisul românesc, Craiova, 1983), Avertisment pentru liniştea planetei (Albatros, Bucureşti, 1985), Timpul este umbra noastră – o antologie a anticipaţiei româneşti (editor: Cornel Robu, Dacia, Cluj, 1991), La orizont această constelaţie (Albatros, Bucureşti, 1990), Anatomia unei secunde
(Facla, Timişoara, 1990). A fost distins cu numeroase premii la
Convenţiile naţionale ale cenaclurilor SF, iar în 1980 a primit Premio
Europa pentru scenariu BD (pentru colaborarea sa cu Sandu Florea), la
Stresa, Italia. A fost întemeietorul „Fundaţiei Europene, Fictive şi
Aeriene Marcel Luca şi ciracii lui”, care de aproape două decenii este
prezentă la toate manifestările festive ale sefiştilor timişoreni precum
Trăznălioanele şi Revelioanele SF.
Volume publicate: Vreau să fiu cosmonaut, versuri (Sport-turism, Bucureşti, 1973), Tică automobilist, versuri (Sport-turism, Bucureşti, 1975), Tactică şi strategie, povestiri SF (Marineasa, Timişoara, 1998 şi pe site-ul clubului H.G. Wells), Ghin a lu’ Lunghin şi dilemele Tranziţiei, poezii în grai bănăţean (Marineasa, Timişoara, 1998 şi pe site-ul Bibliotecii Judetene Timiş), Fascinaţia calendarului – Jurnal eclectic, eseuri jurnalistice (Marineasa, 2000), Coctail cvasisatiric în stihuri şi proză (Marineasa, 2000), Panoptic al comunelor bănăţene din perspectivă pedologică, în colab. cu Dorin Ţărău, lucrare ştiinţifică (Marineasa”, 2002 şi, secvenţial, pe Internet).
Cu
puţin înainte de ivirea zorilor, forfota din interiorul bazei aeriene
de la Ohopoho păru să se diinueze. Autocisternele lungi, fantomatice în
culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de
alimentare ale elicopterelor de asalt şi transport şi, purtate de
dieselurile ce bâzâiau surd, coborau pe rampele adăposturilor subterane.
În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaştinilor aflate spre sud,
în valea Stanley, pe care oamenii adunaţi pe platoul de apel de lângă
pista numărul doi le combăteau îngreţoşaţi aspirând fumul aspru al
ţigărilor. Exclamaţii şi înjurături rostite în mai multe limbi erau
înăbuşite de tropăitul bocancilor grei. Măturând cu farurile ierburile
cenuşii, incerte, o maşină de teren se apropia dinspre capătul benzii
betonate. Se auziră nişte comenzi scurte, la care, ridicându-şi armele
de pe jos şi potri-vindu-şi cu iuţeală accesoriile echipamentului, cei
trei sute de bărbaţi încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui,
compacte. Jeep-ul frână brusc şi parcă lansat de forţa inerţială a
smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră cu o
uşurinţă de necrezut pentru un individ atât de solid şi îndesat.
Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona
prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofiţerii şi
subofiţerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale
misiunii. MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant,
privea distrat prin plafonul transparent al carlingei sclipitoarele
constelaţii ale cerului austral. Îşi plecă ochii spre dreapta: copilotul
său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor şi frunzărea cu
nervozitate hărţile de navigaţie. - Ei, ce spui de ideea boss-ului?
rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l cureţe în
sfârşit vreun glonţ comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu
gândul să-l fenteze pe Lucifer şi să-i ia locul! He, he, he! râse el
încântat de propria-i glumă. - De ce râzi? tresări copilotul. Avea o
faţă de adolescent, prelungă, cu ochi albaştri în care tălăzuiau undele
întunecate ale unor tainice nelinişti. - He, he! Mi-l imaginam pe
Schroeder-Hiena conducând iadul în urma unui puci militar!... Şi-apoi...
Ha, ha!... Şi-apoi declarând Raiul spaţiul său vital! Celălalt se
enervă: - Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca naţiune? Ce-i tot dai
cu spaţiul său vital! - Hai, nu fi copil! Doar ştii că n-am prejudecăţi
din astea, zise scoţianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de
periculozitate extremă, plătită în dolari şi nu în ranzi sud-africani,
depusă corect în Elveţia, mă şi văd lovind primul cu o bazooka în poarta
Sfântului Petru... Meditam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a
Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo şi valea
aceea ocrotită de junglă unde e dispersată tabăra coloraţilor... Dar ce
ai?! Parcă ţi-ar părea rău că după şase raiduri fără rezultat îi băgăm
în sfârşit la apă, şi încă la propriu... - Nu!... Nu mă gândeam la asta,
răspunse copilotul, flutu-rându-şi o mână a nepăsare. Mi-am amintit
însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo... - Se
trezeşte în tine Herr Doktor Ludwig Repka, universitarul de la
Heidelberg! exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea?
Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreţ prea puţin ascuns, faţa pistruiată
de roşcovan rotofei şi cam mărginit. Îl ştia superstiţios şi o ocazie
ca asta nu trebuia să-i scape: - Dacă n-aş fi schimbat fără voia mea
cariera universitară pentru cinstea de a conduce hârbul ăsta, le-aş fi
vorbit studenţilor mei despre cele trei mari state care existau în
sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Lunda şi Gola-an-Dango... -
Ei, pe dracu?! făcu celălalt neîncrezător. Erau negrii capabili de aşa
ceva? - Mai mult decât atât: aveau o civilizaţie cu adevărat
înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani
pentru a înfrânge rezistenţa lor organizată... - Mda, rezistă ei
şi-acum, şi încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia? Ludwig Repka
strivi cu dosul palmei un ţânţar uriaş care zumzăia înnebunit deasupra
cadranului fosforescent al busolei giro-magnetice. - Zona în centrul
căreia se află lacul şi valea Wandoo este o regiune subecuatorială,
împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate acestea,
ambiţioşi, portughezii se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo,
dar toate expediţiile piereau aproape fără urmă. - Chiar aşa? - Legenda,
care e foarte răspândită printre angolezi, susţine că atunci când
unităţile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el se
ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruţare... - Eh, poveşti!
Cine dracu mai crede în pasărea Rok, cea cu dinţii de oţel? se hlizi
fără prea multă convingere MacGregor. - Adevărul e că uneori mai scăpa
cu viaţă câte un militar, sau câte un călugăr, dar erau atât de
zdruncinaţi la minte, încât relatările lor erau socotite ca manifestarea
unei boli psihice specifice acelor locuri. Cu toţii susţineau că
văzuseră pasărea înălţându-se, iar în faţa slavei ei, spadele şi
lăncile, platoşele şi muschetele se prefăceau în pulbere fumegândă...
MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată,
zbătându-se uşor. - Mai ştii de ce vrăjitorii sunt în stare negrii
ăştia?! Uite, îmi povestea un timp cam trăsnit, într-un bar din
Windhoek... Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent.
Şi-au acoperit dintr-o mişcare urechile cu monstruoasele căşti antifon,
degetele, abile, apăsau butoane, conectau circuite, declanşau sclipirea
măruntă şi colorată a luminiţelor de control, rosteau cu voce metalică
în interfoane cifre şi cuvinte magice ce terzeau la viaţă unealta lor de
război. MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant,
porni motoarele, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi şirul lung
de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziţi de zgomot şi înfioraţi de
aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentaţie, urcau
anonimi, unul câte unul, în pântecul vibrând al aparatului.
Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia la câteva grade mai spre vest a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac. - Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele şaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi. Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie. Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în situaţia existenţei unui punct de foc al inamicului, unităţile de desant executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata pentru intervenţie. “Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. “Executaţi operaţiunea Sisal!” Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor. Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame. Învolburate, apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năpraznică a viiturii. Din cel de-al treilea elicopter de desant, ce patrula, singur acum, în latura sudică a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin lentilele cu filtre speciale ale ochelarilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei de baltă. Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor: - Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii... Natürlich! Numai ruşii... - Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor. Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la afrikaans, limba patriei sale de adopţiune. - Dracu’ ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse derutat scoţianului. Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti: - Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!... Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor trei planuri de direcţie acoperită încă parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de asalt, suspendat la vreo două sute de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă. - E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a carlingii. În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a caracsei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol. Înălţimea mică, de zece-cincisprezece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, MacGregor şi Ludwig Repka, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub strat de apă în care vegetaţia punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură. Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă cu glas răguşit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului. - Să plecăm, Ludwig... Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură... S-o ştergem dracului! Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor. - Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei. Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo. Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau cu uluire cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, după o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.
*
Pentru cei doi bărbaţi, zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înşirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul pietros, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se, ajunseră în nordul deşertului Namib. Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în ceaţa care se destrăma încet, văzură, la numai câţiva metri depărtare, fâşiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi. Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său: - Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!... Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare, avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namib... Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia cu repeziciune. - Un automobil! răcni Ludwig sărind în picioare şi flutu-rându-şi mâinile deasupra capului. O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire: - Ce-i cu voi?! De unde veniţi? întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare. Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită: - Apă! Dă-ne puţină apă... Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite. - Hei, negrule, ne duci şi pe noi? - Unde? şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care care se zăreau doar ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă. - Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară... Tânărul se urcă la locul său şi, acţionând un mecanism, basculă vertical poertierele din spate. Cei doi bărbaţi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, capota se etanşeiză şi vehiculul demară lin. Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viaţă redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte. Mai multe clipe după convorbire, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă: - Cu cine ai vorbit, băiete? - Cu poliţia rutieră... - O.K. După mai puţin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor ce aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseaua. Trei negri înalţi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi şi cu inimile strânse. - Cine sunteţi? întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful celorlalţi, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară. Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă: - Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein... - ...Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui. - Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N’dola. Veţi veni cu noi... La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă parcă cu indiferenţă: - Veniţi din misiunea Wandoo? - Da, da! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil! - Ooo! Pasărea..., şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără nume. Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi Ludwig cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază. Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două nivele. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N’dola, spuse cu tulburare în glas: - Domnule, cred că am ghicit... Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea? Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî: - Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia e independentă încă din secolul trecut. Vă veţi obişnui cu gândul... Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat nouăsprezece cazuri. - Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul său păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită: - Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!... - Gura, soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei. Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder. - Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse el în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră... - See more at: http://www.hgwells.ro/maidanul-cu-extraterestri/povestiri/marcel-luca-lacul-pasarii-wandoo#sthash.M4lVjZYI.dpuf
Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia la câteva grade mai spre vest a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac. - Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele şaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi. Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie. Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în situaţia existenţei unui punct de foc al inamicului, unităţile de desant executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata pentru intervenţie. “Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. “Executaţi operaţiunea Sisal!” Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor. Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame. Învolburate, apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năpraznică a viiturii. Din cel de-al treilea elicopter de desant, ce patrula, singur acum, în latura sudică a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin lentilele cu filtre speciale ale ochelarilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei de baltă. Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor: - Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii... Natürlich! Numai ruşii... - Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor. Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la afrikaans, limba patriei sale de adopţiune. - Dracu’ ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse derutat scoţianului. Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti: - Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!... Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor trei planuri de direcţie acoperită încă parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de asalt, suspendat la vreo două sute de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă. - E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a carlingii. În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a caracsei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol. Înălţimea mică, de zece-cincisprezece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, MacGregor şi Ludwig Repka, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub strat de apă în care vegetaţia punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură. Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă cu glas răguşit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului. - Să plecăm, Ludwig... Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură... S-o ştergem dracului! Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor. - Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei. Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo. Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau cu uluire cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, după o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.
*
Pentru cei doi bărbaţi, zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înşirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul pietros, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se, ajunseră în nordul deşertului Namib. Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în ceaţa care se destrăma încet, văzură, la numai câţiva metri depărtare, fâşiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi. Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său: - Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!... Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare, avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namib... Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia cu repeziciune. - Un automobil! răcni Ludwig sărind în picioare şi flutu-rându-şi mâinile deasupra capului. O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire: - Ce-i cu voi?! De unde veniţi? întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare. Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită: - Apă! Dă-ne puţină apă... Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite. - Hei, negrule, ne duci şi pe noi? - Unde? şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care care se zăreau doar ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă. - Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară... Tânărul se urcă la locul său şi, acţionând un mecanism, basculă vertical poertierele din spate. Cei doi bărbaţi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, capota se etanşeiză şi vehiculul demară lin. Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viaţă redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte. Mai multe clipe după convorbire, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă: - Cu cine ai vorbit, băiete? - Cu poliţia rutieră... - O.K. După mai puţin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor ce aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseaua. Trei negri înalţi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi şi cu inimile strânse. - Cine sunteţi? întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful celorlalţi, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară. Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă: - Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein... - ...Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui. - Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N’dola. Veţi veni cu noi... La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă parcă cu indiferenţă: - Veniţi din misiunea Wandoo? - Da, da! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil! - Ooo! Pasărea..., şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără nume. Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi Ludwig cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază. Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două nivele. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N’dola, spuse cu tulburare în glas: - Domnule, cred că am ghicit... Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea? Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî: - Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia e independentă încă din secolul trecut. Vă veţi obişnui cu gândul... Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat nouăsprezece cazuri. - Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul său păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită: - Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!... - Gura, soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei. Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder. - Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse el în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră... - See more at: http://www.hgwells.ro/maidanul-cu-extraterestri/povestiri/marcel-luca-lacul-pasarii-wandoo#sthash.M4lVjZYI.dpuf
Cu
puţin înainte de ivirea zorilor, forfota din interiorul bazei aeriene
de la Ohopoho păru să se diinueze. Autocisternele lungi, fantomatice în
culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de
alimentare ale elicopterelor de asalt şi transport şi, purtate de
dieselurile ce bâzâiau surd, coborau pe rampele adăposturilor subterane.
În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaştinilor aflate spre sud,
în valea Stanley, pe care oamenii adunaţi pe platoul de apel de lângă
pista numărul doi le combăteau îngreţoşaţi aspirând fumul aspru al
ţigărilor. Exclamaţii şi înjurături rostite în mai multe limbi erau
înăbuşite de tropăitul bocancilor grei. Măturând cu farurile ierburile
cenuşii, incerte, o maşină de teren se apropia dinspre capătul benzii
betonate. Se auziră nişte comenzi scurte, la care, ridicându-şi armele
de pe jos şi potri-vindu-şi cu iuţeală accesoriile echipamentului, cei
trei sute de bărbaţi încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui,
compacte. Jeep-ul frână brusc şi parcă lansat de forţa inerţială a
smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră cu o
uşurinţă de necrezut pentru un individ atât de solid şi îndesat.
Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona
prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofiţerii şi
subofiţerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale
misiunii. MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant,
privea distrat prin plafonul transparent al carlingei sclipitoarele
constelaţii ale cerului austral. Îşi plecă ochii spre dreapta: copilotul
său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor şi frunzărea cu
nervozitate hărţile de navigaţie. - Ei, ce spui de ideea boss-ului?
rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l cureţe în
sfârşit vreun glonţ comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu
gândul să-l fenteze pe Lucifer şi să-i ia locul! He, he, he! râse el
încântat de propria-i glumă. - De ce râzi? tresări copilotul. Avea o
faţă de adolescent, prelungă, cu ochi albaştri în care tălăzuiau undele
întunecate ale unor tainice nelinişti. - He, he! Mi-l imaginam pe
Schroeder-Hiena conducând iadul în urma unui puci militar!... Şi-apoi...
Ha, ha!... Şi-apoi declarând Raiul spaţiul său vital! Celălalt se
enervă: - Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca naţiune? Ce-i tot dai
cu spaţiul său vital! - Hai, nu fi copil! Doar ştii că n-am prejudecăţi
din astea, zise scoţianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de
periculozitate extremă, plătită în dolari şi nu în ranzi sud-africani,
depusă corect în Elveţia, mă şi văd lovind primul cu o bazooka în poarta
Sfântului Petru... Meditam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a
Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo şi valea
aceea ocrotită de junglă unde e dispersată tabăra coloraţilor... Dar ce
ai?! Parcă ţi-ar părea rău că după şase raiduri fără rezultat îi băgăm
în sfârşit la apă, şi încă la propriu... - Nu!... Nu mă gândeam la asta,
răspunse copilotul, flutu-rându-şi o mână a nepăsare. Mi-am amintit
însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo... - Se
trezeşte în tine Herr Doktor Ludwig Repka, universitarul de la
Heidelberg! exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea?
Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreţ prea puţin ascuns, faţa pistruiată
de roşcovan rotofei şi cam mărginit. Îl ştia superstiţios şi o ocazie
ca asta nu trebuia să-i scape: - Dacă n-aş fi schimbat fără voia mea
cariera universitară pentru cinstea de a conduce hârbul ăsta, le-aş fi
vorbit studenţilor mei despre cele trei mari state care existau în
sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Lunda şi Gola-an-Dango... -
Ei, pe dracu?! făcu celălalt neîncrezător. Erau negrii capabili de aşa
ceva? - Mai mult decât atât: aveau o civilizaţie cu adevărat
înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani
pentru a înfrânge rezistenţa lor organizată... - Mda, rezistă ei
şi-acum, şi încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia? Ludwig Repka
strivi cu dosul palmei un ţânţar uriaş care zumzăia înnebunit deasupra
cadranului fosforescent al busolei giro-magnetice. - Zona în centrul
căreia se află lacul şi valea Wandoo este o regiune subecuatorială,
împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate acestea,
ambiţioşi, portughezii se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo,
dar toate expediţiile piereau aproape fără urmă. - Chiar aşa? - Legenda,
care e foarte răspândită printre angolezi, susţine că atunci când
unităţile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el se
ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruţare... - Eh, poveşti!
Cine dracu mai crede în pasărea Rok, cea cu dinţii de oţel? se hlizi
fără prea multă convingere MacGregor. - Adevărul e că uneori mai scăpa
cu viaţă câte un militar, sau câte un călugăr, dar erau atât de
zdruncinaţi la minte, încât relatările lor erau socotite ca manifestarea
unei boli psihice specifice acelor locuri. Cu toţii susţineau că
văzuseră pasărea înălţându-se, iar în faţa slavei ei, spadele şi
lăncile, platoşele şi muschetele se prefăceau în pulbere fumegândă...
MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată,
zbătându-se uşor. - Mai ştii de ce vrăjitorii sunt în stare negrii
ăştia?! Uite, îmi povestea un timp cam trăsnit, într-un bar din
Windhoek... Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent.
Şi-au acoperit dintr-o mişcare urechile cu monstruoasele căşti antifon,
degetele, abile, apăsau butoane, conectau circuite, declanşau sclipirea
măruntă şi colorată a luminiţelor de control, rosteau cu voce metalică
în interfoane cifre şi cuvinte magice ce terzeau la viaţă unealta lor de
război. MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant,
porni motoarele, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi şirul lung
de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziţi de zgomot şi înfioraţi de
aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentaţie, urcau
anonimi, unul câte unul, în pântecul vibrând al aparatului.
Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia la câteva grade mai spre vest a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac. - Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele şaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi. Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie. Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în situaţia existenţei unui punct de foc al inamicului, unităţile de desant executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata pentru intervenţie. “Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. “Executaţi operaţiunea Sisal!” Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor. Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame. Învolburate, apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năpraznică a viiturii. Din cel de-al treilea elicopter de desant, ce patrula, singur acum, în latura sudică a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin lentilele cu filtre speciale ale ochelarilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei de baltă. Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor: - Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii... Natürlich! Numai ruşii... - Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor. Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la afrikaans, limba patriei sale de adopţiune. - Dracu’ ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse derutat scoţianului. Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti: - Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!... Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor trei planuri de direcţie acoperită încă parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de asalt, suspendat la vreo două sute de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă. - E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a carlingii. În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a caracsei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol. Înălţimea mică, de zece-cincisprezece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, MacGregor şi Ludwig Repka, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub strat de apă în care vegetaţia punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură. Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă cu glas răguşit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului. - Să plecăm, Ludwig... Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură... S-o ştergem dracului! Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor. - Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei. Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo. Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau cu uluire cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, după o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.
*
Pentru cei doi bărbaţi, zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înşirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul pietros, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se, ajunseră în nordul deşertului Namib. Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în ceaţa care se destrăma încet, văzură, la numai câţiva metri depărtare, fâşiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi. Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său: - Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!... Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare, avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namib... Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia cu repeziciune. - Un automobil! răcni Ludwig sărind în picioare şi flutu-rându-şi mâinile deasupra capului. O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire: - Ce-i cu voi?! De unde veniţi? întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare. Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită: - Apă! Dă-ne puţină apă... Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite. - Hei, negrule, ne duci şi pe noi? - Unde? şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care care se zăreau doar ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă. - Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară... Tânărul se urcă la locul său şi, acţionând un mecanism, basculă vertical poertierele din spate. Cei doi bărbaţi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, capota se etanşeiză şi vehiculul demară lin. Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viaţă redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte. Mai multe clipe după convorbire, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă: - Cu cine ai vorbit, băiete? - Cu poliţia rutieră... - O.K. După mai puţin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor ce aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseaua. Trei negri înalţi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi şi cu inimile strânse. - Cine sunteţi? întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful celorlalţi, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară. Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă: - Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein... - ...Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui. - Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N’dola. Veţi veni cu noi... La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă parcă cu indiferenţă: - Veniţi din misiunea Wandoo? - Da, da! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil! - Ooo! Pasărea..., şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără nume. Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi Ludwig cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază. Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două nivele. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N’dola, spuse cu tulburare în glas: - Domnule, cred că am ghicit... Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea? Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî: - Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia e independentă încă din secolul trecut. Vă veţi obişnui cu gândul... Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat nouăsprezece cazuri. - Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul său păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită: - Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!... - Gura, soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei. Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder. - Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse el în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră... - See more at: http://www.hgwells.ro/maidanul-cu-extraterestri/povestiri/marcel-luca-lacul-pasarii-wandoo#sthash.M4lVjZYI.dpuf
Încadraţi riguros în formaţie, MacGregor şi Ludwig Repka se aflau la mai puţin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariţia la câteva grade mai spre vest a şase bireactoare Buccaneer MK 50 desfăşurate pentru atac. - Începe dansul! rosti rânjind MacGregor, cu ochii la cele şaisprezece bombe de câte patru sute cincizeci de kilograme pe care fiecare avion le purta acroşate sub aripi. Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupţie. Caruselul înfricoşător al morţii înaripate dură mai puţin de trei minute. Gata de acţiune, în situaţia existenţei unui punct de foc al inamicului, unităţile de desant executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălţime. În preajma lor, ca nişte câini de pază, patru dintre teribilele elicoptere de asalt Cobra vegheau şi ele gata pentru intervenţie. “Acţiunea a reuşit!” transmise prin radio, în afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. “Executaţi operaţiunea Sisal!” Urma cercetarea văii inundate şi nimicirea supravieţuitorilor. Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf şi mâl dezintegrat în fracţiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame. Învolburate, apele se năpusteau spre poarta deschisă de curând, tot mai largă sub forţa năpraznică a viiturii. Din cel de-al treilea elicopter de desant, ce patrula, singur acum, în latura sudică a lacului, MacGregor şi Ludwig Repka priveau prin lentilele cu filtre speciale ale ochelarilor de zbor fundul mâlos, împestriţat de verdele murdar al vegetaţiei de baltă. Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căştilor: - Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai ruşii... Natürlich! Numai ruşii... - Ce spune? întrebă peste umăr MacGregor. Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunţând pentru prima dată, din câte ştia el, la afrikaans, limba patriei sale de adopţiune. - Dracu’ ştie despre ce ruşi bolboroseşte, îi răspunse derutat scoţianului. Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căşti: - Apel general! Operaţiunea Sisal se suspendă şi toate unităţile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze imense de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acţiunii în curs: Cuende! Apel general!... Virând strâns, MacGregor se îndreptă spre centrul fostului lac Wandoo şi acolo zăriră înălţându-se graţios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor trei planuri de direcţie acoperită încă parţial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de asalt, suspendat la vreo două sute de metri înălţime, colonelul Schroeder îi aştepta. Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate şi aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldaţii din pântecul său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-şi culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu. Din momentul acela, copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii îşi încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful rachetei atacate de un lung şir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungite cozi de cometă. - E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! urlă MacGregor şi mâinile sale se crispau pe manşă. Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din vârful sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte şiruri de bule străvezii, tot mai mari şi mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Şi cei doi văzură din nou cu groază cum şi acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind şi cad, în poziţii nefireşti, patru trupuri omeneşti şi alveola sclipitoare a carlingii. În acel moment, sosi şi peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar şi cu ciudată detaşare, Ludwig simţi întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a caracsei aparatului se destramă, simţind în acelaşi timp cum alunecă în gol. Înălţimea mică, de zece-cincisprezece metri, îi salvase pe cei mai mulţi dintre oamenii aflaţi la bordul elicopterului de desant şi totuşi la malul lacului ajunseră numai ei doi, MacGregor şi Ludwig Repka, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăştinos, ascuns sub strat de apă în care vegetaţia punea bariere de netrecut. Ceilalţi se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizaţi de flămândele lipitori ce colcăiau în mâlul răvăşit de viitură. Stăteau amândoi culcaţi pe spate pe povârnişul malului înalt, la câţiva paşi numai de răsuflarea umedă a pădurii veşnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă cu glas răguşit un lung pomelnic de înjurături în limba clanului său, MacGregor se sculă în picioare şi, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului. - Să plecăm, Ludwig... Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură... S-o ştergem dracului! Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrenţe acoperite de o crustă, parţial uscată, de mâl pestilenţial şi alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice şi era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Braţele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineţii, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor. - Să-i dăm bătaie! rosti în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat şi pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei. Abia făcură câţiva paşi şi o vibraţie neobişnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele şi ridicând ochii, văzură înălţându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo. Nici flăcări, nici aburi fierbinţi, nici urlet de motoare reactive în forţaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălţime şi cei doi priveau cu uluire cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparenţă. Un ţiuit ciudat, de înaltă frecvenţă, începu să le chinuie timpanele şi o ameţeală uşoară îi pătrundea, insinuantă. În cele din urmă, după o ultimă revenire în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârşire.
*
Pentru cei doi bărbaţi, zilele şi nopţile ce urmară îşi pierdură şirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometaţi şi însângeraţi, prin pădurea nesfârşită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor înşirate de-a lungul râurilor pentru a fura orice putea astâmpăra cât de cât foamea. Pătrunzând în savană, păşeau împleticit pe solul pietros, printre tufărişurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se, ajunseră în nordul deşertului Namib. Şi când, într-o dimineaţă, se treziră înfriguraţi, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în ceaţa care se destrăma încet, văzură, la numai câţiva metri depărtare, fâşiile paralele de beton ale unei imposibile autostrăzi. Se repeziră şi, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele. MacGregor ridică ochii spre tovarăşul său: - Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!... Ludwig nu răspunse. Cunoştea zona din survolările anterioare, avea întipărită în memorie, ca şi celălalt de altfel, imaginea hărţilor pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră şi totuşi şoseaua asta nu putea să existe în lungul deşertului Namib... Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia cu repeziciune. - Un automobil! răcni Ludwig sărind în picioare şi flutu-rându-şi mâinile deasupra capului. O maşină curioasă opri silenţios în faţa lor, o portieră translucidă se deschise şi un negru tânăr, zvelt, coborî privindu-i cu nesfârşită uimire: - Ce-i cu voi?! De unde veniţi? întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare. Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită: - Apă! Dă-ne puţină apă... Băiatul se repezi spre interiorul maşinii şi reveni cu patru recipiente cu conţinut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le dădu puteri sporite. - Hei, negrule, ne duci şi pe noi? - Unde? şopti tânărul cercetând cu teamă înfăţişarea celor două arătări în zdrenţe, cu bărbi şi plete încâlcite din care care se zăreau doar ochii sălbatici, injectaţi de suferinţă. - Spre cel mai apropiat post de poliţie sau spre cea mai la îndemână bază militară... Tânărul se urcă la locul său şi, acţionând un mecanism, basculă vertical poertierele din spate. Cei doi bărbaţi se instalară şovăitori în fotoliile ce le îmbrăţişară elastic trupurile obosite, capota se etanşeiză şi vehiculul demară lin. Bordul neobişnuit, absenţa volanului îi intriga tot mai mult pe foştii piloţi de elicopter, iar tânărul negru, în cămaşa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, aşa cum stătea pe locul său din faţă. Îşi cerceta pasagerii cu coada ochiului şi în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe pupitrul de comandă şi rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor de bord prinse viaţă redând imaginea unui bărbat de culoare, purtând un chipiu înalt şi un bluzon cu epoleţi nedesluşiţi, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte. Mai multe clipe după convorbire, perplecşi, cei doi încercară să înţeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă: - Cu cine ai vorbit, băiete? - Cu poliţia rutieră... - O.K. După mai puţin de un sfert de ceas, văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălţime, un aparat de zbor ce aducea cu o uriaşă broască ţestoasă. Tânărul îşi opri maşina cu un puternic oftat de uşurare în faţa aerodinei care bloca acum şoseaua. Trei negri înalţi, în uniforme uşoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig şi MacGregor coborâră greoi şi cu inimile strânse. - Cine sunteţi? întrebă unul dintre poliţişti, care părea să fie şeful celorlalţi, privindu-l insistent pe scoţianul care bolborosea nişte înjurături în barba-i roşcovană, încâlcită şi murdară. Tovarăşul acestuia se simţi obligat să răspundă: - Suntem piloţi din forţa specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein... - ...Şi dorim să fim cât mai rapid transportaţi la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificaţia treselor necunoscute de pe epoleţii bărbatului din faţa lui. - Bine, desigur..., mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliţie N’dola. Veţi veni cu noi... La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig şi MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braţ pe cel dintâi şi-l întrebă parcă cu indiferenţă: - Veniţi din misiunea Wandoo? - Da, da! se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva luni... A fost un dezastru acolo... Un dezastru inimaginabil! - Ooo! Pasărea..., şuieră şi MacGregor cu ochii înceţoşaţi de o spaimă fără nume. Aterizară pe un teren gazonat din faţa unui şir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, aşa cum desluşi Ludwig cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era înconjurat la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată şi de posturi de pază. Coborâră cu toţii şi se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două nivele. La câţiva paşi de uşă, Ludwig Repka se opri şi, întorcându-se spre locotenentul N’dola, spuse cu tulburare în glas: - Domnule, cred că am ghicit... Câţi ani au trecut de când ne-am executat misiunea? Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî: - Optzeci şi doi de ani! Iar Namibia e independentă încă din secolul trecut. Vă veţi obişnui cu gândul... Şi pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră... În ultimii patru ani am reperat nouăsprezece cazuri. - Optzeci şi doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul său păros în canatul uşii de care îşi sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită: - Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraţilor!... - Gura, soldat! se auzi atunci glasul tunător al Hienei. Cei doi înlemniră. În cadrul uşii stătea chiar temutul colonel Schroeder. - Gura! repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Şşşşt! E o mistificare comunistă aici! E mâna ruşilor, le mai spuse el în şoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloţi, ocoli cu dexteritate grupul poliţiştilor şi, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor şi răpăitul rafalelor de mitralieră... - See more at: http://www.hgwells.ro/maidanul-cu-extraterestri/povestiri/marcel-luca-lacul-pasarii-wandoo#sthash.M4lVjZYI.dpuf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu